Tot de la Doru citire

„Am decolat cu forţaj şi aşa, în bezna aia în care parcă dai cu
capul de cum te desprinzi şi luminile balizelor rămân în jos şi în urmă,
am ghicit – a străfulgerat o clipă – smulsă din fondul negru de flacăra
forţajului – o masă imensă, cenuşie, fără nicio formă. Oricum însă,
noaptea nu se anunţa dificilă, uneori prin spărturile norilor alunecau
repezite stele, iar comenzile de la dirijare se auzeau în căşti clar şi
precise ca niciodată. Pe la 8000 de metri am ieşit deasupra grosului
de nori: aici mai era ceva lumină, lumina zilei de ieri, şi în contrast
cu cerul palid care se vedea printre fuioarele lungi, negre, ale norilor
de gheaţă, plafonul de sub avion apărea ca o imagine de basm
încremenită, ştii, turnuri, creneluri, o mare cu valuri îngheţate etc.
etic. La tub dirija Popa – l-am recunoscut nu atât după glas, cât după
maniera de dirijare: din trei-patru comenzi m-a scos în spatele ţintei,
la distanţa optimă; am încadrat şi am tras. Apoi am redus din forţaj,
am scos frânele, şi am virat spre casă. Mergeam prin norii ăia, noaptea,
cu 900 de kilometri pe oră, şi eram aşa liniştit şi împăcat cu mine în
cabina cea roşie, motorul îşi torcea cântecul lui de drum-bun, şi parcă
toată viaţa nu făcusem altceva decât să zbor noaptea prin nori. Aş fi
vrut să-i aduc aici pe toţi prietenii mei şi să le arăt, dar meleagurile
astea mişcătoare sau încremenite, scăldate într-o lumină ireala, sunt
imperiul piloţilor de vânătoare, şi oricine pătrunde aici altfel decât
la bordul unui avion de luptă repezit, cu aripile puternic trase înapoi, nu e decât un intrus.

Apoi, deodată, un ţârâit în căşti, becul verde al
radiofarului a clipit, şi am intrat pe condiţii: aspiram în difuzor, şi
eram aspirat cu avion cu tot, de norii acum negri şi întunecoşi.
Coboram spre viraj, şi pe măsură ce mă adânceam, în jur se
făcea din ce în ce mai întuneric. Becurile roşii, care sus răspândeau
doar o lumină palidă, luminau acum puternic, şi, când şi când, eram
nevoit să reduc luminozitatea. Zburam ca într-un sac de beznă şi-mi
spuneam că nu e posibil să se întunece şi mai mult, dar fiecare sută
de metri întuneca iarăşi şi iarăşi vălul de nepătruns din jurul cabinei;
era necrezut de întuneric, zburam ca într-o vrajă rea, parcă spre celălalt
tărâm şi atunci mi-am amintit de bunica-mea, şi am auzit ce mi-a
spus prima oară când m-a văzut în uniforma şcolii de aviaţie. M-a
privit îndelung, eu mă umflam în vestonul cu petliţe azurii şi un fel
de păsări maiestre din metal ştanţat îmi împodobeau epoleţii; bunica
m-a admirat îndelung, apoi mi-a zis în dulcele ei grai moldovenesc,
cumva grijulie, cumva…, da dom’le, în măsura în care bunică-mea
putea să fie băşcălioasă, în băşcălie: „ia seama să nu-ţi rupi fre-un
chicior acolo”. Ştii, nu credeam în tot felul de gânduri şi imagini
care-ţi flutură prin faţa ochilor în momente dificile, dar atunci am
auzit clar glasul bunică-mi, şi ce era să fac, am zâmbit. De fapt nici
nu era ceea ce se cheamă un moment dificil, spărgeam un plafon
liniştit, fără scuturături şi oraje, dar era un fel de spaimă iraţională
provocată de bezna aia nesfârşită, răsărită poate din vremea când
trăiam în peşteri şi întunericul însemna începutul şi sfârşitul tuturor
lucrurilor; ştii, dormise atâta în mine şi ieşise acum la iveală, cuibărită
în capul pieptului şi-o simţeam ca pe un gol mare şi apăsător. În
situaţiile astea n-ai altceva de făcut decât să caşti ochii mari pe aparate,
să-ţi decuplezi simţirile imperfecte şi devenite primejdioase, ca să te
ghidezi după indicaţiile lucide şi precise ale bordului. Am virat, şi la
o mie opt sute de metri eram ieşit din plafon; departe, la peste 25 de
kilometri, vedeam luminile pistei aşternându-se cuminţi, alcătuind
parcă un ac lung, de argint strălucitor, ştii, acul care spulberă vraja
cea rea.”

Fragment din partea I din „Caii de la Voronet” de Doru Davidovici

CULOAREA CERULUI
sau
AERODROMUL

Anunțuri

De-ale zborului…

„Coboram spre viraj, şi pe măsură ce mă adânceam, în jur se
făcea din ce în ce mai întuneric. Becurile roşii, care sus răspândeau
doar o lumină palidă, luminau acum puternic, şi, când şi când, eram
nevoit să reduc luminozitatea. Zburam ca într-un sac de beznă şi-mi
spuneam că nu e posibil să se întunece şi mai mult, dar fiecare sută
de metri întuneca iarăşi şi iarăşi vălul de nepătruns din jurul cabinei;
era necrezut de întuneric, zburam ca într-o vrajă rea, parcă spre celălalt
tărâm şi atunci mi-am amintit de bunica-mea, şi am auzit ce mi-a
spus prima oară când m-a văzut în uniforma şcolii de aviaţie. M-a
privit îndelung, eu mă umflam în vestonul cu petliţe azurii şi un fel
de păsări maiestre din metal ştanţat îmi împodobeau epoleţii; bunica
m-a admirat îndelung, apoi mi-a zis în dulcele ei grai moldovenesc,
cumva grijulie, cumva…, da dom’le, în măsura în care bunică-mea
putea să fie băşcălioasă, în băşcălie: „ia seama să nu-ţi rupi fre-un
chicior acolo”. Ştii, nu credeam în tot felul de gânduri şi imagini
care-ţi flutură prin faţa ochilor în momente dificile, dar atunci am
auzit clar glasul bunică-mi, şi ce era să fac, am zâmbit. De fapt nici
nu era ceea ce se cheamă un moment dificil, spărgeam un plafon
liniştit, fără scuturături şi oraje, dar era un fel de spaimă iraţională
provocată de bezna aia nesfârşită, răsărită poate din vremea când
trăiam în peşteri şi întunericul însemna începutul şi sfârşitul tuturor
lucrurilor; ştii, dormise atâta în mine şi ieşise acum la iveală, cuibărită
în capul pieptului şi-o simţeam ca pe un gol mare şi apăsător. În
situaţiile astea n-ai altceva de făcut decât să caşti ochii mari pe aparate,
să-ţi decuplezi simţirile imperfecte şi devenite primejdioase, ca să te
ghidezi după indicaţiile lucide şi precise ale bordului. Am virat, şi la
o mie opt sute de metri eram ieşit din plafon; departe, la peste 25 de
kilometri, vedeam luminile pistei aşternându-se cuminţi, alcătuind
parcă un ac lung, de argint strălucitor, ştii, acul care spulberă vraja cea rea.”

Din Caii de la Voronet

 

Un avion arde

„Fusese o noapte nebună, în care băuserăm pentru
Saint-Exupery, Peter Townsend şi Traian Dârjan – şi pentru alţii, mai
mici şi mai necunoscuţi, dar recenţi şi apropiaţi nouă; a doua zi, plan
la plan, spulberând apa şi nisipul cu jeturile motoarelor, luam în
trombă plaja de la Eforie la 2 Mai; iar apoi urmaseră câteva zile de
discuţii savante în care făcuserăm praf toate schemele de atac la sol
şi de venire la aterizare – în sala spaţioasă, dar rece şi întunecoasă, a
arestului de garnizoană. O să înţelegi acum ce-am simţit când am
văzut deodată că avionul lui Chioru arde. Luase foc brusc; şi ardea
cu fum negru, învârtejit într-o coadă scurtă şi groasă, din care ţăşneau,
când şi când,şerpi portocalii. Ardea exact ca avionul ăla de pe planşa
din sala de pregătire, dar acum era real, la câţiva metri de mine, în
stânga şi puţin în faţă… Am împins piciorul drept în palonier, mult,
şi avionul mi-a glisat pe plan, depărtându-se de aparatul care ardea.
Degetele mi-au apăsat singure emisia şi am strigat cu gura uscată:
„Chiorule… măi, sări! Catapultează, Chiorule!” Uitasem de indicativ,
de tot; fixam avionul arzând, fumul, flăcările şi repetam în neştire:
„Sări, te rog, catapultează, auzi, arzi, ai incendiu la bord, catapultează!”
Totul a durat foarte mult, adică mi s-a părut că durează foarte mult,
era una din situaţiile alea când secundele se lungesc într-o peltea fără
sfârşit, şi mi-era ciudă de laşitatea mea care mă depărtase de avionulcap,
zburam aproape în linie cu ei, lateral la vreo optzeci-o sută de
metri, şi tot strigam „sări, mă, sări, fir’ar mă-ta a dracului, eşti şi surd!”
Apoi a explodat, a fost o explozie neaşteptat de slabă şi de mică, în
comparaţie cu incendiul ăla violent şi cu tot fumul negru străbătut
de flăcări portocalii. Avionul a luat-o pe un plan, s-a răsucit ca o
frunză de plop toamna, când o bate vântul, şi s-a năpustit în jos, spre
pământul care se vedea împâclit şi ars. Abia atunci m-am dezmeticit,
şi am luat degetul de pe emisie; mi-am şters pleoapele, mi-am smuls
masca de oxigen care mustea de sudoare şi am intrat în picaj; se mai
vedea, o musculiţă de argint cu un panaş negru-cenusiu după ea. Am
auzit glasul conducătorului de zbor, „130, ce s-a întâmplat acolo?” Nu
mă simţeam în stare să raportez, „vă spun când vin jos”; sub mine, la
câteva mii de metri, înflorise o floare enormă, cu petale purpurii. Am
redresat la 200 – 300 de metri de pământ; avionul – ce mai rămăsese
din el – zăcea răspândit pe trei hectare, naiba ştie cum lovise solul,
pieziş, nu se îngropase – ricoşase, şi se împrăştiase apoi în toate părţile.
Priveam tablele alea răsucite şi-l vedeam pe Chioru trăgând la fileu,
vedeam Mamaia noaptea, îl vedeam pe bulevardul Lenin din Constanţa
scoţând triumfător din buzunar o hârtie boţită de cinci lei… M-am
învârtit acolo până când acul debitmetrului a început să bată spre o
mie de litri; dintr-un sat din apropiere începuse să se strângă lume.
Priveau în sus… mă aşteptau şi pe mine!? Am pus motorul în plin şi
am luat înălţime, spre casă.

* * *
De fapt, Chioru a catapultat; dar asta am aflat târziu, la vreo
două ore după aterizare.”

Doru Davidovici, Caii de la Voroneţ

„Totul durase sapte minute”

„Am făcut un control cu Zeus, pentru revenirea formei, şi am
decolat la interceptare.
Dirijarea se făcea de la o staţie de pe teritoriu, şi cum mai sunt
şi surprize, m-am înţeles cu Ion să-mi comunice înălţimea când aude
că au început să-mi transmită comenzi. Am decolat în forţaj, şi avionul
m-a săltat urgent la paisprezece mii. Era o noapte „de zile mari”,
vedeam de la Braşov la Constanţa şi de la Bucureşti la Iaşi, Ploieştiul,
în salbă Buzăul, Râmnicul, Mărăşeşti, Bacău, apoi Brăila, ca potcoava
de pe Giuleşti, Galaţii…

Am pus la orizontală şi am încercat să intru
în legătură cu „Piersica”. Nimic. „Piersica” amuţise. Apoi mi-a explodat
în căşti într-un amestec de ţiuituri şi hârâieli o voce pierdută la capătul
pământului: „Sunt Piersica… mă auzi?” Am blagoslovit în gând, ca
un gentlemen, şi m-am pus pe treabă. Adică să încerc să disting din
toată mizeria aia nişte cifre, capete compas, viteze şi timpi care urmau
să mă scoată undeva, în spatele lui Ion. M-am bălăcit între două
ceruri, la 14 – 15000 metri altitudine, frecat mai rău ca un recrut tuns,
încălţat şi pus să mărşăluiască prin cazarmă. Şi deodată l-am văzut.
Trăiască ştiinţa şi tehnica modernă, antenele uriaşe ale locatoarelor
care pipăie cerul, ecranele verzui, computerele şi planşetele de dirijare,
trăiască planşetistele, care se înalţă în vârful picioarelor subţiri şi lungi
ca să marcheze poziţia vânătorului legat fedeleş în cabina ticsită cu
aparate şi butoane, gonind smintit cu 1200 de kilometri pe ceas – spre
bucuria celor de la pupitrele de comandă; trăiască mama, care mi-a
făcut ochii ăştia, nu grozavi de frumoşi, dar buni – buni, dom’le – că
ce nu mi-a arătat ştiinţa şi tehnica modernă, mi-au arătat ei: avionul
lui Ion, fulgerând în stânga mea, cu o coadă de foc după el, măcinând
stelele.

Am împins maneta în forţaj total şi am intrat în viraj – un
viraj nebun, la cuţit, cu suprasarcină maximă, cu casca lipită de creier,
cu creierii striviţi de cerul gurii, şi cu tot sângele din corp plecat spre
bătăturile tălpilor. Un viraj al naibii, care încerca să sfideze toate legile
aerodinamicii, şi pe care corpul meu omenesc, din carne şi oase, nu
era pregătit să-l facă. Am scos pe un cap compas aiurea, la inspiraţie,
şi am început să rag în microfon, cerând comenzi de dirijare. Am
auzit vocea lui Ion, de parcă era lângă mine „la şaisprezece mii”, şi
am râs de unul singur, în cabina mea roşie: auzi, ţinta să dirijeze
vânătorul… Pe urmă a troznit ceva, a gâjâit, şi deodată a răsunat o
voce calmă, care s-a uns peste zbieretele mele ca marmelada pe pâine.
Mă luase în primire unul din cei bătrâni, un motan născut, crescut şi
năpârlit cu microfonul în mână, şi asta se simte imediat. Din trei
manevre scurte şi precise m-a scos în spatele ţintei, pe o curbă întinsă
şi elegantă ca un şold de femeie. M-am apropiat, am încadrat, şi am
tras tot filmul din fotomitralieră – o peliculă bună de trimis în şcoală,
să fie material didactic pentru viitorii piloţi. Apoi am decuplat din
forţaj, am împins manşa şi am virat spre casă într-un picaj care-mi
aducea în cabină tot cerul rece şi întunecat de afară. M-am uitat la
viteză, am citit pe indicatorul inerţial distanţa până la aerodrom şi
am privit ceasul pe care îl fixasem în momentul decolării.

Totul durase şapte minute.”
Tot din „Caii”

Image result for doru davidovici

 

De ce „Caii”…?

„La Casa Mare, unde escadrila îşi avea birourile, sălile de
pregătire şi magaziile, am găsit totul de parcă aş fi plecat chiar ieri.
Piloţimea era afară, la avioane.

Am ieşit şi m-am dus întins la 8103, avionul meu. Nu ştiu dacă ai avut ocazia să vezi un supersonic de aproape: e teribil. Când am venit aici prima oară, boboc abia scos din şcoală, aproape n-am dormit câteva nopţi; mă întrebam dacă voi putea
vreodată să zbor un asemenea avion. Tehnicul mi-a zâmbit: ,,bine aţi
venit”, s-a căţărat pe scăriţa uşoară de metal şi mi-a deschis cupola.
Eram acum cufundat în profesie – la propriu – până-n gât.

Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă
cumva păgână, ameţitoare şi absolută, care e zborul. Holbam oohii
atent la toate amănuntele, recapitulând în minte funcţiile fiecăruia
din cele peste trei sute de indicatoare, becuri, contacte, manete, cadrane
– ştii, în aer nu prea ai timp de aşa ceva – şi executând la rece manevrele
cele mai dificile.

Parcă nu fusesem niciodată în concediu, făceam iar
trup cu avionul meu, în metrul ăsta cub căptuşit cu tehnică şi geniu
mă simţeam, eram, într-adevar, eu, în pielea care-mi convenea, şi care
mi se potriveşte ca o haină pe un manechin. Vezi, acum urmează ceva
delicat, care se cere înţeles cum se cuvine; sunt pilot de vânătoare,
adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat
de realizat; zbor cel mai nobil şi rapace avion care se poate închipui,
şi de aici îmi trag toate sevele, şi încrederea de a fi. Am jurat pe
albastrul unui cer, şi avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul,
iar zborul este justificarea faptului că respir, că mişc, că trăiesc – raţiunea
mea de a exista.

Şi mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le
pot înţelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna
sfârşit, împlântările în amurg ca într-un spaţiu străin, necunoscut;
urletul forţajului, coloana de foc ţâşnită din ajutaj, plumbul suprasarcinilor,
umbra verzuie a ţintei pulsând pe ecranul locatorului de
bord, şocul rachetei zvâcnite de sub plan şi aproape brusc, nedezmeticit
cum trebuie, cerga miţoasă de oaie pământească, şi apa rece băută
din ulcica de pământ ars.

Şi iarăşi, şi iarăşi, de fiecare dată la fel, de fiecare dată altfel, legat în chingi de avion, de metal, de foe, ermetizat, izolat de lumea din afară, „permiteţi decolarea”, saltul imens spre dincolo, căutându-mă, spre mine – celălalt – spre esenţa mea de om.”

Doru Davidovici, Caii de la Voronet, editia 2
Copyright © 2015 Editura ARIPI ARGINTII

Începutul unei carti-debut

Doru Davidovici, Caii de la Voronet

De fapt, absenti, si caii, si Voronetul, din poveste. Dar povestea ramâne poveste…

„Niciodată n-aş fi crezut că ,,Love Story” o să se sucească, o să
se răsucească şi o să se suprapună într-atât peste povestea mea. Mai
întâi Jennifer a murit, şi deşi aş fi avut chef să picur puţin la căpătâiul
ei, n-am făcut-o: se plângea prea mult în jur. Apoi Jennifer – Ali
McGrew – s-a căsătorit cu directorul de la Paramount şi a murit încă
o dată, de data asta definitiv. Şi, în sfârşit, Jennifer, cu fusta ei scurtă
în carouri şi picioarele lungi, vârâte în ciorapii negri, a apărut într-o
dimineaţă pe şoseaua pustie, făcându-mi semne disperate să opresc.
…Mă trezisem cu limba uscată şi cu creierul coclit; când m-am
sculat, l-am scuturat de pe pătură pe Pufi, care m-a privit cu reproş
şi s-a încolăcit să-şi continue somnul pe covor. Presimţisem de cu
seară o zi din aia, de-a dracului, posacă şi plină de nădufuri. Aşa cum
te-apucă uneori… şi pentru că n-are rost să te descarci pe aproapele
tău, l-am lăsat pe Pufi la părinţi, m-am făcut că uit cele 24 de ore pe
care le mai aveam libere, şi am plecat la unitate. Am preferat Fiatul,
pentru că trenurile, toate, plecau ori nesuferit de devreme, ori nepermis
de târziu. Ieşisem din oraş, şoseaua era încă umezită de aerul nopţii,
şi departe, dincolo de curba lungă, o siluetă ţinea braţul întins, încercând
să oprească rarele maşini care treceau. ,,Vezi să nu” am mormăit
apăsând acceleraţia prea mult chiar şi pentru curba aceea uşoară.
Silueta a lăsat mâna jos, descifrând fără greutate în viteza maşinii
refuzul, iar eu m-am grăbit să iau aerul de om prosper de afaceri în
drum spre importantele-i treburi. Dar când am trecut pe lângă ea, o
palmă uriaşă m-a plesnit prin parbriz, drept între ochi, şi Fiatul a
frânat cuminte, derapând uşor pe pietrele umezite. Până să mă dumiresc,
Jennifer şedea lângă mine, rebegită, cuminte, cu genunchii lipiţi între
braţele strânse. Fiatul a pornit iar, singur, naiba ştie cum, şi când
m-am trezit a doua oară, fata mă întreba dacă nu pot să dau drumul
la calorifer în maşină. Am apăsat automat clapa de aer cald, şi am
privit profilul: părul lins, fruntea uşor bombată, nasul în vânt, bărbia
rotundă şi încăpăţânată – mă rog, tot tacâmul. Se încălzise şi se
revărsase, moale ca o plăcintă, nu întreba unde merg, nu spunea unde
vrea să ajungă. Avea o mutră aşa adormită, încât ar fi fost o cruzime
să-i fac probleme, şi când am privit-o iar, după ce depăşisem un tractor
care şerpuia pe toată lăţimea şoselei, trăgând după el un agregat
misterios folosit în campania agricolă de primăvară, am văzut că
adormise de-a binelea. Dormea tun, cu ceafa rezemată de spătarul
banchetei, cu corpul prăvălit într-o parte, cu genunchii vârâţi în
schimbătorul de viteze; de câte ori îl manevram, îi atingeam ciorapii
negri, întinşi. Treaba ei.”
*