Babel, o imagine a lumii noastre

Oamenii și-au spus: „Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ”. Nu pare nimic rău în această dorință a oamenilor de a fi uniți, de a construi, de a rămâne împreună. Și atunci […]

via Cauza oricărui faliment. PS 127 — Prea târziu te-am iubit…

Anunțuri

Ioan 17, un text capital

Ioan 17, „rugaciunea sacerdotala”. Ultimele cuvinte ale Domnului

Isus/Iisus

Cristos/Hristos/Christos

… înainte de proces si de rastignire. Testament sub forma de rugaciune adresata Tatalui. „Mai mult ca oriunde îti dai seama, de fata cu acest text, scrie marele Romano Guardini, cât de putin ajuta comentariile teologice; în loc de asa ceva, cum scrie în psalmul 118, ochii trebuie sa se deschida si inima sa fie atinsa de catre Duh. Dumnezeu acorda acest har celor care-l cer.” („Der Herr”, Domnul)

Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 17, traducere ortodoxa

Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.

Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.

Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.

Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.

Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.

Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,

Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:

Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.

Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

Traducerea din Biblia catolica, Ioan, 17

1 După ce a spus Isus acestea, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, 2 pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. 3 Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. 4 Eu te-am glorificat pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. 5 Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea.
     6 Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. 7 Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis.
     9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale, şi ale tale sunt ale mele, şi am fost glorificat în ei. 11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat a, ca ei să fie una ca şi noi. 12 Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării b, ca să se împlinească Scriptura. 13 Acum însă, vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. 14 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. 15 Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. 16 Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. 17 Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. 18 După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume 19 şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr.
     20 Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, 21 ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una c în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. 22 Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: 23 eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire d, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine.
     24 Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat e, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii. 25 Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. 26 Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei”.

Din Biblia tradusa de Dumitru Cornilescu

Ioan 17

1 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,

2 după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.

3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

4 Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

5 Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.

6 Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău.

7 Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine de la Tine.

8 Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.

9 Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: –

10 tot ce este al Meu este al Tău, şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei.

11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.

12 Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu, în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

13 Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.

14 Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.

15 Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

16 Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.

17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

18 Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.

19 Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

20 Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.

21 Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

22 Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una –

23 Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.

24 Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

25 Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

26 Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

Afficher l'image d'origine

Trei versiuni. Traducerile ramân traduceri, unele mai bune, altele mai putin.

Nici una nu e de absolutizat!

 

A intrat prin acoperis

Un om paralizat se ridica

Când Isus a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit

că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici

înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un

paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Și, neputând să-l aducă până la

el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce

au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul.

Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: „Fiule, îţi

sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau

în inimile lor: „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine

poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut

Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: „De

ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui

paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi

targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a

ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – îţi spun: ridică-

te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-

şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau

pe Dumnezeu, spunând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva”.

Marcu 2,1-12

Din milioanele de predici prin care rasuna si azi Cuvântul, am tradus câteva. Rândurile de mai jos fac parte dintr-una din aceste omilii, comentarii „familiare” rostite de un preot în fata credinciosilor dupa citirea în biserica a unui pasaj de Evanghelie. Autorul celei din care reproduc începutul se numeste Pierre-Marie Delfieux, regretatul fondator al unei comunitati în sânul careia am petrecut niste ani.

„Scena la care asistăm e cea a unei bătălii în care e angajată credinţa în Mântuitorul Cristos. Printre participanţi se află oameni care vin la Isus plini de încredere, dispuşi să recunoască în persoana lui o puterea gata să vindece şi să ierte.

Nu-i opresc nici starea lor mizerabilă, nici faptul că se ştiu păcătoşi.

Îl caută pe Isus, însufleţiţi de speranţa că vor găsi la el ajutor. Iar dacă unul din ei nu se poate mişca, cere altora să-l ducă la Isus, cum ne arată evanghelia de azi .

Patru bărbaţi s-au pus în mişcare, ca un alai. Auzind că Isus se află într-o anumită casă, au pornit într-acolo. Faptul că ei sunt în afara casei ne duce cu gândul la superficialitatea unor vieţi fie risipite în păcat, fie distruse de boală; dar tocmai această „exterioritate” îi mână către interiorul unde au auzit că lucrează Dumnezeu.

Paşii le sunt călăuziţi de o putere uimitoare, mai tare decât orice slăbiciune, şi chiar decât paralizia.

Nevoie nu era de ei, de vreme ce nu mai era loc nici înaintea uşiiatât de mulţi erau cei adunaţi acolo. Cu toate acestea, cei patru au pornit la drum. Cu toate că nu puteau trece dincolo de prag, l-au introdus înăuntru pe cel neputincios, trecând peste toate opreliştile.

Și, neputând să intre din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul… şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea omul paralizat  (Mc 24).

Pământul nu le era prieten, şi atunci ei au luat cu asalt cerul.

Omul incapabil să se mişte se află înaintea Celui care este Calea.

Ar fi putut oare Dumnezeu să nu-i redea mersul?

Ar fi putut să nu-i ierte păcatele?

De altă parte, e acolo mulţimea celor care, înăuntru, se îmbulzesc în jurul lui Isus. Ei ascultă şi primesc Cuvântul dumnezeiesc. Iar dacă îl vor lăsa să le pătrundă în conştiinţă pentru a-l pune în practică, vor trăi (cf. Lc 11,28).

Se află însă printre ei şi câţiva învăţaţi, care cârtesc. Ei nu-şi deschid inima credinţei, ci au venit doar ca să vadă despre ce e vorba. Cum la ei toate se petrec numai în cap, inima lor nu primeşte nimic. Li se adresează însuşi Dumnezeu Cuvântul, dar ei vorbesc despre „blasfemie”.

De ce gândiţi astfel în inimile voastre? îi întreabă Isus.

O inimă împietrită rezistă chiar şi lui Dumnezeu.

Învăţaţii au văzut cu ochii lor vindecarea unui paralizat, au asistat la iertarea păcatelor lui, dar se încăpăţânează în refuz. Nefiind în stare să-şi schimbe felul de a vedea lucrurile, nu pot nici să recunoască, în umanitatea lui Cristos, prezenţa dumnezeiască, cu puterea ei de a spăla păcatele.

Iar cum raţionamentul ţine neapărat să-şi păstreze drepturile, ei vor mai gasi şi alte argumente pentru refuzul lor:

Cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli (Lc 11,15).

Pe Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni ca să ierte, îl consideră un posedat!

Într-o zi nu prea îndepărtată, îl vor răstigni. Sub pretextul blasfemiei, îl vor ucide,

după ce, pironindu-l pe cruce, au făcut din cel care este Calea, „un paralizat”!

Numai că Fiul Omului s-a ridicat din morţi! Cel ce păruse doborât a înviat!

Îndreptându-se către discipoli, în prima zi din săptămânăprima duminică a timpurilor celor noi, Isus înviat le-a redat pacea (cf. In 20,21).

Şi, pentru ca noi să ştim că Fiul omului are pe pământ puterea de a ierta, le-a spus atunci: Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate! (In 21,23)

Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut (In 20,29).”

 

 

 

Înconjurând Muntele Fericirilor – popas asupra cărţii

Cine a urcat vreodată pe un munte ştie că, foarte adesea, nu poţi înainta direct spre vârful pe care începi să-l zăreşti înaintea ta. Eu am încercat, şi a trebuit să mă întorc din drum. Pentru a ajunge sus trebuie să urmezi o cărare şerpuitoare, cotită, pe un traseu marcat ce, de multe ori, arată […]

via Înconjurând Muntele Fericirilor – popas asupra cărţii — Dana SisoEva

Magnificat anima mea Dominum

Vizita Mariei la Elisabeta, Evanghelia sf Luca, 1

  39 În zilele acelea, Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate z a lui Iuda. 40 A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. 41 Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt 42 şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. 43 Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? 44 Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. 45Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”
     46 Maria a spus:
    „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul
47    şi duhul meu se bucură în Dumnezeu,
    Mântuitorul meu,
48    pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale;
    iată că de acum
    toate generaţiile mă vor numi fericită,
49    pentru că Cel Puternic
    mi-a făcut lucruri mari:
    sfânt este numele lui.
50    Îndurarea lui faţă de cei ce se tem de el
    este din generaţie în generaţie.
51    Şi-a arătat puterea braţului a său:
    i-a risipit pe cei mândri
    cu planurile inimii lor;
52    i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri
    şi i-a înălţat pe cei umili;
53    i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi,
    iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale;
54    a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său,
    amintindu-şi b de îndurarea sa,
55    după cum a promis părinţilor noştri,
    lui Abraham şi urmaşilor lui
    pentru totdeauna”.
     56 Maria a rămas cam trei luni cu ea, apoi s-a întors la casa ei.

„Femeie, de ce plângi?”

Continui sa rasfoiesc cartea Lyttei Basset despre pierderea fiului ei Samuel, care s-a sinucis din cauza drogurilor.

Încercarea pierderii fiului, incomparabil mai dureroasa decât orice traise, Lytta o strabate ca un om care încearca sa nu se înece; are o singura „arma”: Cuvântul lui Dumnezeu, scrutat cândva cu luciditate si pasiune, care-i revine, episodic, aducând un soi de jaloane pe un drum catre împacare. Doar e licentiata în teologie! Ca mama, a ajuns o epava, si fiecare zi reprezentând o aniversare – o luna de la… ziua lui de nastere… sase luni dupa… un an… – aduce o noua prabusire, o noua întunecare, un înec.

Sa fugi de durere, cine nu e ispitit de acest reflex, cu toate ca el lasa oroarea intacta…? O stim multi din experienta: fuga de durere, adica de realitate, nu te duce nicaieri. Durerea trebuie privita în fata, „domesticita”, luata în doze mici. Când poti alege – între altele, sa nu te ametesti cu medicamente, observi, pe masura ce trec saptamânile si lunile de doliu, ca „fiecarei zile îi ajunge durerea ei” (Mt 6,34), într-o oarecare masura. Ceea ce seamana cu contractiile femeii care naste, cu atât mai intense si mai eficace cu cât sunt mai apropiate. Sa nu mai ai alta ambitie decât sa traiesti ceea ce se poate trai în fiecare zi… si sa-L lasi pe Cel Viu sa-si faca lacas în oroare, pentru ca – când va fi sa fie – oroarea sa fie transfigurata dinauntru, chiar daca asa ceva nu poate fi imaginat.”

 Cea dintâi martora a învierii lui Isus, „apostol al apostolilor” – Maria din Magdala – îi devine lui LB foarte apropiata, pe masura ce se desfasoara doliul. Ma misca – spune ea – disperarea cu care, în zori, Magdalena întâmpina disparitia trupului depus în mormânt. Este strigatul fara raspuns al tuturor celor care, pierzând o fiinta draga, nu ajung sa creada ca ea se afla realmente sub pamânt: Unde esti? Unde esti?

 „Nu stiu unde L-au pus”, repeta Maria printre lacrimi. „Spune-mi unde L-ai pus” îi cerea ea necunoscutului pe care-l credea gradinar. Când unii încearca sa rânduiasca povestirile învierii lui Isus printre credintele depasite, demonstratia lor porneste de la constatarea ca nimeni nu scapa obstescului sfârsit. Mormântul era gol? Asa ceva nu se poate, azi nu mai credem în asemenea nascociri!

 Personal, nu am drept busola decât experienta mea de fiinta omeneasca prin care trece un Duh necunoscut mie, ce ma trage constant dincolo de mine însami. Nu eram printre cei dintâi martori ai Pastilor, dar experienta lor îmi vorbeste, si ma pune în contact cu ce au trait ei. Ceea ce ma misca la ei, este trairea lor, care se întâlneste cu ce traiesc eu. Disperarea Mariei Magdalena este cea a fiecarei persoane care se trezeste, dimineata dupa dimineata, fata-n fata cu gândul masiv al neantului: el/ea nu mai e aici, nu va mai fi niciodata aici!

 Si totusi, în text (Ioan, 20), Isus este prezent, „în picioare” în fata ei. Dar ea nu-l vede! Pentru ca „nu stie ca este El”. La fel se petrec lucrurile si cu noi: disparutii ne fac semne, tot mai multe semne, prin care ne arata ca sunt alaturi de noi – marturiile sunt puzderie – dar cei care le dau atentie sunt rari. Multe mame au auzit glasul unui fiu decedat întrebându-le : „De ce plângi, mama? Sunt foarte bine acolo unde sunt.” (În nota de subsol, LB aminteste ca aceeasi întrebare este pusa Mariei, mai întâi de catre înger, apoi de catre „gradinarul” Isus: „femeie, de ce plângi?”)

Povestea din dimineata Învierii, pe care o ascultam an de an de Paste, experienta pascala pe care o retraim, de fapt, în fiecare duminica… toate acestea sunt greu de acceptat de catre cineva care a pierdut o fiinta draga, pentru ca învierea poate apare ca ceva petrecut dintr-o data… un soi de „happy end” pe care inima nu e pregatita sa-l creada. Si pe buna dreptate. Realitatea cumplita a doliului ne scufunda într-un soi de inertie, din care nu putem iesi fara ajutor; si care, pe de alta parte, a împiedicat-o me Maria sa-l revunoasca pe Cel înviat. Comentariul autoarei e patrunzator.

 Orice doliu „copt” în adâncime cere mult timp. Povestirea biblica, prin contrast, o ia foarte repede, si agaseaza: ce noroc au toate personajele acestea, problemele lor se rezolva iute! Cred mai curând ca stilul narativ impune ca timpul sa fie oarecum contractat. În realitate, durata indispensabila a procesului de doliu este efectiv de perceput într-un „fundal” al cuvintelor folosite de evanghelist. Înaintarea noastra se face palier dupa palier, pe etape care pot parea repetitive, totul trebuie luat de la capat de sute de ori, fara sa stii daca nu va fi de reluat totul de la zero. Experienta noastra o confirma totusi pe cea a Mariei de la Magdala; ea „s-a întors” o prima oara de la mormânt, plecând cu certitudinea ca Isus nu e acolo, dar marturisindu-si totodata si nestiinta: „Nu stiu unde este…”

Si atunci începe sa-l vada pe Isus, fara sa-l vada cu adevarat, si fara sa intre în relatie cu El, viu. Dar la dorinta ei nu renunta: Spune-mi unde L-ai pus, si eu îl voi lua (verbul grec chaireo însemnând chiar ” a prinde, a capta”). În clipa când îsi aude numele – Maria! – ea se mai „întoarce o data”, si anume catre El: Rabbuni!

… Acum, ea se întoarce, devenind în stare sa intre într-o legatura cu El ce poate continua în viitor. Oare doliile noastre nu sunt si ele punctate de alternanta celor doua „întoarceri”? Uneori, mergem la mormânt, ne închidem în el, ca apoi sa ne dam seama ca am ajuns într-un impas si ca trebuie sa ne întoarcem! Alteori, îl auzim pe cel disparut chemându-ne în mii de feluri, si ne întoarcem cu fata spre un viitor comun, înaintea caruia acceptam sa ne deschidem.

 Un pasaj din jurnalul intim – pe care LB îl reia la persoana a treia – poarta data de 11 mai 2002. Un an de la înmormântare.

Jalea nu înceteaza sa-i repete, obsedant: „Niciodata n-ai sa mai fii ca înainte”. O stare de rau care tine zile întregi. Pâna când, într-o zi, aude: „Nu esti distrusa. Te vei simti mai bine”. Dupa care da de articolul unei ziariste care si-a pierdut doua fetite lovite de un automobil. „Vine si ziua când îti dai seama ca plângi si dupa eul tau propriu, intact, care nu va mai fi niciodata ca înainte. Când treci prin experienta doliului, consimti sa devii o alta persoana. Contrariul „evacuarii” este integrarea.”

O femeie care supravietuit mortii fetitelor ei, jurnalista Geneviève Jurgensen, ma încuraja sa devin „altcineva”… adauga LB.

„Cuibul era devastat, dar eram chemata sa merg mai departe, catre un alt spatiu, catre un alt cuib care ma astepta… o „locuinta” unde sunt asteptata si dorita”.

 

Nu am explicat pâna acum structura cartii. Ea se bazeaza pe notele luate rapid în momentul dramei (mai 2001) si în perioada imediat urmatoare, continuând pâna în mai 2005. Notele respective sunt transcrise la persoana a treia, metoda care-i permite autoarei sa se priveasca oarecum din exterior. Pe acest material brut se bazeaza comentariile, în care LB se exprima la persoana I. Cea care vorbeste este „persoana oficiala LB” dotata cu multiple competente spirituale, teologice, filosofice si psihologice. Autoarea cartilor „Bucuria pe care n-o poate nimeni rapi”, „Sfânta mânie”, „Eu nu judec” si a altor lucrari foarte bine documentate, dense si profunde. Si… greu de urmarit. Sper sincer sa nu fie si cazul fragmentelor pe care le rezum/traduc.

  • 14-16 mai 2001. Câteva zile dupa nenorocire. Împreuna cu sotul ei LB viziteaza o biserica romana, în orasul Tournus. „Se aseaza pe jos, distrusa. Viata s-a oprit. Nu mai stie sa traiasca, si nici nu va mai sti. În acel moment… unde?- În mintea, în corpul, în spiritul ei? – durerea ei nespusa de mama care si-a pierdut copilul se întâlneste cu cea a Mariei, mama lui Isus. Îsi revine pe loc. Nu au trecut decât câteva secunde, dar usurarea e incontestabila.

Comentariul, în care se noteaza faptul ca traditia ei protestanta nu o legase în mod special pe autoare de Maica Domnului, defineste „evenimentul de la Tournus” ca pe o „vizita” divina, precum cea a Mariei la Elisabeta.  Ceva ce face parte din relatia care ne leaga uneori, inefabil, de „comuniunea sfintilor” ce transcende distantele în timp si spatiu. Relatie cu fiinte care au trait cu mult înaintea noastra si a caror compasiune ajunge cumva pâna la noi…

 În ziua aceea, la Tournus, nu eram în stare nici macar sa astept ceva de la absolut nimeni. Dar Isus a zis ” Duhul sufla unde vrea”. Sa fi fost oare nevoie sa simt durerea altei mame ca sa poata ajunge pâna la mine rasuflarea Compasiunii? Dar, dar nu era numai atât: acea mama era Maria, al carui Fiu paruse definitiv distrus, rastignit pentru o eternitate de neant – acel Isus care apoi a fost vazut de mai multe ori viu, „întâiul nascut dintre morti”… Maria fusese – ca întotdeauna, nu? – în situatia de a sti ca o mama „îsi poate reveni”.

 Cu un an înainte ca Samuel sa se sinucida, mama lui i-a facut o vizita la spitalul de psihiatrie. Întâlnire cumplit de dureroasa cu un fiu înstrainat, care se simte rupt de toate, si se simte în stare de tot ce e mai rau. (În asa masura încât, dupa moartea lui, medicul care l-a îngrijit spune ca s-a temut de un gest necugetat, si ca moartea lui Samuel poate fi privita ca un gest altruist.) Intrând în camera, l-a vazut stând în picioare în fata ferestrei si, în chip absolut neadaptat situatiei, bizar si de neînteles, a fost napadita de „bucuria perfecta” de care vorbea Isus chiar în ajunul mortii sale. Mai târziu, o prietena i-a tradus: Poate ca ai perceput în Samuel, în acea zi, „partea sa christica”. Era epoca când îi era tot mai rau, viata lui era iad si pentru el si pentru ceilalalti.Nu fusesm martora a prezentei în fiul meu a lui Hristos? Vizitele acelea la spital erau o mare încercare. dar Isus le-a promis prietenilor lui ca „va fi în cel mai mic dintre fratii sai”.”Eram bolnav si m-ati vizitat” (Mt 25).

În mai 2001, la Roma, o prietena a Lyttei are o „viziune” a lui Samuel ridicându-se la cer într-un soi de explozie de lumina. Era vorba de cineva care nu stia nimic despre episodul de la spital.

 Desenul reprezentând scena vazuta de prietena mea, trimis de ea ceva mai încolo, a stat mult timp pe pianul meu… Nu-i vorbisem lui B. despre propria mea „viziune” a lui Samuel ridicându-se spre cer: înca o „pietricica alba”! Dar ce se întelege de fapt prin acest cuvânt? Pentru mine, e o coincidenta, o convergenta, o rezonanta… orice eveniment care pune între cei vii ceva care-i leaga. De ce „eveniment”?  Pentru ca toate acestea se petrec, fara sa le fi programat ori prevazut cineva, fara ca anturajul sa observe ceva (special): un fapt care nu e eveniment decât pentru cel caruia îi e destinat.

De ce e nevoie de o nenorocire ca sa devii constient de mângâierile Prezentei lui Dumnezeu? Pentru ca în vremuri normale am avea mai putin nevoie? Personal eram deschisa de mult, însa extrema precaritate în care am fost aruncata brutal a dat „pietricelelor albe” valoarea manei cazute în pustiu. De fiecare data, eram reintrodusa în lumea celor vii. (…) Astazi, nu mai caut Prezenta decât în lucruri de o infinita discretie: fara surle si trâmbite, viata recapata sens.

 O alta „pietricica alba”, vine din relatarile unei prietene catolice, foarte credincioasa, care simte ca „l-a primit pe Samuel” ca sa se roage pentru el, si vede moartea lui ca pe un gest de autosacrificiu. Cuvintele acestea îi ajung mamei distruse ca niste farâme de sens într-un univers absurd, în care devii „surd”, adica „izolat într-o lume privata de ecouri” în care „viata nu mai are nici o rezonanta”. Acesta e contextul în care, aproape „neauzite”, ajungeau la mama farâmele de sens gasite de altii. Sensul mortii lui Samuel, vazuta de acea prietena ca un „dar”.

Nu stia nimic despre Samuel. Este însa o persoana deosebit de receptiva la realitatile invizibile. Nu aveam nici o pricina sa pun la îndoiala relatia fecunda care a început sa se teasa între Samuel si ea. De-abea la patru ani dupa aceea aveam sa înteleg, retrospectiv, semnificatia adânca a „întâlnirii lor”. O marturie autentica, atunci când e primita, nu te lasa niciodata neatins, mai cu seama când coincide cu o experienta personala. Pregatind (ca pastor) serviciul funebru pentru cineva, mi s-a întâmplat sa simt prezenta uimitor de vie a persoanei decedate, uneori parca îmi sufla cuvintele potrivite. Dar lumea „îngerilor” sau a „calauzelor invizibile” îmi ramânea relativ straina.

Dupa moartea lui Samuel, mi se pare ca am facut pasi uriasi în raporturile cu Invizibilul. Biblia e plina de îngeri, iar preferatii mei fusesera totdeauna cei pe care evanghelistul Luca îi asociaza cu bucuria pastorilor în noaptea de Craciun. Ei vorbeau poetic despre Dumnezeu, însa eu nu aveam nici o experienta personala legata de ei. Stiu ca „înger” vine din grecescul aggelos si înseamna mesager, cineva care-l vesteste pe Dumnezeu. Ca multi altii, mi se întâmpla sa zic cuiva „esti un înger”, sau „cerul te-a trimis”. Acum am început însa sa întrezaresc ca e cu putinta, intrând în Viata si având acces la tot ce e mai bun în tine, sa devii „înger”, trimis al luminii pe lânga cei de pe pamânt.

 

 

Poarta Dreptatii, poarta Milostivirii

Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Christos, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Christos în noi, tot la fel prin Christos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru

mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi. Și speranța noastră pentru voi este neclintită știind că așa cum sunteți părtași ai suferințelor, la fel [veți fi părtași] ai mângâierii.

2 Corinteni 3-7

Acelasi text in alta traducere

  1. Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea,Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.

    Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.

    Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi.

    Şi nădejdea noastră este tare pentru voi, ştiind că precum sunteţi părtaşi suferinţelor, aşa şi mângâierii.

    août12 034août12 036août12 033août12 037