Așa este Isus Cristos: adevărul despre suferințe și persecuții îl însoțește mereu cu încurajarea „nu vă temeți”! Ba mai mult: noi nu avem doar cuvintele sale, ci avem prezența sa în Sfânta Euharistie. (cf. Lc 21,5-19)
33. Încurajare — Prea târziu te-am iubit…
All will be well, and all will be well, and every kind of thing will be well.
—Julian of Norwich, Showings, chapter 27
Today we celebrate the resurrection of Jesus Christ, which allows faithful Christians to trust that, indeed, all will be well. I like to think of the resurrection as God’s way of telling us that God can take the worst thing in the world—the killing of the God-Human Jesus—and change it into the best thing: the redemption of the world.
To believe that Jesus was raised from the dead is actually not a leap of faith. Resurrection and renewal are, in fact, the universal and observable pattern of everything. We might just as well use non-religious terms like “springtime,” “regeneration,” “healing,” “forgiveness,” “life cycles,” “darkness,” and “light.” If incarnation is real, if material creation is inspirited, then resurrection in multitudinous forms is to be fully expected. Or to paraphrase a statement attributed to Albert Einstein, it is not that one thing is a miracle, but that the whole thing is a miracle!
If divine incarnation has any truth to it, then resurrection is a foregone conclusion, not a one-time anomaly in the body of Jesus, as our Western understanding of the resurrection felt it needed to prove—and then it couldn’t. The Risen Christ is not a one-time miracle but the revelation of a universal pattern that is hard to see in the short run.
Simply put, if death is not possible for the Christ, then it is not possible for anything that “shares in the divine nature” (2 Peter 1:4). God is by definition eternal, and God is Love (1 John 4:16), which is also eternal (1 Corinthians 13:8), and this same Love has been planted in our hearts (Romans 5:5; 8:9) by the Spirit dwelling within us. Such fully Implanted Love cannot help but evolve and prove victorious, and our word for that final victory is “resurrection.” Peter states this rather directly: “By raising Jesus Christ from the dead, we have a sure hope and the promise of an inheritance that can never be spoiled or soiled or fade away. It is being kept for you in the heavens . . . and will be fully revealed at the end of time” (1 Peter 1:3–5).
My book The Universal Christ is about the Eternal Christ, who never dies—and who never dies in you! Resurrection is about the whole of creation, it is about history, it is about every human who has ever been conceived, sinned, suffered, and died, every animal that has lived and died a tortured death, every element that has changed from solid, to liquid, to ether, over great expanses of time. It is about you and it is about me. It is about everything. The “Christ journey” is indeed another name for every thing.
Adapted from Richard Rohr, The Universal Christ: How a Forgotten Reality Can Change Everything We See, Hope for, and Believe (Convergent: 2021, 2019), 99, 100, 179–180, 186.
Duminica a 30-a de peste an – 28 octombrie 2018
Rabbuni, să-mi recapăt vederea! –
Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM
După a treia și ultima vestire a lui Isus a pătimirii sale, a destinului său la Ierusalim, a avut loc reacția necuviincioasă a lui Iacob și Ioan, care nu au înțeles nimic. […]
„Un om rănit zace în praful drumului, pe când trece un preot; din prudenţă, se duce pe partea cealaltă a drumului; vine apoi un alt om bisericos, care face la fel; dat fiind că sunt adânciţi în rugăciune, se simt îndreptătiţi să nu se sinchisească de cel aflat în ţărână.
Ar fi incomod să se aplece, să-l ridice, să vadă de el; dar ar face aşa ceva cu toţi prăpădiţii, unde ar ajunge ?! Când e atât de simplu să treci drumul şi să te rogi mai departe. Faptul de a trece pe celalălt trotoar nu figurează printre păcatele codificate, nu-i păcat de moarte! Nici un tribunal nu te va condamna pentru aşa ceva… Dar omul acela zace în praf, şi va muri sub ochii trecătorilor! Faptul că trecătorii nu-i se aruncă nicio privire îi poate aduce moartea. Dar un om dispreţuit ca toţi cei din neamul lui, samarineanul în care preotul şi celălalt trecător nu văd decât un câine, se îndreaptă spre cel aflat pe jos. Oare pentru că-şi zice : « aş fi putut fi eu în locul lui »?
Îl ridică, îi spală rănile, îl pune în şa, îl duce la hanul cel mai apropiat, şi le plăteşte celor de acolo ca să se îngrijească mai departe de cel rănit.
« Fă şi tu ca omul acesta », îi cere Isus învăţatului care L-a întrebat ce are de făcut, ca să fie desăvârşit. Cât despre primii doi oameni din pildă, aceştia ne arată atât de bine în ce constă adevăratele greşeli grave! Cele pe care nu le afli prin cataloage, cele care nu ne încarcă automat conştiinţa de remuşcări, cele pe care le considerăm gesturi justificate, omisiuni prudente, economie de timp… dar pot avea urmări dezastruoase, ireparabile!
Refuzul de a intui ce doreşte omul de lângă tine, refuzul de a-i ghici suferinţa, refuzul de a-l asculta, orbirea şi surzenia la tot ce simte altul… Gândul obsedant că trebuie să-ţi impui neapărat voinţa, să domini; cuvântul ironic care opreşte un gest generos, o faptă bună pe cale să se înfiripe… Nu e nevoie de mai mult ca să otrăveşti o viaţă şi să distrugi fericirea unui cămin.
(….) Nu poţi vorbi despre Dumnezeu, fără a face mai mult rău decât bine, dacă nu faci efortul de a ţese în viaţa ta de zi cu zi urzeala unei fericiri făcute din mici nuanţe, din respect, din stapânire de sine, dintr-o atenţie plina de grijă pentru cele mai mici detalii ale vieţii, aşa ca nimeni să nu fie rănit de tine, iar viaţa să înflorească. « Muzica tăcută » a unei asemenea vieţi nu este altceva decât Dumnezeul Cel Viu, care ne aşteaptă în adâncul inimii noastre. »”
Cutremur la Ierusalim… „Intrând în Ierusalim, Isus face ceea ce nu ar fi trebuit să facă, lucru care îl va costa viața: se duce să atingă interesele castei sacerdotale la putere…”. Pe ilLibraio.it, în vederea Duminicii Floriilor, intervenția fratelui Alberto Maggi, biblist împotriva curentului „Când a intrat el în Ierusalim, întregul oraș a fost zguduit” […]
via O reflecție de autor în vederea Duminicii Floriilor — Curajul credinței
Dintr-o predica pentru vremea Adventului, de Pr. Pierre-Marie Delfieux.
Talmacire publicata de editura Sapientia-Iasi.
„Într-o şoaptă „ca o adiere de vânt”, Domnul se face
în sfârşit auzit.
Sufletul omului, ca un opaiţ cu lumină blândă, îl
ascultă pe Dumnezeu.
Domnul îi vorbeşte, îl mângâie, îl sfătuieşte, îi dă hrană.
Pentru a te ruga cum trebuie, se cere să fii treaz.
Fie că te rogi în singurătate, fie că te afli împreună
cu alţii, starea de veghe e esenţială.
E o constantă a creştinismului.
Fiecare creştin este chemat să stea de veghe,
să consacre rugăciunii o parte din noapte,
fie ea foarte scurtă, la căderea nopţii şi în zori.
Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei…
Aşadar,să nu dormim ca ceilalţi,
ci să veghem şi să nu ne îmbătăm (1Tes 5,5.6).
„Nu se cade să dormi toată noaptea,
afirma Clement de Alexandria în secolul al III-lea,
fiindcă în noi locuieşte Cuvântul dumnezeiesc, iar
cuvântul e mereu treaz”….
Să fim atenţi, să stăm treji, dispuşi să primim în noi
dumnezeiasca locuire, iată la ce ne cheamă Cristos azi, la intrarea în binecuvântatul
timp al Adventului.
Să ne gândim la vremea pierdută, seară de seară,
din pricina nenumăratelor oferte ale civilizaţiei tehniciste actuale,
şi să recunoaştem cât de încărcat e acest interval de
banalităţi, de zgomote, de vulgaritate:
Sunt seri pe care le declarăm noi înşine „prea lungi”
sau „pierdute”…
Să ne luăm, aşadar, înapoi timpul furat.
Să profităm de timpul nopţii, ca să ne rugăm mai
bine, regăsindu-ne totodată liniştea.
Somnul omului care a învăţat lecţia de interioritate
a nopţii va fi mai dulce: cel pe care somnul îl surprinde în rugăciune adoarme
în pace, pe când „inima lui veghează” (cf. Ct 5,2).
Cel care-şi începe ziua dăruind Domnului
un moment „de veghe şi rugăciune alături de Cristos”
primeşte întărit lumina zilei noi.
„Iar ceea ce vă spun vouă, o spun tuturor: Vegheaţi!”
Oamenii și-au spus: „Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ”. Nu pare nimic rău în această dorință a oamenilor de a fi uniți, de a construi, de a rămâne împreună. Și atunci […]
via Cauza oricărui faliment. PS 127 — Prea târziu te-am iubit…
Ioan 17, „rugaciunea sacerdotala”. Ultimele cuvinte ale Domnului
Isus/Iisus
Cristos/Hristos/Christos
… înainte de proces si de rastignire. Testament sub forma de rugaciune adresata Tatalui. „Mai mult ca oriunde îti dai seama, de fata cu acest text, scrie marele Romano Guardini, cât de putin ajuta comentariile teologice; în loc de asa ceva, cum scrie în psalmul 118, ochii trebuie sa se deschida si inima sa fie atinsa de catre Duh. Dumnezeu acorda acest har celor care-l cer.” („Der Herr”, Domnul)
Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 17, traducere ortodoxa
Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;
Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.
Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.
Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.
Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.
Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.
Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.
Traducerea din Biblia catolica, Ioan, 17
1 După ce a spus Isus acestea, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, 2 pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. 3 Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. 4 Eu te-am glorificat pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. 5 Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea.
6 Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. 7 Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis.
9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale, şi ale tale sunt ale mele, şi am fost glorificat în ei. 11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat a, ca ei să fie una ca şi noi. 12 Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării b, ca să se împlinească Scriptura. 13 Acum însă, vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. 14 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. 15 Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. 16 Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. 17 Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. 18 După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume 19 şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr.
20 Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, 21 ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una c în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. 22 Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: 23 eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire d, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine.
24 Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat e, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii. 25 Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. 26 Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei”.
Din Biblia tradusa de Dumitru Cornilescu
1 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,
2 după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
4 Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.
5 Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.
6 Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău.
7 Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine de la Tine.
8 Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.
9 Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: –
10 tot ce este al Meu este al Tău, şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei.
11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.
12 Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu, în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13 Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.
14 Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.
15 Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
16 Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.
17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
18 Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.
19 Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.
20 Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.
21 Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
22 Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una –
23 Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.
24 Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.
25 Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.
26 Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”
Trei versiuni. Traducerile ramân traduceri, unele mai bune, altele mai putin.
Nici una nu e de absolutizat!
Un om paralizat se ridica
Când Isus a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit
că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici
înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un
paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Și, neputând să-l aducă până la
el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce
au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul.
Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: „Fiule, îţi
sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau
în inimile lor: „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine
poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut
Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: „De
ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui
paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi
targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a
ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – îţi spun: ridică-
te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-
şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau
pe Dumnezeu, spunând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva”.
Marcu 2,1-12
Din milioanele de predici prin care rasuna si azi Cuvântul, am tradus câteva. Rândurile de mai jos fac parte dintr-una din aceste omilii, comentarii „familiare” rostite de un preot în fata credinciosilor dupa citirea în biserica a unui pasaj de Evanghelie. Autorul celei din care reproduc începutul se numeste Pierre-Marie Delfieux, regretatul fondator al unei comunitati în sânul careia am petrecut niste ani.
„Scena la care asistăm e cea a unei bătălii în care e angajată credinţa în Mântuitorul Cristos. Printre participanţi se află oameni care vin la Isus plini de încredere, dispuşi să recunoască în persoana lui o puterea gata să vindece şi să ierte.
Nu-i opresc nici starea lor mizerabilă, nici faptul că se ştiu păcătoşi.
Îl caută pe Isus, însufleţiţi de speranţa că vor găsi la el ajutor. Iar dacă unul din ei nu se poate mişca, cere altora să-l ducă la Isus, cum ne arată evanghelia de azi .
Patru bărbaţi s-au pus în mişcare, ca un alai. Auzind că Isus se află într-o anumită casă, au pornit într-acolo. Faptul că ei sunt în afara casei ne duce cu gândul la superficialitatea unor vieţi fie risipite în păcat, fie distruse de boală; dar tocmai această „exterioritate” îi mână către interiorul unde au auzit că lucrează Dumnezeu.
Paşii le sunt călăuziţi de o putere uimitoare, mai tare decât orice slăbiciune, şi chiar decât paralizia.
Nevoie nu era de ei, de vreme ce nu mai era loc nici înaintea uşii, atât de mulţi erau cei adunaţi acolo. Cu toate acestea, cei patru au pornit la drum. Cu toate că nu puteau trece dincolo de prag, l-au introdus înăuntru pe cel neputincios, trecând peste toate opreliştile.
Și, neputând să intre din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul… şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea omul paralizat (Mc 24).
Pământul nu le era prieten, şi atunci ei au luat cu asalt cerul.
Omul incapabil să se mişte se află înaintea Celui care este Calea.
Ar fi putut oare Dumnezeu să nu-i redea mersul?
Ar fi putut să nu-i ierte păcatele?
De altă parte, e acolo mulţimea celor care, înăuntru, se îmbulzesc în jurul lui Isus. Ei ascultă şi primesc Cuvântul dumnezeiesc. Iar dacă îl vor lăsa să le pătrundă în conştiinţă pentru a-l pune în practică, vor trăi (cf. Lc 11,28).
Se află însă printre ei şi câţiva învăţaţi, care cârtesc. Ei nu-şi deschid inima credinţei, ci au venit doar ca să vadă despre ce e vorba. Cum la ei toate se petrec numai în cap, inima lor nu primeşte nimic. Li se adresează însuşi Dumnezeu Cuvântul, dar ei vorbesc despre „blasfemie”.
De ce gândiţi astfel în inimile voastre? îi întreabă Isus.
O inimă împietrită rezistă chiar şi lui Dumnezeu.
Învăţaţii au văzut cu ochii lor vindecarea unui paralizat, au asistat la iertarea păcatelor lui, dar se încăpăţânează în refuz. Nefiind în stare să-şi schimbe felul de a vedea lucrurile, nu pot nici să recunoască, în umanitatea lui Cristos, prezenţa dumnezeiască, cu puterea ei de a spăla păcatele.
Iar cum raţionamentul ţine neapărat să-şi păstreze drepturile, ei vor mai gasi şi alte argumente pentru refuzul lor:
Cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli (Lc 11,15).
Pe Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni ca să ierte, îl consideră un posedat!
Într-o zi nu prea îndepărtată, îl vor răstigni. Sub pretextul blasfemiei, îl vor ucide,
după ce, pironindu-l pe cruce, au făcut din cel care este Calea, „un paralizat”!
Numai că Fiul Omului s-a ridicat din morţi! Cel ce păruse doborât a înviat!
Îndreptându-se către discipoli, în prima zi din săptămână, prima duminică a timpurilor celor noi, Isus înviat le-a redat pacea (cf. In 20,21).
Şi, pentru ca noi să ştim că Fiul omului are pe pământ puterea de a ierta, le-a spus atunci: Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate! (In 21,23)
Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut (In 20,29).”
Blog de albina 