Despre zeii care ne subjuga, 3

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Hedone și noua religie a spațiului public

„Înainte de a încheia, merită să aducem în discuție și zeii care animă o serie de nevoi ce sunt plasate mai sus în piramida lui Maslow. Vorbim despre nevoile sociale și aderența la un sistem de valori, despre o hrană a sufletului și a identității. Am subliniat deja că în perioada de tranziție sistemul de valori este supus unei permanente presiuni și eventual restructurat în funcție de disponibilitatea oamenilor de a accepta sau respinge anumite influențe. În ultimii aproape 30 de ani, societatea românească a fost infuzată cu o serie de elemente ce provin din spațiul occidental.

Probabil că cel mai vizibil impact l-au avut și îl au diversele expresii ale culturii de masă diseminate prin toate canalele media și cu toată eficiența tehnologiei celei mai avansate. Lucrurile se petrec prin apelul la strategia persuasiunii și manipulării, a sugestiei și dependenței. La o analiză mai atentă (așa cum sugerează C. Javeau sau J.C. Kaufmann), putem observa că viața omului postmodern occidental este în căutarea unui ritm și a unor structuri de tip ritualic, după exigențele unei experiențe religioase, însă într-o lume secularizată, post-religioasă. Acțiunile și gesturile conturate ca expresii culturale postmoderne par a fi modalități de a compensa lipsa religiosului din spațiul public și nevoia omului de sacralitate. Recursul la ritualic apare ca un substitut al experienței religioase în calitate de liant al unei comunități, de matrice ce angajează oamenii împreună pentru idealuri comune.

Noua religie afișată în spațiul public este chiar cultura de masă. Iar zeul la a cărui umbră se așază acest nou cult este cel al plăcerii (în greacă, hedone) și comodității, nesațului și lipsei de măsură în definirea nevoilor.

Se poate obiecta că România este o societate tradițională și profund religioasă, cu o populație săracă și educație joasă și că aceste coordonate ale culturii occidentale sunt departe de noi. O asemenea poziție însă nu ia în considerare procesul alert de secularizare și comportamentul curent al unei largi categorii de oameni care au însușit deja aceste caracteristici. În ciuda veniturilor scăzute și a unui nivel de educație modest, România a preluat rapid tiparul unei societăți de consum.

O dovadă este faptul că în ultimii 20 de ani 75% din PIB este dat de consum, chiar dacă asta se realizează din împrumuturile statului pentru a plăti pensii și salarii și din creditele de consum ale populației. Se pare că cetățenii s-au instalat confortabil în datele consumului culturii de masă fără să existe o alternativă viabilă. Iar totul se petrece aproape ritualic, de la realizarea de cumpărături la supermarket până la instalarea în fotoliu pentru a urmări serialul preferat, o emisiune de divertisment sau jurnalul de știri. Acest tip de relaxare socială este paradoxal și trădează lipsa unui proiect social sau eludarea acestuia.

Ne plângem că tinerii nu sunt atrași de carte, că există un procent uriaș de analfabetism funcțional și că ne pleacă copiii din țară, dar o facem fără să fi pus la punct un sistem de educație performant; biserica constată că oamenii nu mai sunt la fel de atrași de credință și de viața comunitară, dar ne lamentăm fără să fi făcut efortul unor schimbări, aduceri la zi și apropieri ale instituției eclesiale de viața curentă a credincioșilor etc. Alunecarea în mrejele consumismului și culturii de masă, practicarea acestei noi religii comode și eficiente acutizează starea de anomie socială ce provine din criza valorilor.

Tonul acestei radiografii poate fi calificat drept unul pesimist sau nefondat. Este drept că există și încercări de a capta oamenii în proiecte civice, proiecte care caută să atingă nevoi reale din viața societății. Ne dorim ca ele să se dezvolte și să contribuie la asanarea capitalului social și la evidențierea valorilor care pot face din noi o societate mai bună. Însă aceste eforturi trebuie să ia în calcul asemenea zei care încă ne domină, asemenea realități care ne țin blocați și ne refuză progresul.”

Le parenting, bon ou moins bon ?

Selon Alison Gropnik, psychologue de l’enfance, pas du tout, car anxiogène et inadapté.

„Quelque chose a changé à la fin du 20e siècle. Les parents ont eu des enfants beaucoup plus tard, à 30 ou 40 ans, sans pour autant avoir acquis une quelconque expérience sur la manière d’en prendre soin. Lorsque vient l’heure de devenir parent, ils pensent devoir procéder de la même façon qu’en étudiant ou en travaillant, c’est-à-dire en suivant des modèles, en visant des compétences et buts à atteindre. En réponse, on voit apparaître une myriade de « modes d’emploi », qui passent par des livres, des sites Internet, des émissions spécialisées, des magazines, des associations… C’est ce que j’appelle le modèle du parenting. Les traditions d’autrefois ont été remplacées par des prescriptions qui touchent aussi bien au développement qu’à la socialisation, à la scolarité ou la santé des enfants… Il faudrait apprendre à être parent de manière professionnelle, tout comme on apprendrait à devenir journaliste ou manager.
Que reprochez-vous à ce modèle, qui repose pourtant sur la volonté de bien faire ?

Bien sûr, nous voulons tous que nos enfants soient heureux, qu’ils réussissent ! Difficile donc de ne pas réfléchir à ce qu’il faut faire pour les éduquer au mieux. Mais ce que je tente de montrer, c’est que ce que vous faites pour votre enfant n’a d’impact que parce que vous êtes la personne que vous êtes, dans une relation d’amour particulière entre deux êtres uniques. Alors que le modèle du parenting tente d’imposer l’idée que ce que vous faites juste en vous occupant d’un enfant dont vous souhaitez prendre soin est insuffisant. Ce modèle ne fait que renforcer l’anxiété des parents. Ils ont le sentiment de ne jamais en faire assez : il faudrait suivre les devoirs avec soin sinon l’enfant sera en échec, éviter la télévision mauvaise pour le cerveau, faire faire du piano, répondre immédiatement aux pleurs, proposer telles activités d’éveil… Cette tendance, qui est née aux États-Unis, complique considérablement l’expérience des parents, en entraînant plus de stress que nécessaire. Et au-dessus de la tête des enfants, un nuage d’attentes angoissantes est apparu, qui stagne…

Plus fondamentalement, ce modèle du parenting repose sur une idée fausse, selon laquelle il y aurait une manière universelle d’éduquer les enfants, qui transcenderait toutes les générations. Or, la science de l’évolution nous apprend précisément que chaque génération produit des personnes très différentes par rapport aux générations précédentes, si bien que les préconisations d’aujourd’hui ont toutes les chances de varier demain. Façonner les enfants à nos idéaux du moment est donc non seulement futile, mais même néfaste, car cela peut entraver la capacité d’adaptation de nos enfants aux changements à venir.”

https://www.scienceshumaines.com/halte-au-surinvestissement-parental-rencontre-avec-alison-gopnik_fr_38773.htm

Dintr-un interviu dat de Yuval Hariri

„Este imposibil sa traiesti in intregime fara povesti. Toate comunitatile umane sunt tinute impreuna de credinta in povesti impartasite. Tara mea natala, Israel, de exemplu, este tinuta impreuna de credinta in natiunea israeliana. Economia lumii este tinuta impreuna de credinta in monede ca dolarul si in corporatii ca Google. Si, totusi, acestea sunt fictiuni inventate de oameni.

Cand spun ca aceste povesti sunt fictiuni, nu vreau sa spun ca aceste povesti au acest fapt particular sau altul fals. Mai degraba, vreau sa spun ca ele distorsioneaza realitatea facand-o sa para povestea unui erou imaginar.

De exemplu, daca spui ca „Romania si-a castigat independenta in 1877”, asta face sa para ca Romania este eroul acestei realitati. Daca spui ca „Sunt mai multi crestini decat musulmani in lume”, asta face sa para ca tocmai Crestinismul si Islamul sunt eroii acestei realitati. Si daca spui ca „Amazon a castigat anul trecut mai multi bani decat Toyota”, atunci e ca si cum Amazon, Toyota si dolarii sunt eroii realitatii.

Pe de o parte, toate aceste afirmatii sunt corecte. Romania chiar si-a castigat independenta in 1877. Totusi, in ultima instanta, toate acestea sunt fictiuni, pentru ca natiunile, religiile, corporatiile si banii sunt entitati fictive, care exista doar in imaginatia umana.

Asemenea fictiuni nu sunt in mod necesar rele. Ele pot fi foarte utile. Comunitatile umane sunt tinute impreuna de acceptarea acestor povesti comune despre natiuni, religii, corporatii si bani. 20 de milioane de romani pot coopera eficient, deoarece ei cred in povestea natiunii romane. Opt miliarde de oameni pot face comert in mod pasnic, deoarece ei cred in dolarul american si in corporatii precum Amazon. 22 de oameni pot juca un meci de fotbal doar pentru ca ei cred in regulile imaginate ale jocului numit fotbal – reguli inventate de oameni.

Problemele apar atunci cand oamenii uita ca acestea sunt doar povesti imaginate si incep sa creada ca sunt realitatea ultima. Ar putea atunci sa isi provoace o imensa suferinta unul altuia, doar de dragul povestii. Huliganii se pot omori unii pe ceilalti pentru un meci de fotbal. Oamenii pot sa inceapa chiar razboaie „pentru a proteja interesele natiunii” sau „pentru a face multi bani pentru corporatie”.

De pilda, in tara mea, Israel, vad in fiecare zi cum israelienii provoaca multa suferinta palestinienilor, justificand asta prin recurs la povesti imaginare despre „natiunea eterna a Israelului” sau „dreptul divin al poporului evreu”.

Asta, desigur, ridica intrebarea despre cat de fictionala sau cat de reala este o anumita entitate. Cel mai bun test la care ma pot gandi este cel al suferintei. Daca auzi o poveste si vrei sa stii daca eroul acesteia este o entitate reala sau mai degraba o fictiune, ar trebui sa te intrebi: „poate sa sufere?”

Povestile pe care noi le spunem despre lucruri ca natiunile, statele, corporatiile si banii sunt toate fictiuni, pentru ca eroii lor nu pot sa simta nimic. O natiune nu poate suferi, chiar daca a pierdut un razboi. Nu are o minte a ei, asa ca nu poate simti durerea sau tristetea. La fel, o corporatie nu poate suferi, chiar daca da faliment. Nici dolarul nu poate suferi, chiar daca se depreciaza.

Prin contrast, cand un soldat este ranit in lupta, el sufera cu adevarat. Cand un muncitor isi pierde slujba, sufera cu adevarat din cauza asta. O vaca sufera cand este ucisa de catre macelar. Oamenii si celelalte animale sunt entitati reale.

Experienta mea personala m-a invatat importanta capacitatii de a distinge intre povesti si realitate. Cand eram tanar, mi s-a spus ca toti baietii sunt atrasi de fete, pentru ca asta este ceea ce a vrut Dumnezeu. Mi-a luat destul de mult timp pana mi-am dat seama ca Dumnezeu este doar o poveste inventata de oameni si iata ca exista si barbati atrasi de alti barbati, iar eu sunt unul dintre acestia.

Atunci mi s-a spus ca probabil ca Dumnezeu nu exista, dar totusi exista legi ale naturii care dicteaza ca toti barbatii trebuie sa iubeasca femei, iar femeile barbati, si ca homosexualii si lesbienele incalca legea naturii. Dar dupa ce am invatat biologie, am inteles ca aceasta e tot o poveste inventata de oameni. Homosexualii si lesbienele nu incalca legea naturii. Nimeni nu poate vreodata sa incalce legile naturii.

Legile naturii nu sunt ca regulile de circulatie. Guvernul spune ca nu poti conduce cu mai mult de 100 de kilometri la ora, dar oamenii incalca regula si conduc cu 120 de km/ora, un politist rutier ii opreste si le da o amenda de viteza.

Legile naturii spun ca nu te poti misca mai repede decat viteza luminii. Asta nu inseamna ca daca tu conduci cu de doua ori viteza luminii, un politist galactic te va opri si iti va da o amenda. Asta este pur si simplu imposibil.

Daca, intr-un fel, ai reusi totusi sa conduci cu o viteza mai mare decat viteza luminii, inseamna ca probabil nu am inteles adevaratele legi ale naturii si ca in anumite situatii este natural sa te misti mai repede decat lumina. Daca ceva exista, atunci prin definitie acel ceva este natural. Daca doi barbati se iubesc, asta inseamna ca nicio lege a naturii nu impiedica asta. Daca doi barbati se iubesc, nu ar trebui sa le faca cineva vreun rau in numele unei povesti false despre Dumnezeu sau despre legile naturii.”

http://www.ziare.com/brexit/stiri-brexit/povestea-lumii-de-azi-un-liberalism-in-impas-fake-news-uri-care-dinamiteaza-democratia-din-interior-si-noi-lideri-autoritari-p

„Service Instead of Domination”

By R. Rohr, A Thought for Monday, July 16, 2018

May the grace of the Lord Jesus Christ, and the love of God, and the fellowship of the Holy Spirit be with you all. —2 Corinthians 13:13

Without the nondual mind, it’s almost impossible for us to find another way of doing politics. Grounding social action in contemplative consciousness is not a luxury for a few but a cultural necessity. Both the Christian religion and American psyche need deep cleansing and healing from our many unhealed wounds. Only a contemplative mind can hold our fear, confusion, vulnerability, and anger and guide us toward love.

Contemplative Christians can model a way of building a collaborative, compassionate politics. I suggest we start by reclaiming the wisdom of Trinity, a circle dance of mutuality and communion. Humans—especially the powerful, the wealthy, and supporters of the patriarchal system—are more comfortable with a divine monarch at the top of pyramidal reality. So Christians made Jesus into a distant, imperial God rather than a living member of divine-human relationship.

Spiritual power is more circular or spiral, and not so much hierarchical. It’s shared and shareable. God’s Spirit is planted within each of us and operating as each of us (see Romans 5:5)! Trinity shows that God’s power is not domination, threat, or coercion. All divine power is shared power and the letting go of autonomous power.

There’s no seeking of power over in the Trinity, but only power with—giving away and humbly receiving. This should have changed all Christian relationships: in churches, marriage, culture, and even international relations. Isaiah tried to teach such servanthood to Israel in the classic four “servant songs.” [1] But Hebrew history preceded what Christianity repeated: both traditions preferred kings, wars, and empires instead of suffering servanthood or leveling love.

Since this is so ingrained in our psyche, we must work hard to dismantle systems of domination. I emphatically state, together with my fellow Christian elders and leaders:

We believe our elected officials are called to public service, not public tyranny, so we must protect the limits, checks, and balances of democracy and encourage humility and civility on the part of elected officials. . . .

We reject any moves toward autocratic political leadership and authoritarian rule. . . . Disrespect for the rule of law, not recognizing the equal importance of our three branches of government, and replacing civility with dehumanizing hostility toward opponents are of great concern to us. Neglecting the ethic of public service and accountability, in favor of personal recognition and gain often characterized by offensive arrogance, are not just political issues for us. They raise deeper concerns about political idolatry, accompanied by false and unconstitutional notions of authority. [2]

What if we actually surrendered to the inner Trinitarian flow and let it be our primary teacher? Our view of politics and authority would utterly change. We already have all the power (dynamis) we need both within us and between us—in fact, Jesus assures us that we are already “clothed” in it “from on high” (see Luke 24:49)!

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] See Isaiah 42:1–9; 49:1–13; 50:4–9; 52:13–53:12.

[2] Reclaiming Jesus: A Confession of Faith in a Time of Crisis, http://reclaimingjesus.org/

Adapted from Richard Rohr, “Rebuilding from the Bottom Up: A Reflection Following the Election,” https://cac.org/rebuilding-bottom-reflection-following-election/;
The Shape of God: Deepening the Mystery of the Trinitydisc 5 (Center for Action and Contemplation: 2005), CDDVDMP3 download; and
Richard Rohr with Mike Morrell, The Divine Dance: The Trinity and Your Transformation (Whitaker House: 2016), 95-96.

What are signs of low emotional intelligence?

 
 
 

„Emotional intelligence (EQ), according to , refers to the capability of an individual to identify and control her and others’ emotions. is considered to manifest itself in three skills: emotional awareness, relationship management and self-management.

R. Boyatzis and D. Goleman found 12 domains (4 each) specifying and elucidating skills defining EQ.

Here are the signs of low EQ, according to 4 different sources, (I chose the primary ones, hopefully, objectively)

  1. Not apologizing. Your ego stands on your way of admitting your fault and making another person feel better. Which one is more important? Your ego, or someone else’s well being?
  2. Internal drive toward pessimism and almost nonexistent problem-solving skills during hard times.
  3. Lack of interest in people.
  4. Not being judicious and prudent in recognizing people, their character, strengths and weaknesses.
  5. Lack of empathy.
  6. Not being able to handle criticism without anxiety, blame, or excuses.
  7. Missing cues from people around, not being attentive to details about people’s personalities and their reactions to you.
  8. Inclination towards being manipulated, particularly by ideologies or people focusing on your personal problems.
  9. Not praising people who deserve it. Being resentful in some way or another.
  10. Not being grateful for things you do or don’t have.
  11. Lack of emotional self-control. Well, that one was obvious.
  12. Lying. People with high EQ not only don’t lie, but also don’t sugarcoat the truth. Once a wise man said: “Hurt me with the truth, but never comfort me with the lie”. This quote is personally valuable to me and so true. By being almost disrespectfully truthful, you might hurt a man for a day or two, but by lying to him, you will hurt him for life.”

https://www.quora.com/What-are-signs-of-low-emotional-intelligence/answer/Yagub-Alizada

Freedom, by Fromm

What determines the degree to which we are free is what the great German humanistic philosopher and psychologist Erich Fromm (March 23, 1900–March 18, 1980) explores in his first major work, the prescient 1941 treasure Escape from Freedom — a book Fromm deems “a diagnosis rather than a prognosis,” written during humanity’s grimmest descent into madness in WWII, laying out the foundational ideas on which Fromm would later draw in considering the basis of a sane society.

Erich Fromm

 The crucial difficulty with which we are confronted lies in the fact that the development of man’s intellectual capacities has far outstripped the development of his emotions. Man’s brain lives in the twentieth century; the heart of most men lives still in the Stone Age. The majority of men have not yet acquired the maturity to be independent, to be rational, to be objective. They need myths and idols to endure the fact that man is all by himself, that there is no authority which gives meaning to life except man himself. Man represses the irrational passions of destructiveness, hate, envy, revenge; he worships power, money, the sovereign state, the nation; while he pays lip service to the teachings of the great spiritual leaders of the human race, those of Buddha, the prophets, Socrates, Jesus, Mohammed — he has transformed these teachings into a jungle of superstition and idol-worship.

The only way humanity can save itself, Fromm argues, is by addressing this disconnect between our “intellectual-technical overmaturity and emotional backwardness.” He considers the task before us:

As far as I can see there is only one answer: the increasing awareness of the most essential facts of our social existence, an awareness sufficient to prevent us from committing irreparable follies, and to raise to some small extent our capacity for objectivity and reason. We can not hope to overcome most follies of the heart and their detrimental influence on our imagination and thought in one generation; maybe it will take a thousand years until man has lifted himself from a pre-human history of hundreds of thousands of years. At this crucial moment, however, a modicum of increased insight — objectivity — can make the difference between life and death for the human race. For this reason the development of a scientific and dynamic social psychology is of vital importance. Progress in social psychology is necessary to counteract the dangers which arise from the progress in physics and medicine.

With an eye to the unbearable moral question of the Holocaust — what made millions cooperative and complicit with the murder of millions — Fromm points out that many people chose to answer it with convenient rationalizations: that it was only “the madness of a few individuals”; or that particular nations, such as Germans and Italians, were especially susceptible to mass manipulation due to a lack of sufficiently long training in democracy; or that Hitler and his pawns gained power over the masses using only trickery and brute force. These, Fromm admonishes, are dangerous delusions that preclude us from confronting the heart of the problem and thus disable us from preventing future outbreaks of inhumanity. He writes in the foreword to the 1965 edition:

In the years that have elapsed since [the Holocaust], the fallacy of these arguments has become apparent. We have been compelled to recognize that millions in Germany were as eager to surrender their freedom as their fathers were to fight for it; that instead of wanting freedom, they sought for ways of escape from it; that other millions were indifferent and did not believe the defense of freedom to be worth fighting and dying for. We also recognize that the crisis of democracy is not a peculiarly Italian or German problem, but one confronting every modern state. Nor does it matter which symbols the enemies of human freedom choose: freedom is not less endangered if attacked in the name of anti-Fascism than in that of outright Fascism.

Art by Lisbeth Zwerger from a special edition of The Wizard of Oz.

Thanks to Maria Popova’s Brainpickings!