Sfaturi pentru drumul vietii

Illustration of man walking.

De la buddisti citire

Prefacerea împrejurarilor neplacute în drum de viata este asociata cu exercitiile de rabdare.  Sase precepte sunt de urmat:

  1. Fa din orice necaz un punct de plecare
  2. Orice se petrece, nu da vina pe altii
  3. Arata-te recunoscator (ceea ce sfatuieste si Sf Pavel, în toate circumstantele, adu multumiri)
  4. Priveste ca pe un învatator (Buddha) tot ce te tulbura, si practica „golirea” (de sine)
  5. Fa ce e bine, evita ce e rau, apreciaza cât esti de nebun, cere ajutor
  6. Tot ce întâlnesti este parte din drum.

Transforming bad circumstances into the path is associated with the practice of patience. There are six mind-training (lojong) slogans connected with this:

  1. Turn all mishaps into the path.
  2. Drive all blames into one. What it is saying is: whatever happens, don’t ever blame anyone or anything else; always blame only yourself.
  3. Be grateful to everyone.
  4. See confusion as buddha and practice emptiness.
  5. Do good, avoid evil, appreciate your lunacy, pray for help.
  6. Whatever you meet is the path.

The whole paper is here:

Life is Tough. Here Are Six Ways to Deal With It

http://www.lionsroar.com/life-is-tough-six-ways-to-deal-with-it-march-2013

Anunțuri

Dincolo de suferinta, trecând prin ea

 

Tot Lytta Basset: A suferi de unul singur, a suferi contra şi a suferi alături de cineva

Când suferim, o facem fie rămânând singuri (complexul care poate fi numit: „a suferi-fără”, sau „a suferi de unul singur”), fie îndreptând suferinţa noastră împotriva cuiva („a suferi contra”, aşa cum o fac copiii şi adolescenţii revoltaţi, de toate vârstele!), fie acceptând ca cineva/Cineva să se afle alături de noi, şi primind din partea ceea ce mândria cu greu primeşte, şi anume : milă, compasiune, solicitudine, atenţie plină de grijă.

Cel care doreşte să facă experienţa, făgăduită de Hristos în chiar pragul Patimilor, a  bucuriei pe care nimeni nu ţi-o poate răpi  (Ioan 15-17), are de luat, în confruntarea cu suferinţa, o anumită atitudine, să-i zicem, experimental, « corectă ». Pentru că bucuria promisă de Hristos, şi pe care viaţa dusă împreună cu El o face posibilă; departe de a fi în contradicţie cu obstacolele şi durerile vieţii, este o experienţă a depăşirii suferinţei – o « transcendere » a ei. Este ceva care nu ne poate fi luat, pentru că nu este de ordinul posesiunii.

 

Acest om, care poate fi oricare dintre noi, va avea de trecut prin experienţa pierderii, împăcându-se cu ea, spre a ieşi în mod deliberat din strânsoarea « suferinţei-fără » care-l închide pe om în gânduri precum : « nimeni nu mă întelege »; « cei din jurul meu, chiar dacă mă văd că sufăr, nu înteleg şi nu se sinchisesc ». Ori, mai rău: « ce am avut a dispărut iremediabil, şi de această dispariţie nu mă pot mângâia – fie că este vorba de un suflet care să mă înteleagă, o profesie care să-mi dea satisfacţii, o casă într-un mediu agreabil, în care mi-am creat obişnuinte plăcute.

Mai are, acest om, de trecut şi prin conştiinţa faptului că «  a suferi-contra » este un mod de a-ţi bate singur cuie în talpă, şi de a-ţi amplifica nemultumirile.

El mai are de acceptat, cu smerenie, că cei din jur se pot asocia, printr-o compasiune discretă (pe care cel supărat pe viaţă refuză de fapt s-o perceapă!), trăirilor mele; acceptând, totodată, faptul că ei nu vor simţi niciodată exact ceea ce simt eu…

Cel care o poate face, şi are milă de mine, oricât de stupidă şi nemotivată poate părea suferinţa mea – mie şi altora! – este Acela a Cărui prezenţă tainică în străfundurile conştiinţei mele este însăşi raţiunea mea de a fi. Pentru că acel « Cineva » mă iubeşte « nebuneşte », şi dincolo de capacitatea mea de a iubi, de a primi iubirea, şi de a accepta – dincolo de toate refuzurile, blocajele, şi estimările mele că « nu merit ».

Dar să vedem lucrurile mai de aproape, urmărind-o pe Lytta Basset.

 „Convingerea că celuilalt nu-i pasă de mine se hrăneste din fantasma că el nu suferă deloc, sau nu la fel de mult ca mine, ceea ce înseamnă că fac din suferinţa mea personală un absolut: ceea ce trăiesc este in-comparabil : deci dacă « măsor » ceea ce trăieste altcineva (« suferă mai puţin ori mai mult decât… »), îi contest dreptul de a-şi trăi şi el suferinţa ca pe un absolut in-comparabil. Mă închid atunci într-o contradicţie mortiferă: pe de o parte sunt convins că el nu suferă, ori nu la fel de mult, pe de alta, că el stie cât de cumplit  sufăr eu.

Dar cum ar putea altcineva/Celălalt să ştie prin ce trec dacă nu ar trăi şi el dinăuntru propriul său absolut de suferinţă solitară? Originea modului acesta de « a suferi de unul singur » nu este oare de căutat în zorii vieţii? Pe cât este de convins copilul mic că părinţii ştiu cât suferă el, pe atâta nu ne este în fire să credem că şi celălalt suferă în chip in-comparabil. Dacă avem de făcut un drum lung ca să recunoaştem suferinţa celuilalt, aceasta se petrece pentru că suferinţa noastră a început prin a ne izola. Iată punctul de unde plecăm, sclavia suferinţei « de unul singur » care ne-a făcut impermeabili la suferinţa celorlalţi, până la orbire : îi rămânem exteriori, aşa cum ceilalţi rămân şi ei în afara suferinţei noastre, cu deosebirea că noi credem că ei o fac anume”.

 

Şi totuşi, convingerea iniţială era corectă, şi pe ea se sprijină afirmaţia biblică (Iov) : celălalt, şi cu atât mai mult Dumnezeu, poate simţi că noi suferim. Şi putem regăsi urma acestei convingeri atunci când am fost auziţi de cineva care ne-a lăsat să ne exprimăm suferinţa. Când o persoană este vizibil răscolită de trăirile noastre sfâşietoare, ne dă impresia că «  a înţeles », că « ştie », cu o ştiinţă specială, care nu e de ordin intelectual ; nu avem dovezi, ci certitudinea că aşa este. De aceea, putem pune capăt suferinţei  îndreptate « contra », care se sprijină pe fantasma indiferenţei altora.

În acest sens, se poate spune că nesocotim la fel de mult suferinţa altora cât nesocotim suferinţa lui Dumnezeu. Oare nu aceasta să fie raţiunea pentru care se afirmă, în Crez, că Iisus a suferit pentru noi sub Ponţiu Pilat? Suferinţa Mântuitorului, ca şi cea a unei alte persoane, este obiectul unui act de credinţă.

Suferinţa altcuiva nu se vede, nu-i avem niciodată dovada, trebuie să credem în ea, şi cu atât mai mult atunci când este vorba de un Dumnezeu nevăzut! Punem capăt fantasmei că ceilalţi, lumea, Dumnezeu, sunt indiferenţi, de îndată ce « depunem » acest act de credinţă : şi altcineva decât mine suferă. Şi ajunge să crezi acest lucru despre un individ, ca el să devină credibil despre întreaga omenire.

Dacă un asemenea act de credinţă mi se pare imposibil, aceasta nu este din rea-voinţă nici pentru că am decis să deţin premiul întâi al suferinţei, ci pentru că mi-e frică de neantul în care mă va arunca împărtăşirea ei : dacă pun în legătură suferinţa mea cu cea a altora, pun capăt « suferinţei-contra », şi  fac în acest fel un soi de salt în gol.

Pentru Lytta Basset, « săritura aceasta peste abis este actul de credinţă prin excelentă, fără de care nu se va naşte vreodată compasiunea, fără de care Biserica moare, fără de care Dumnezeu devine caricatura unui Altcineva indiferent. Actul de credinţă se adresează mai întâi spiritului, inteligenţei «  de bună-credinţă »… până ce, într-o zi, îl trăieşti cu inima şi măruntaiele compasiunii. »

Ca să pot ieşi din meandrele suferinţei « contra », hrănită din închipuirea că  experienţa mea dureroasă este întâmpinată de alţii exclusiv prin indiferenţă, şi că urmează să dispreţuiesc la rândul meu tot ce am trăit şi trăiesc dureros, privindu-mi experienţa ca pe ceva totalmente patologic, nerezonabil, detestabil? Cum să evit să exclud şi să mă exclud?

Primul lucru, este să recunosc realitatea experienţei mele, şi faptul că ea este a mea.

Al doilea, este tot un act de credinţă : în mine, ca fiinţă omenească unică şi de neînlocuit, avându-şi valoarea sa, în afara oricărei comparaţii cu un standard ori altul.

„Sunt convinsă – scrie Lytta Basset – că există întotdeauna ceva sănătos, solid, « sfânt » într-o fiinţă omenească, fie şi în miezul fantasmei celei mai nebuneşti, ceva care vine de la Dumnezeu, ceva care ţine de « adevăr »: în mijlocul buruienilor sau a pietricelelor între care se pierde cuvântul cceluilalt /Celuilalt, există întotdeauna o bucăţică de teren fertil, unde poate încolţi o sămânţă.”

Acceptând această mică moarte a egolui, care este acceptarea deschiderii, acceptarea confruntării cu ceilalţi, inclusiv prin comunicarea suferinţei mele « in-comparabile », altfel spus « dezarmându-mă », renunţând la tot ce ţine de « a suferi împotriva celorlalţi », voi putea păşi pe un drum nou către viaţă.

Poate despre aşa ceva este vorba în mărturia patriarhului Athenagoras,  care merită recitită din când în când şi meditată cu atenţie.

Résultat de recherche d'images

Trebuie luptat cu sine: e bătălia cea mai grea. Trebuie să ajungi să te dezarmezi. Am purtat acest război cu mine însumi ani în sir, şi a fost cumplit. Dar acum, iată, sunt dezarmat.

Nu mai mi-e frică de nimic, pentru că « dragostea deplină alungă frica ». M-am descotorosit de dorinţa de a avea mereu dreptate, de a mă justifica descalificându-i pe alţii. Nu mai stau la pândă, cu grija de a nu fi jefuit, cu mâinile încleştate pe bogăţiile mele.

 Primesc şi ofer. Nu mai ţin în mod deosebit la ideile mele, la proiectele mele. Dacă cineva îmi arată altele mai bune, nu neapărat mai bune, ci numai bune,  accept fără regret. Am renunţat la comparativ. Ce este bun, adevărat, real, este totdeauna pentru mine şi cel mai bun.

De aceea nu mai mi-e frică. Dacă ne dezarmăm, dacă ne eliberăm de obsesia de a poseda, dacă ne deschidem înaintea Dumnezeului-Om care face toate lucrurile noi, atunci El şterge tot trecutul cel rău, şi ne dă înapoi un timp nou, în care  totul e cu putinţă. 

 

 

Fantasmele care-l otravesc pe invidios

Mai departe, tot de la Lytta Basset citire, „La joie imprenable”.

O fantasma pe care o hrănim ne poate ucide: ceilalţi au ce nu am eu, şi faptul că sunt lipsit de ce au alţii mă exclude din fluxul vieţii. Şi atunci mi se pare inacceptabil şi insuportabil faptul că existenţa ori in-existenţa mea contează atât de puţin, şi exagerez cât pot sentimentul că sunt de prisos: frustrarea este aşa de mare, într-atâta mă simt privat de propria mea existenţă, încât nici nu mai cred că am parte şi eu de viaţă. Existenţa o văd ca pe ceva închis între graniţe înguste, prea strâmtă ca să fie împărtăşită. Şi ce se petrece, este că ea revine, iar şi iar, altora.

Cuprins de invidie si gelozie, nu mai sunt capabil să înţeleg că Viaţa întru Spirit este mai mult decât îmbelşugată. Sentimentul că alţii posedă ceea ce mie îmi este refuzat include, pe de altă parte, bănuiala că viaţa este totuşi suficient de generoasă – măcar cu alţii. Privesc cum alţii trăiesc ca şi cum ei ar fi luat singurul tren spre bucurie, iar eu am rămas singur pe peronul gării.

Şi atunci, eu de ce nu….?

Ce se petrece atunci când frustrarea nu este nici recunoscută nici asumată? Omul încearcă să umple, cu orice preţ, golul produs. Toxicomaniile şi dependenţele de tot soiul au ca scop – inconştient ! – umplerea unui gol, acel sentiment de ne-fiinţă ce pare de neîndurat. Iar faptul că el este atât de vertiginos ne arată cât este de puternică aspiraţia omenească la o viaţă trăită pe deplin – aspiraţie prezentă în fiecare suflet de om. Cel care se droghează nu o face pentru că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci dimpotrivă, ca să-şi manifeste infinitul  aspiraţiei la un prea-plin pe care el nu-l vede nicidecum posibil printr-o acceptare a sentimentului de frustrare.

În momentul în care acceptăm să străbatem, cinstit şi lucid, sentimentul vidului, intrăm în contact cu tot ce este mai autentic în noi, cu dorinţa de a trăi, împreună cu ceilalţi oameni, sărbătoarea unei bucurii venite „de dincolo de spaţiu, de dincolo de timp”. Izvorul acestei năzuinţe se află în noi.

Ca să ajungem să ne adăpăm din el, e nevoie să renunţăm la ceva: şi anume, la aşteptarea ca cineva, sau ceva din exterior să ne umple golul. De multe ori, ne facem iluzii, socotind că evenimentele, lucrurile, fiinţele sunt cela care ne aduc bucurie şi ne fac să existăm – de unde expresia „a face fericit”. Nimeni însă nu „face” fericirea altei persoane care nu e în contact cu propria-i aspiraţie către bucurie: nimic nu ne poate face să fim fericiţi din exterior. Ce poate face pentru noi o fiinţă cu care comunicăm în profunzime, ne asigură oamenii Duhului, este să ne revele existenţa în noi a izvorului lăuntric al bucuriei…

Păcatul poate fi definit ca o încercare a omului de a-şi face dreptate singur, umplând cum îi vine golul său existenţial. Nesocotind potenţialul de viaţă pe care-l cuprinde orice experienţă negativă, omul riscă să se rupă definitiv de Dumnezeu. „Ceea ce face ca omul să fie în stare de păcat, este golul. Toate păcatele sunt încercări de a umple nişte goluri.” (Simone Weil)

Episodul cu Marta şi Maria, pe care-l relatează evanghelistul Luca (10, 38-42), ne arată că Iisus a luat în serios sentimentul frustrării, iar răspunsul pe care l-a dat Martei ne arată şi calea de urmat:

„Marto, Marto, te îngrijorezi şi eşti tulburată de o mulţime de lucruri, însă un singur lucru trebuie: Maria a ales partea cea bună, cea care nu-i va fi luată”.

Ce-i spune Martei Mântuitorul, este să revină la acea comoară aflată în ea pe care nimeni nu i-o poate lua  sau distruge: aspiraţia unei fiinţe „depline” la existenţă. Comoara aceasta nu este de ordinul posesiei, de aceea nu ne-o poate lua nimeni. Indiferent cât de tare suntem frustraţi, există ceva „care nu ni se va lua”, şi anume participarea la Viaţa care „era, este şi vine”, şi care nu poate fi distrusă. Iisus nu ne cheamă aici la bucurie, pentru că nimeni în afara noastră nu ne poate determina să optăm pentru viaţă. Ne dă, prin Maria, cea care nu făcea altceva decât să şadă la picioarele Mântuitorului, şi să-l asculte, o pildă care poate fi o referinţă. De ce nu am face ca ea, care a ales „partea cea bună, pentru că un singur lucru trebuie”?

Când spui da vieţii, recunoscând că o doreşti, şi că nu legi acest „da” de anumite condiţii, ţi se deschide calea către ea. O altă cugetare a Simonei Weil  încheie capitolul din cartea Lyttei Basset din care m-am inspirat:

„Dacă ai coborât în adâncul propriului suflet, afli că stăpâneşti de pe acum ceea ce îţi doreşti.”

Marta si Maria, tablou de Diego VelasquezRésultat de recherche d'images pour "marthe et marie"

 

În fine, ceva pe româneste

… la care subscriu cu entuziasm. Si compasiune pentru nationalisti…Adaug o parafraza dupa Paul Valery: „Cu cât e adevarul mai mult in proprietatea unora sau altora, cu atât mai putin este adevar”.

De Lucian Boia:

„Naţionalizarea“ trecutului a condus inevitabil la o multiplicare impresionantă a istoriilor, fiecare naţiune construindu-şi propriul scenariu, aflat adesea în conflict cu scenariile concurente. Altfel spus, naţiunile au ajuns să-şi dea în cap cu manualul de istorie, fiecare dintre protagonişti pretinzând că istoria îi dă dreptate. Cel mai bun (sau cel mai rău) exemplu îl oferă istoriografiile paralele română şi maghiară care, pornind de la disputa asupra Transilvaniei, s-au aşezat pe poziţii ireconciliabile, în toate chestiunile-cheie, de la originea românilor (continuitate „sută la sută“ în viziunea românească, imigraţie târzie, tot „sută la sută“, din perspectiva maghiară) şi până la Tratatul de la Trianon (cât se poate de drept, pentru români, şi cât se poate de nedrept, potrivit interpretării maghiare). Cam la fel au stat lucrurile şi între francezi şi germani, cât timp cele două ţări s-au aflat într-un prelungit conflict. E interesant de constatat cum, odată cu apropierea franco- germană a ultimelor decenii, s-au aplanat, ca prin minune, şi controversele istoriografice, până într-acolo încât elevii din cele două ţări învaţă acum după manuale comune. Evident, mai bine aşa decât să se duşmănească, dar cum rămâne cu istoria, mereu alta în funcţie de orientările prezentului?

Sursa

http://www.lapunkt.ro/2016/11/13/lucian-boiaun-joc-fara-reguli-despre-imprevizibilitatea-istoriei4/

Immature Religion…?

„Immature religion creates people who know what they are against, but have a very poor sense of what they are for. They are against sin, always as they narrowly define it; but they are seldom for love or actually for anything except the status quo where they think they are in control.

This is indeed “the world” and will never get them very far if they are trapped within it—unless they recognize this same world as pervaded with heaven.

For me, this is the genius of the Gospel. The world is good in its wholeness, but our little portion of separated parts is never the whole, so we must leave our addiction to the system to discover the Empire of God.

We must always let go of full control over the parts to love and accept the whole.”

By Richard Rohr

Asadar, suntem imaturi, ca oameni credinciosi, când facem ceea ce Isus ne spune exact sa nu facem: când judecam si condamnam dupa cum ni se pare si chiar, as adauga, dupa cum ni se pare ca trebuie citita Biblia. Imaturi, suntem când ne focalizam pe ceea ce detestam, si uitam sa ne fixam privirea pe Acela care ne-a creat, ne-a rascumparat, ne iubeste, ne ocroteste si ne conduce.

Un singur lucru ajunge, în definitiv: sa iubesti, ceea ce inseamna printre altele sa accepti ca lucrurile se misca intr-un sens care iti scapa. Dincolo de tot ce ne indigneaza si ne supara în lume, se afla „ceva” ni se va descoperi. În termeni crestini, Împaratia lui Dumnezeu. Deschisa, accesibila, cine stie, si celor cu care nu dorim sa avem de-a face.

Sa nu ne lasam dusi de val…

Un material bine scris:

http://adevarul.ro/news/societate/o-alta-realitate-atentatele-teroriste-musulmanii-islamofobia-1_578b60ac5ab6550cb8efb05f/index.html

A denunţa terorismul, aşa-zisul Stat Islamic, Al Qaeda, Hamas sau acţiunile oricăror criminali musulmani nu reprezintă un demers islamofob; a critica anumite interpretări islamice sau islamul ca religie nu este islamofobie. Sunt măsuri indispensabile de securitate sau pot fi polemici intelectuale savuroase şi constructive. A transforma musulmanii, trataţi ca un tot unitar prin atribuirea – în mod esenţialist şi fals universalizator – unei serii de caracteristici delirant de malefice, într-un duşman absolut, care îţi ameninţă fundamental existenţa şi faţă de care îţi poţi suspenda orice manifestare morală şi căruia nu îi mai recunoşti nicio calitate, este însă un demers legitimat prin islamofobie. Mecanismele islamofobiei sunt puse în mişcare de imaginaţie, de supoziţia existenţei unor conflicte apocaliptice, conflicte de esenţă, întemeiate pe statuarea unor diferenţe ireconciliabile între culturi şi membri aparţinând unor religii diferite. Omul de rând trebuie convins că musulmanul, indiferent de cetăţenia sau etnia sa, rămâne străinul absolut cu care acesta trebuie să se afle într-o luptă mitică acerbă, la fel de mitică precum cea a militanţilor islamişti. Categorizarea dihotomică – islam versus Occident – a lui Samuel Huntington este seducător de facilă teoretic, dar sterilă practic: nu poate surprinde situaţia delicată şi complicată a musulmanilor care prezintă identităţi multiple, occidentali prin cultură şi musulmani prin convertire, nici diversitatea şi complexitatea frapantă a realităţilor din cadrul societăţilor vizate. Există peste un miliard şi jumătate de musulmani care nu împărtăşesc aceeaşi viziune islamică, nu gândesc politic la fel, nu se raportează la aceleaşi autorităţi religioase şi care, aspect adesea ignorat, se prea poate să nu-şi centreze identitatea absolut deloc în jurul valorilor religioase, oricare ar fi ele. Putem judeca, blama, acuza, denunţa, pedepsi doar individual. Oamenii sunt individualităţi; islamul, musulmanii – la singular şi în această mistică unitate – sunt doar categorii abstracte care nu mişună pe stradă pentru a putea fi trase virtuos la răspundere.

Cred că putem totuşi rezolva o problemă stringentă a societăţii contemporane, radicalismul islamic, fără a alimenta atitudini şi comportamente islamofobe, dacă ţinem cont de câteva strategii metodologice ruşinos de elementare. În primul rând, deconstrucţia supoziţiei monocauzalităţii: ne imaginăm că tot ceea ce se petrece în societăţile cu populaţie musulmană are drept unic determinant religia, aici islamul. Dezmembrând asocierea tuturor fenomenelor sociale, politice, literare, artistice cu islamul putem realiza analize mai nuanţate care să ia în considerare – aşa cum de altfel procedăm atunci când căutăm soluţii fezabile pentru diversele probleme apărute în spaţiul occidental – întreţeserea cauzală a unor factori complecşi, eterogeni, adesea areligioşi, de natură economică, politică, socială, culturală etc. Nu neg rolul religiei şi al interpretărilor religioase în construirea diferitelor fenomene sociale din spaţiile musulmane, ci doar reliefez că exhibarea exclusivă a variabilei religioase poate eluda procesul de instrumentalizare a sa şi, implicit, sabota soluţionarea durabilă a problemelor vizate.

Text scris de Alina Isac Alak. Este absolventă a Masteratului de Politici, Gen și Minorități la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, și a obținut în 2014, cu distincția summa cum laude, titlul de doctor în filosofie al Facultății de Filosofie, Universitatea București, cu o teză despre gen, reforme jurisprudențiale și exegeze islamice progresiste contemporane.

Citeste mai mult: adev.ro/oaggpa

Culpabilité, suite et fin

Maurice Bellet:

L’autre aspect du combat, c’est contre la perversion. J’évoquerai ici un livre récemment paru : Jean-Pierre Lebrun, La perversion ordinaire. C’est-à-dire pas la perversion des grands pervers, pas la perversion extraordinaire, terrifiante, celle des S.S., etc. Non. Le fait que le monde où nous sommes pourrait bien produire, si l’on n’y prend garde, et de plus en plus, des gens qui sont dans une perversion qu’on a envie de dire « banale », c’est-à-dire qu’ils ne savent pas ce que c’est. Dans quelle mesure c’est de leur faute ou pas, dans quelle mesure il faut les accuser ou les excuser, je ne sais pas. Mais c’est grave, parce que s’il convient que nous soyons libres, y compris par rapport à une certaine conception de la morale trop étroite, trop étriquée, culpabilisante, il faut du moins sauver la différence entre le bien et le mal.

Il faut sans doute être libre jusqu’à penser peut-être, comme les Corinthiens : « tout est permis ». Cependant Paul leur précise bien que si tout est permis, il y a quand même des choses qui ne conviennent pas ! C’est que la liberté aimante a sa logique propre : c’est une logique qui la conduit du dedans, selon le principe de tous les principes qui est précisément d’habiter de son mieux ce lieu premier d’humanité que j’ai évoqué plusieurs fois, où nous sommes présence, accueil. Et cela, contre la frénésie compulsive des envies et de la concurrence qui risque de nous envahir et finalement, à sa manière, d’être aussi ou encore plus féroce que ce que nous dénonçons. Alors ce qui reste de la culpabilité dans l’espace que j’indique de mon mieux, je crois que c’est essentiellement la possibilité et la nécessité du chemin. Juste le contraire de ce qu’elle risquait d’être, c’est-à-dire l’absence d’avenir. Oui, il y a un avenir ; je ne peux pas m’installer dans ce que je suis, je ne peux pas faire comme le pharisien et je ne peux pas non plus me désespérer de ce que je suis ; je ne peux ni m’installer dans la prétention à l’innocence, ni me résigner à la culpabilité sans issue.

Tous innocents, tous coupables ? Mais non, bien au contraire ! C’est une perspective qui a un côté dynamique, parce qu’elle nous appelle à vivre ; elle nous signifie qu’aucune faute n’est absolue. Elle nous délivre de la culpabilité et de la culpabilisation sans nous enfermer dans une espèce de complaisance et de démission qui nous déferaient aussi. Ce que j’ai dit est très insuffisant, provisoire, partiel, partial.

Parce qu’il faut veiller aussi, à propos de la culpabilité, à une forme subtile, mais très redoutable : la culpabilité de la pensée. La pensée est coupable à partir du moment où elle devient meurtrière, et elle commence à être meurtrière à partir du moment où elle sait, où elle sait tout, où elle fige, où elle fixe et où elle arrête. Mais je m’arrête là, parce que m’embarquer là-dedans serait une autre histoire… En guise de mot de la fin, je dirais que quoi qu’il arrive, à n’importe lequel d’entre nous, il vaut mieux que nous soyons nés, plutôt que pas !

 

Je rappelle que le titre de l’essai de Maurice Bellet est

Tous coupables, tous innocents !

paru dans „La chair et le souffle”, 2010, vol. 5, n˚1, p. 49-64.