10 reguli pentru o viaţă sănătoasă

manuelasandablog

De-a lungul timpului, am ajuns la concluzia că eu şi numai eu sunt responsabilă de 95% din lucrurile (bune sau rele) care mi se întâmplă, aşa că am căutat înăuntrul meu, pentru a vedea motivele pentru care viaţa mea este într-un anumit fel. În urma introspecţiei, am ajuns la concluzia că dacă respect nişte reguli simple, voi avea parte de o viaţă frumoasă şi armonioasă, fără căderi în abisul depresiei şi al neîmplinirilor.

Am intitulat articolul „10 reguli pentru o viaţă sănătoasă”, având în vedere faptul că  SĂNĂTATEA înglobează în ea nu numai o stare de bine fizică, ci şi împlinirea pe plan sufletesc şi profesional. Nu poţi spune că eşti pe deplin sănătos, decât atunci când toate aceste deziderate sunt atinse şi eşti, de fapt, mulţumit de toată viaţa ta. Poţi fi sănătos din punct de vedere fizic, dar să te macine gândul că nu ai job-ul pe care…

Vezi articolul original 1.124 de cuvinte mai mult

Un simplu apel la supraviețuire — dilemaveche.ro

Jurnal de pandemie, zi de numărătoare 157. Omenirea de o parte, coronavirusul (SARS COV 2) de alta. Ne-a luat o grămadă de timp să lămurim beligeranții: virusul e de o parte și sofisticații umani de partea cealaltă. Nu e o luptă între oameni, deși depinde de deciziile lor. El e virusul mic, cu un singur fel de acid nucleic (ARN), deștepții de noi sîntem mamifere cu ADN și cu ARN. Virusului i se cam rupe de acizii nucleici și de inteligența noastră de specie. Virusul știe una și bună: să se înmulțească. Fiind așa de mic nu poate decît să folosească altă specie pentru propria înmulțire. Uneori omoară specia gazdă, dar, cel mai adesea, numai o folosește pe-ntru hrană și înmulțire. E cineva lezat? Cum îndrăznește virusul să ne folosească drept hrană? Adică prăpăditul de virus ne folosește așa, direct? Nu ne manipulează? Nu ne păcălește cumva? Doar ne folosește ca suport vital? Da. Simplu și direct. Noi, deștepții de noi, oamenii, știm acum multe despre virus. Virușii sînt atît de mici încît nu se văd cu microscopul optic. Mici, insidioși și eventual letali. Virușii de calculator au fost denumiți după omonimii lor din lumea vie, nu invers.

Istoric vorbind, fiecare epidemie a dat impuls medicinei. Impulsul a fost dat chiar dacă oamenii nu își vedeau adversarul. Întotdeauna, însă, oamenii au respectat adversarul letal.

Unde sîntem azi cu pandemia? Sîntem în faza „scapă cine poate”, tradus prin termenul tehnic de „răspîndire comunitară”. Știm multe despre acest coronavirus, totuși, sîntem cumva prinși în capcană. De ce? Mai bine să întreb: de cine?

Răspuns:
1. Nu avem (încă) tratament care să omoare virusul. Da, laboratoare mari lucrează și oameni deștepți lucrează.
2. Nu avem vaccin (încă). Da, e valabil enunțul de la punctul 1, cu cercetătorii.
3. Virusul este în comunități, nu îl mai putem ține afară.
4. Capcane umane: judecățile noastre.

Insist asupra ultimului punct. Pandemia impune o gîndire la nivel global. Avem ocazia să asistăm la ceea ce se întîmplă în majoritatea țărilor. Ia să vedem specificul național!

Românii duc în spate povară grea: comunismul cu crimele sale, cu frigul, cu foamea, cu teroarea, cu delațiunea, dar mai ales cu pierderea încrederii în oameni. Cum să mai ai încredere în oameni cînd știi de ce sînt în stare? În cine să avem încredere? Criticăm tot, dar tot, tot! Facem asta pe ton ultimativ, de cunoscători supremi ai regulilor universului. Virusul ne dă o lecție de umilință. Nu știm tot, nu putem tot, nu merităm tot.

Marea dezamăgire vine desigur de unde speranța era mare. Speram ca românii să nu aibă nevoie de prea mulți morți ca să înțeleagă ce se petrece. Am greșit. Unii oameni nu înțeleg decît atunci cînd sînt loviți personal. Avocatul Poporului numește „tortură” carantina, libertatea și sănătatea par noțiuni abstracte și pentru Curtea Constituțională, politicienii aflați la putere arată mereu că lupta politică e mai importantă decît sănătatea românilor, amenzile date pentru cei ce nu respectă izolarea sînt contestabile, majoritatea jurnaliștilor sînt experți în pandemia covid. Românul de rînd e expert, dar nu orice fel de expert, e un expert revendicativ, supărat, cu păreri ferm documentate (din TV sau de pe scara blocului), gata să urască și să-și ceară dreptul la sănătate. Sănătatea ar fi ceva „drept” constituțional pentru care nu trebuie să facem nimic, doar să îl cerem cu voce puternică. Expertul nostru e gata de orice, mai puțin de a da credit celor care zic că virusul ăsta e mortal. Acceptă oarecum că există virusul, „totuși există”, dar nu e chiar așa, e altfel. Din cauza asta nici nu poartă mască și îi disprețuiește pe cei ce poartă mască. Mai avem varianta de expert, de regulă feminin, care „nu suportă” masca, „se sufocă cu masca” sau „face alergie la mască”.

Pacienții pozitivi covid vor putea să stea acasă, să își poarte singuri de grijă, să le poarte de grijă celor din comunitatea în care locuiesc. Vor sta izolați la domiciliu? Izolați de familia lor? Vor avea grijă să nu răspîndească covid?

Peste 60% dintre cei ce au virusul în căile respiratorii sînt asimptomatici, dar răspîndesc boala. Vă rog pe toți să vă gîndiți la asta! Vă rog să vă gîndiți la cei din jur! Purtați mască, evitați aglomerațiile, nu vă suflați în ceafă (nici în față), spălați mîinile! Rugămintea asta nu e ceva patetic, e un simplu apel la supraviețuire. Pandemia este în scenă și noi toți sîntem actori în piesa asta. Diferiți, dar toți avem rol principal. Dacă e dramă sau tragedie vom vedea la final. E posibil un final multiplu, dramă sau tragedie, în funcție de prestația actorilor.

Rămîneți sănătoși, oameni buni!

Dr. Roxana Nistea, medic primar boli infecţioase

via Un simplu apel la supraviețuire — dilemaveche.ro

(II) Întâlnire după 25 de ani: orfelinatul copilăriei mele — Lajos Kristof

Nu mi-am lăsat umbrele să-mi spună povestea și nici brazii care și-au păstrat parfumul cuceritor al copilăriei. Pornind în călătoria copilăriei mele am găsit strada care-i poartă numele de crin. Încurcat de prea multe amintiri sparte în bucăți din mine, într-o ceață densă într-un amurg aproape senin, cădeau câteva picături de lumini dinspre imaginea […]

via (II) Întâlnire după 25 de ani: orfelinatul copilăriei mele — Lajos Kristof

Mesianisme

Furtună mesianică (II)

Mă întorc la ipostazele de mesianism declanșate de pandemie, așa cum promiteam săptămîna trecută, referindu-mă direct la Categoria Bill Gates. Ea se înrudește cu tipologia conspiraționistă a Agentului Mulder, dar cumva răsturnată în oglindă în forma unui conspiraționism „pe dos”. Și mesianicul „Bill Gates” crede în conspirația falsei pandemii, însă, spre deosebire de vulcanicul Conu Leonida care o denunța, chemîndu-și poporul la ripostă, el face parte din ea. Ne atenționează, cu surîs mefient, că are informații cruciale despre ce se pregătește, numai că nu poate vorbi prea mult. Clar, el ar fi un intim al Guvernului Mondial și al maleficului Bill. Ne comunică, aproximativ cifrat, evident din rațiuni de solidaritate conspiraționistă, că nu trebuie să ne îngrijorăm. Virusul „inventat” reprezintă un instrument de instaurare a noii ordini mondiale, unde românii vor deține un loc privilegiat, fiindcă el va fi acolo și, infatigabil, va veghea asupra noastră. „Bill Gates” se vrea expert în economie și politică. Îl interesează mai puțin chestiunile medicale, din moment ce – nu-i așa? – le-a caracterizat deja ca fictive și, așadar, inutile Ne spune, fără putință de tăgadă, cum vor arăta societățile după pandemie. Vorbește nonșalant despre foamete, șomaj, anarhie și conflict, dar nu uită să adauge că toate vor fi necesare pentru rezolvarea „crizei capitaliste” și crearea unei „orînduiri mai drepte”. Dacă ai mirosul fin îl vei recunoaște, în acest tulburător „Bill Gates”, pe puiul de neomarxist progresist contemporan.

Categoria Silviu Brucan. Aidoma lui „Bill Gates” și „Agentului Mulder”, mesianicul (în pandemie) „Silviu Brucan” are sentimentul conspiraționist, dar nu rămîne blocat în el. El pare preocupat de viitor. Răspunde la compulsiva întrebare a jurnaliștilor Ce va fi după? Posedă vocație profetică și, de aceea, își configurează competențele, într-un sens larg, pe futurologie. Știe cu exactitate ce se va întîmpla în orice domeniu dorim: medicină, economie, politică, turism, comerț, agricultură, gastronomie și chiar fashion. „Silviu Brucan” pregătește omenirea pentru o altă viață, precizează, riguros, ce măsuri trebuie luate, de fiecare în parte, pentru a face față tranziției. Mesianismul lui se află dincolo de orice îndoială. Ascultîndu-l cu atenție și înțelegere, vom renaștene vom reinventa. Optimismul mesajului este inerent… Tot pe optimismul necesar supraviețuirii în criză s-a articulat și varianta mesianică din Categoria Smiley. Menționez din start faptul că nu am nimic cu talentatul cîntăreț și compozitor piteștean. Am preluat numele său de scenă pentru a fixa tipologic această identitate, întrucît el a avut, pe parcursul stării de urgență, măcar două melodii (repetate obsesional de posturile TV) „tematice”, dedicate carevasăzică „timpurilor”. Așa cum doctorilor li s-au „smuls”, în acest interval, soluții miraculoase la criza medicală, și creatorilor (de orice fel) li s-au cerut „producții” adecvate. S-au solicitat – uneori direct, alteori prin intermediul aceleiași induse nevroze colective (care a generat nevoia de expresie în unii artiști) – articole, capitole de cărți, compoziții muzicale, picturi, dansuri „în temă”. Tonul lor? Necesarmente unul optimist, supraviețuitor! „Smiley” apare în ipostaza unui salvator psihologic și emoțional. Mesianismul vine pe filieră artistică și, prin urmare, simbolică.

In sfîrșit, am mai localizat patru categorii legate între ele: Categoria Mihai Viteazul, Categoria Xena, Prințesa RăzboinicăCategoria Vasile Roaită și Categoria Fecioarei Sacrificate. În prima i-am inclus pe curajoșii care se aruncau „în contagiune” cu pieptul dezgolit. Doreau să se infecteze, pentru o confruntare mano a mano cu marele ucigaș (interesant, nu am auzit totuși ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească). „Xena” s-a ciocnit, la rîndu-i piept la piept, cu Nea Corona, însă numai în numele năpăstuiților (a se citi „al grupurilor vulnerabile”, adică al celor în vîrstă și măcinați de comorbidități). Ea trăiește sindromul protecției celor slabi, este zeița deznădăjduiților. În cea de-a treia clasă intră luptătorii din linia întîii (cei care, în diverse forme, s-au confruntat nemijlocit cu zonele infectate). Oamenii respectivi au fost modești inițial, dar presa i-a supralicitat prin epuizanta descriere a încleștării lor cu boala. I-a transformat treptat, cu voia lor ulterior (complexul triumfalist-mesianic nu a iertat nici aici), într-un soi de „Vasile Roaită” agățat, cu gloanțele în piept, de sirena țiuindă. Mulți dintre ei și-au luat acest rol prea în serios, apărînd, eroici, marțiali, în videoclipurile melodiilor lui Smiley… „Fecioara sacrificată” e bolnavul propriu-zis care, după vindecare, și-a pus, solemn, trupul la dispoziție (cu plasmă și anticorpi) pentru salvarea celorlalți. A devenit, inevitabil, juna neprihănită, executată sălbatic de comunitățile arhaice pentru îmbunarea zeilor. Ca și pandemia, lista rămîne deschisă.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

https://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/furtuna-mesianica-ii

„Elogiu lui Epicol” (varianta stradala bucuresteana a lui Epicur)

https://dilemaveche.ro/sectiune/la-fata-timpului/articol/elogiu-lui-epicol

Un articol de Ioana Avadanei, in Dilema Veche

Mă declar confuză: nu mai înțeleg nimic. Într-o săptămînă, Parlamentul, această supremă expresie a voinței poporului, votează împotriva introducerii educației sexuale în școli, deranjat de perspectiva de a-i învăța pe pruncii noștri ce și cum cu actul sexual. Au mascat-o oarecum sub numele de „educație sanitară”. Că dacă e cu „sanitar”, ca spirtul, e mai acceptabil, mai educativ, mai pentru copii, așa…

Într-altă săptămînă, imediat după aceea, Parlamentul, aceeași supremă expresie a – de bănuit – aceleiași voințe populare, surghiunește din școli „ideologia de gen”, afirmînd că genul nu poate fi altceva decît „sexul biologic”. Deci, nu numai că e voie cu „sex”, ba e chiar obligatoriu. Cum spuneam, nu mai înțeleg…

Ceea ce înțeleg e că crește ipocrizia pe noi ca mușchiul gros pe pietre. Ne aflăm într-o țară și într-o epocă în care copilele sînt nu numai victime ale abuzurilor sexuale ale unor adulți, dar și înzestrate de judecători cu abilitatea de a consimți – adică ar fi suficient de sexualizate și mature pentru a putea gîndi în termeni de act sexual, încuviințare, consecințe etc. Într-o țară și într-o epocă în care o majoritate a populației consideră că violul poate fi justificat „uneori” – de regulă, atunci cînd femeia „provoacă”, fie și prin îmbrăcăminte. Țară și epocă în care mai-marii politicii (ca să ne păstrăm în domeniu) nu se sfiesc să se uite la pornoșaguri în plenul Parlamentului și să se afișeze cu partenere sau favorite abia ieșite din școlile acelea pe care le dorim temple ale purității, dacă ne încăpățînăm să echivalăm puritatea cu ignoranța.

Dar, mă gîndesc văzînd votul masiv și transpartinic în chestiunea desexualizării nației, dacă e ceva mai mult decît ipocrizie? Atîtea sute de oameni, nu toți proști, nu toți bigoți, au considerat că e mai bine să ne îndepărtăm ochii și mințile de la cunoașterea propriului trup. Dincolo de ideologii, apartenențe partinice, calcule politice și șmenuri personale, oamenii aceștia au ceva în comun. Ei între ei și ei cu noi toți. Am crescut în aceeași cultură a corpului. Una bazată pe păcat, rușine, pe dihotomia dintre gîndul curat și carnea murdară. Una care ne îndeamnă să ne depărtăm de trupul nostru ca de un străin sau ca de un accesoriu. Faceți, rogu-vă, un minim exercițiu de reflecție. Cînd vă gîndiți la voi înșivă, unde vă e „sediul”? Aveți un corp sau sînteți un corp?

Găsim reflexe ale acestei culturi în locurile cele mai neașteptate. În faptul că școlile investesc în perdeluțe (să facem să fie frumos) sau table electronice, nu în WC-uri salubre. (Simt nevoia unei paranteze: eu sînt pentru tablele electroncie și laptop-uri și telefoane mobile în școală. Am fost numită, nu cu simpatie, „tehno-entuziastă”. Cred că poți – teoretic, măcar – face performanță în educație și dacă ai WC-ul în curte. Dar aici nu e vorba de credințele și preferințele mele, ci de prioritățile politicilor publice.) În faptul că, după 30 de ani, vorbim iar de uniformele școlare, pentru că altfel nu putem împiedica (pre)adolescentele să își arate, nerușinate, buricul pe sub tricourile prea scurte. În halucinantele discuții despre cît de lung au voie băieții să poarte părul. În restrîngerea, sub presiunea normei textiliste, a plajelor de nudiști din locuri care odinioară erau adevărate refugii pentru ceea ce frumos numește limba gemană Freikörper Kultur. În nevoia, de rîs dacă nu ar fi de plîns, de a face o campanie de 40 de milioane de euro pentru a învăța un popor să se spele pe mîini. Un popor pentru care „primenirea” e rînduită doar duminicile și la marile sărbători. Atunci cînd te „înfățișezi”. Tu cu tine (cu trupul tău? în trupul tău?) poți trăi oricum.

Și e mai mult și decît cultură. Normele legate de curățenie trupească, de modestie vestimentară, de uniformitate, de virginitate, de numărul de „sexe biologice” acceptabile într-un act sexual sînt, în esență, instrumente de control politic (definind politica drept raporturi de putere, nu drept confruntare de ideologii). Corpul uman continuă să fie un cîmp de bătălie pe care se duce un război cînd mai rece, cînd de-a dreptul fierbinte, pentru supremație. Restricțiile impuse recent educației fac parte dintr-o strategie de „război asimetric”, în care una dintre părți, adulții, încearcă să controleze informațiile celeilalte, copiii, despre cîmpul strategic: propriul trup. Mișcările de rezistență, sabotajele și retragerile în munți vor fi spectaculoase.

* Epicol: în București, în cartierul Uranus, a existat cîndva strada Epicol. Legenda spune că, inițial, ea s-a numit Epicur. Administrația a considerat că numele conține particule neelegante. Colul era, probabil, mai „sanitar”. Strada se numește, în prezent, neaoș, Gheorghieni.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.

“Teresa’s Bookmark”

One of Teresa’s most famous teachings is a poem known as “Teresa’s Bookmark” that was found in her own prayer book after her death:

Let nothing disturb you.
Let nothing upset you.
Everything changes.
God alone is unchanging.
With patience all things are possible.
Whoever has God lacks nothing.
God alone is enough. [2]

I hope Teresa’s words will bring you some comfort in this challenging time.  

O poezie scrisa de sora lui Doru

Pe strada Rafael

Și-atunci pe când trăiai, ne vedeam rar
Tu, un vârtej, iar eu, un vânticel.
Schimbam în treacăt un cuvânt fugar
Apoi o luai pe strada Rafael.

Dar din cuvânt, creșteam un dinosaur,
Dintr-o privire, construiam un țel,
Și plumbul zilei se făcea de aur,
Acolo-n colț cu strada Rafael.

Absența nici nu-ncerc să ți-o măsor,
M-agăț de lucruri care par la fel,
De-o carte, de-o lumină, de scrisori,
Și-apoi o iau pe strada Rafael.

Ce s-a schimbat? Nimic nu s-a schimbat,
Un zvâcnet din aripi de porumbel,
O dâră de avion, un pom uscat,
Nu-s semne noi pe strada Rafael.

O treaptă spre subsol, un pas săltat,
Zâmbet fugar și ochi de stânjenel…
Trăgând de-un fir de suflet deșirat,
Zadarnic trec pe strada Rafael.

Te-am mai zărit în câte-un vis rebel,
Uitat îndată ce m-am deșteptat.
Departe, undeva, tu simți la fel…
Dar parcă ți-ai dori să fii uitat
Și nu mai treci pe strada Rafael

Victoria Dimitriu, facebook

Antidotes to Fear of Death

From Brain Pickings, by Maria Popova

Please enjoy:

ANTIDOTES TO FEAR OF DEATH
by Rebecca Elson

Sometimes as an antidote
To fear of death,
I eat the stars.

Those nights, lying on my back,
I suck them from the quenching dark
Til they are all, all inside me,
Pepper hot and sharp.

Sometimes, instead, I stir myself
Into a universe still young,
Still warm as blood:

No outer space, just space,
The light of all the not yet stars
Drifting like a bright mist,
And all of us, and everything
Already there
But unconstrained by form.

And sometime it’s enough
To lie down here on earth
Beside our long ancestral bones:

To walk across the cobble fields
Of our discarded skulls,
Each like a treasure, like a chrysalis,
Thinking: whatever left these husks
Flew off on bright wings.

https://www.brainpickings.org/2020/04/10/antidotes-to-fear-of-death-rebecca-elson/?mc_cid=2d8fb65547&mc_eid=e3703c47a5