Méditation de l’Evangile du dimanche 20 septembre

Évangile de Jésus-Christ selon saint Matthieu 20,1-16.

Jésus rappelle à ses apôtres et aux juifs que c’est Dieu seul qui nous aide dans le domaine de la grâce, que c’est Lui seul qui nous appelle à entrer dans le Royaume :

« Aux hommes, c’est impossible, mais à Dieu, non; tout en effet est possible à Dieu »

Et enchaînant, Il ajoute : « Et beaucoup passeront : les premiers, derniers; les derniers, premiers »

Pour illustrer sa pensée et éclairer ses paroles un peu mystérieuses, Jésus raconte la parabole des ouvriers envoyés à la vigne. En clair, il s’agit de Dieu et de son appel lancé à tous les hommes depuis les débuts du monde jusqu’à nos jours. Tous les hommes, de tous les temps, sont donc conviés à venir œuvrer dans le Royaume des Cieux.

Mais cette parabole raconte et retrace, avant tout, les appels successifs de Dieu dans l’histoire d’Israël. C’est vraiment l’histoire de la montée du peuple de Dieu vers le Sauveur.

« Car le Royaume des Cieux est semblable à un maître de maison qui sortit avec le jour afin d’embaucher des ouvriers pour sa vigne. S’étant mis d’accord avec les ouvriers sur un denier par jour, Il les envoya à sa vigne. »

Ils se succédèrent aux différentes heures du jour, c’est-à-dire durant des siècles.

Tous seront donc payés, mais selon un barème d’amour qui ne suit nullement la mathématique du SMIC, ou l’échelle des salaires. D’ailleurs, le minimum vital offert est vraiment royal : c’est la Vie Éternelle, accordée par le Père de famille. Il n’y a pas lieu de se plaindre.

Mais… : « Le soir venu, le maître de la vigne dit à son intendant : Appelle les ouvriers et distribue-leur le salaire, en commençant par les derniers jusqu’aux premiers. Et ceux de la onzième heure étant réunis, reçurent chacun un denier. Quand les premiers vinrent, ils pensèrent qu’ils recevraient davantage. Et le prenant, ils murmuraient contre le maître de maison, disant : les derniers ont travaillé une heure ! Et tu les as mis sur le même pied que nous qui avons supporté le poids du jour et la chaleur ! Mais lui, dit à l’un d’entre eux : Ami, je ne te fais pas d’injustice; n’as tu pas été d’accord avec moi sur une denier ? Prends ce qui te revient et va-t-en. Je veux donner à ce dernier autant qu’à toi ! Ne m’est-il pas permis de faire ce que je veux de mon bien ? Ou bien as-tu l’œil mauvais parce que je suis bon ? »

En fait, le peuple choisi, les privilégiés de Dieu ne sont pas d’accord pour voir d’autres peuples, venus si tard travailler à la vigne, bénéficier des mêmes avantages qu’eux.

Jésus s’efforce de leur montrer qu’il n’y a pas à chercher de similitude entre le domaine de la grâce et celui de la justice sociale. L’amitié de Dieu est gratuite, absolument gratuite, elle ne vient ni de notre travail ni de nos mérites. Elle requiert seulement notre « oui » et la volonté de coopérer à l’œuvre divine en nous.

Mais il reste bien clair que dans le domaine de l’amitié avec Dieu, ce n’est pas notre travail, qui, en fait, nous donne un droit quelconque. Dieu n’a pas de compte à nous rendre. Il n’est pas notre « patron ».

Le patron qui agirait ainsi nous révolterait. Ce serait normal. Car entre nous, nous vivons dans une ordre de justice et de droits réciproques. Ici, pour Jésus, il s’agit d’un ordre d’amour gratuit.

« Ne m’est-il pas permis de faire ce que je veux de mon bien ? ou bien as-tu l’œil mauvais parce que je suis bon ? »

Cette vision de la gratuité de la grâce agace aussi l’homme technique, devenu toujours plus efficace dans l’ordre naturel. Elle choque son orgueil car, pour lui, seul celui qui réussit, celui qui conquiert une place au soleil, mérite notre admiration. Dieu ne juge pas ainsi.

« Ainsi, les derniers seront les premiers et les premiers seront les derniers. Car beaucoup sont appelés, mais peu sont élus ».

Oui, heureusement pour nous, la parabole de Jésus nous le rappelle, pour le Père tout est affaire d’amour, non de réussite humaine. Dans l’ordre de l’amour, le fils travaille moins que le salarié et vit mieux.

« Ces derniers ont travaillé une heure ! Et tu les as mis sur le même pied que nous qui avons supporté le poids du jour et la chaleur »


Père Gabriel

Sărmanii purtători de mască — JURNAL DE MIGRANT

În liniștea cadențată a citirii psalmilor lui David, cineva îmi întinde o mască de protecție.  „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea […]

Sărmanii purtători de mască — JURNAL DE MIGRANT

Sanda Oprescu, Jurnal parizian, ultima parte

Din Observator Cultural

Publicăm ultima parte a scrisorilor-jurnal trimise de la Paris fiicei sale de către profesoara și traducătoarea Sanda Oprescu. Cu speranța că acest mic gest de reparație, fie și postum, față de o personalitate nedrept de puțin cunoscută publicului v-a stîrnit curiozitatea, se cuvine spus că Jurnalul Parizian va fi inclus, alături de alte scrieri, interviuri, cronici, evocări și fotografii, într‑o viitoare carte-album dedicată Sandei Oprescu. (Alina CIULACU)

27.XII.1971, ora 22.10

Draga mea, ştiu că am să te dezamăgesc foarte rău şi mi se rupe inima, crede-mă, dar nu mai pot să-ţi aduc mag. Ni s-a comunicat oficial că de la 1 ianuarie încolo nu mai e voie să aducem nici un aparat electric. M-am necăjit aşa de rău, încît uneia dintre colege i s-a făcut milă de mine şi mi-a promis că imediat ce ajungem la Bucureşti îmi împrumută suma necesară ca să-ţi cumpăr de acasă cel mai bun şi robust mag. Deci, visul tău dintotdeauna ţi-l realizez la sfîrşitul lui ianuarie. Te rog să nu te amărăşti. În schimb, m-am dus la cel mai mare pantofar din Paris (celebrul Bally) şi ţi-am luat cele mai frumoase cizme pe care le-am văzut în tot Parisul: piele lăcuită brun-roşcat, cătărămiţă şi un toculeţ. În bani se cifrează la jumătate de mag. Acum să nu-ţi închipui că sînt ceva aurit-poleit. Sînt foarte frumoase şi ultramoderne, dar nu trăsnite; Bally nu face marfă pentru nebunii de hippy, ci pentru cucoane rafinate. Mie, pînă în prezent, nu am îndrăznit să‑mi iau cizme nici de la solduri. Sper din toată inima să-ţi placă.

Tot azi m-am întîlnit cu Micaela Slăvescu, venită pentru trei săptămîni, şi cu ea încă o colegă, Sanda Emilian, și mi-am făcut o veche dambla: am fost şi am băut o cafea la vestita cafenea literară „Les deux Magots“, din faţa Bisericii Saint Germain des Près. O cafenea venerabilă, în care pluteşte, parcă, în aer fumul ţigărilor lui Sartre. Era puţin soare, de unde stăteam vedeam exact turnul bisericii şi-mi era sufletul plin de poezie. Pa. Va urma

28.XII.1971

Iubito, ce mică e lumea! Ministerul ne-a repartizat pe perioada vacanţei o cucoană, o funcţionară a lor, să ne conducă cu maşina prin diverse locuri din jurul Parisului. Ima­ginează-ţi că doamna respectivă e nici mai mult, nici mai puţin decît nevasta fostului meu profesor de literatură, monsieur Requier, cel cu părul roşu, cu care am făcut clasicismul în anul I. M-am foarte înduioşat. Azi ne-a dus în cel mai minunat oraş din Franţa, la Chartres, la vreo 60 de kilometri. Aici se află celebra catedrală gotică. Despre ea nu pot să-ţi spun decît atît: m-a impresionat în aşa hal, încît m-am pomenit că sînt cu obrajii uzi de lacrimi fără să-mi fi dat seama că plîng în public. Noroc că era întuneric şi nu m-a văzut nimeni. Efectiv, pînă în prezent nimic nu m-a zguduit în aşa măsură. Mîine ne duce la Saint-Denis, unde sînt îngropaţi majoritatea regilor Franţei. După Chartres însă, mare minune să-mi mai răscolească ceva sufletul. Şi orăşelul e nemaipomenit de înduioşător: există o străduţă atît de îngustă, încît întinzînd braţele în lături am atins pereţii caselor care stăteau faţă în faţă. Vechi case medievale, prăvălioare mici şi o splendoare de monument modern, care însă se încadrează admirabil în peisaj, gen monumentul ăla al eroilor de Vida Geza: o mînă imensă la nivelul solului şi, în pumnul strîns al acestei mîini, o sabie frîntă. Monumentul este închinat unui mare erou al Rezistenţei, Jean Moulins, fostul prefect al regiunii, ucis de nemţi. Foarte impresionant. Mîine îţi mai povestesc ce-oi mai vedea. Pa, iubito, şi te rog nu te enerva. Te sărut dulce. Pa.

3.I.1972

Frumoaso! De cînd m-ai obligat să mă refugiez în cea mai strictă reciprocitate, am pierdut şirul, cum se zice, şi nu prea mai ţin minte ce ţi-am spus şi ce nu. Bănuiesc că nu ţi-am descris Revelionul à la française. Voi începe deci cu începutul anului ‘72. Rodica, Sanda mare (de la Iaşi) şi cu mine am mîncat devreme şi, la 11 ora locală, deci la adevăratul nostru Revelion, am ciocnit un pahar de şampanie în cinstea noului an şi, mai ales, a celor care ne sînt dragi de acasă (deci eu, în primul rînd, în cinstea ta). Apoi ne-am dus amîntrele pe Champs-Elysées, deoarece administratoarea hotelului ne spusese că e un spectacol care merită văzut. Ştiu că vei pune la îndoială veridicitatea relatărilor mele, atribuindu-le excesului meu de humor, dar, pentru o dată, te rog să admiţi că orice calificative aş folosi, tot e prea palid ca idee. Încearcă să-ţi închipui o stradă lată, pe care încap în mod normal cîte cinci maşini alăturate într-un sens şi cinci într‑altul, invadată de o masă de oameni care blochează toată circulaţia, care se suie în picioare pe capotele maşinilor şi de acolo aruncă serpentine şi confetti, urlă, cîntă şi se sărută. Cînd zic se sărută nu mă refer la îndrăgostiţi, rude etc., ci necunoscuţi care sar la om şi-l pupă pe amîndoi obrajii. Pe margine, suiţi în picioare pe bănci, străini de toate culorile care fotografiază, filmează şi contemplă, înmărmuriţi, valul acesta de nebunie colectivă. Pe trotuarele propriu-zise am văzut însă două lucruri care pun admirabil în evidenţă psihologia franţuzească: cozi de cîte 30 de metri la cinematografe în noaptea de Revelion şi oameni care stau la cafenea cu o ceşcuţă de cafea în faţă şi se uită pe geam!!! Am căscat şi noi niţel gura şi, la 12 şi jumătate, ne-am băgat în pat, căci a doua zi, la ora 9, trebuia să vină doamna care ne plimbă să ne ducă la Versailles.

Aici am văzut pe îndelete parcul, micul şi marele Trianon, Versailles-ul propriu-zis cu aşa-numitele „grands appartements“, lucruri pe care le văd toţi turiştii, dar, în calitatea noastră de invitaţi speciali, am avut privilegiul să vedem şi „les petits appartements“, precum şi sala de teatru. În toată această vizită prin locurile nebîntuite de turişti, am fost însoţite de o doamnă bătrînă de o mare şi profundă erudiţie, fostă profesoară la Cambridge sau Oxford, care de 30 de ani cercetează istoria castelului şi, mai ales, se ocupă de reconstituirea anumitor părţi ale lui. Ne-a explicat cu atîta elan şi inteligentă sensibilitate totul, încît am retrăit parcă întreaga istorie a Franţei. M-a impresionat grozav micul salon de muzică al fiicei lui Ludovic al XV-lea, în care a cîntat Mozart la clavecin cînd avea 9 ani. De asemenea, în marea Galerie a oglinzilor mi s-a zbîrlit părul gîndindu-mă că acele oglinzi, astăzi uşor înnegrite, au reflectat nu numai oameni de acum 100 de ani, dar pe Ludovic al XIV şi, de ce nu, şi pe Molière… Nu auriturile şi picturile m-au impresionat, ci încărcătura poetică a locurilor, istoria şi viaţa care par şi astăzi că freamătă în draperiile, clanţele, lămpile de acolo. Am plecat ameţită.

Nu ştiu dacă am apucat să-ţi povestesc că am mai văzut Saint Germain en Laye (castelul lui François I – admirabil muzeu de antichităţi) şi Malmaison, reşedinţa împărătesei Joséphine, prima nevastă a lui Napoleon. Şi‑am luat nişte ilustrate. Castelul e mic şi conţine şi lucruri (după mine) de un prost‑gust izbitor, dar e emoţionant prin faptul că a păstrat în el ceva din personalitatea acestei femei. Parcul, în schimb, e absolut sublim (gen parc romantic englezesc, dar fără grote artificiale şi alte prostii, ci cu peluze, copaci şi trandafiri nenumăraţi) – mi-au dat lacrimile de emoţie cînd am văzut aici prima ninsoare din Franţa, căzînd nepăsătoare peste nişte tufe admirabile de trandafiri galbeni înfloriţi în plină iarnă. Pe lac plutea o lebădă de o eleganţă infinită. Joséphine adora trandafirii şi lebedele şi a cerut ca în amintirea ei să nu lipsească niciodată din parc.

După atîta baie de trecut istoric, am văzut şi Parisul viitorului: vertical şi impersonal. În schimb, noua linie de metrou care leagă Etoile de acest nou Paris e formidabilă. Pe mine mă mira viteza cu care circulă vechiul metrou. Ăsta nou mi-a făcut pur şi simplu rău fizic. La pornire, acceleraţia e mai acceptabilă – ţi se înfundă doar urechile, ca la decolarea avionului, dar la sosire deceleraţia e mai brutală şi mi-a venit un fel de ameţeală cu greaţă. Şi toate astea în răstimp de două minute şi ceva. În primul magazin universal de lux (zis pe „franţuzeşte” drug-store!) în care am intrat în acest cartier, numit Défense, m-am emoţionat şi nu mi-a venit să-mi cred urechilor. La peste 2.000 de kilometri depărtare de ţară, un difuzor transmitea valuri de muzică populară românească, iar la casă era un mic afiş pe care era scris „Merci“ în mai multe limbi, printre care şi în româneşte (cu transcripţie fonetică). Foarte înduioşător cînd eşti departe şi ţi-e dor. Pe străzi şi prin staţiile de metrou din oraşul vechi şi nou, panouri cu invitaţii la călătorie, printre care multe cu „Visitez la Roumanie!“.

Ieri, 2.I.1972, am fost invitaţi, împreună cu alţi stagiari aflaţi la Paris cu burse franţuzeşti, la teatru. O operă bufă tîmpită de Offenbach, bine jucată şi cîntată (şi chiar dansată – inevitabilul „french-cancan“), şi apoi la un dineu ultraelegant într-un restaurant chic din Bois de Vincennes. Eram 16 suflete cu totul, veniţi de pe toate meridianele globului. Eu, de pildă, am stat între un foarte distins şi agreabil profesor de literatură franceză sec. XIX de la Universitatea din Budapesta şi un specialist în lingvistică romanică de la Universitatea din Kyoto, cu alte cuvinte, între un ungur și un japonez. Vis-à-vis de mine stătea un american, lîngă el o braziliancă etc. O masă excelentă şi o conversaţie obositor de intelectuală: literatură şi iar literatură, critică literară şi iar critică literară. Noroc că vecinii mei erau drăguţi şi mai vorbeau şi despre lucruri simple şi omeneşti, cum ar fi copiii şi dorul de casă. Ţi-am păstrat meniul, şerveţele ioc – la nivelul ăsta nu se poartă decît şervete de olandă!!!

Azi am fost cu maşina la 80 de km de Paris (spre nord-vest, pe drumul Flandrei), la Beauvais, unde se află cea mai înaltă catedrală din Franţa. N-a fost niciodată terminată, deoarece fusese concepută mult prea îndrăzneţ pentru mijloacele tehnice ale vremii, şi apoi a mai fost şi foarte avariată de bombele nemţeşti în timpul războiului. Totuşi, e frumoasă. Are înăuntru cîteva tapiserii splendide.

Ţi-am luat ceva adorabil. Aici, tot Parisul e înnebunit de un film de desene animate Walt Disney (n-am fost, fiind 14 franci biletul), intitulat Les aristochats. Eroii sînt nişte pisici colosale (am căscat gura ca prostul la poze – tot Parisul e plin de ele). Am găsit-o într-un drug-store f.f. elegant de pe Champs-Elysées pe eroina filmului, o mîţă albă din plastic de circa 40 cm, şi ţi-am luat-o. E o nebunie, are o mutră irezistibilă. Dacă nu ţi-o plăcea, nu-i nimic, mi-o pun mie în odaie, pe televizor. Acum stă pe masă în faţa patului meu (de unde-ţi scriu din motive de frig) şi-mi zîmbeşte galeş. Acestea fiind zise, îţi mulţumesc pentru mini-scrisorica din cele patru plicuri suprapuse. M-a amuzat o dată mai mult humorul tău, uneori cam negru. Te pedepsesc pentru laconism scriindu-ţi scrisori kilometrice. Sărutări lui Virginie. Ai grijă de tine. Pa. S.

[Fără dată]

Pisicuţă. Am făcut altă nebunie! M-am dus la cinema!!! La un film cu fostul meu iubit, Belmondo. Într-o seară de tristeţe mai accentuată. Şi aşa se duc banii… Nu ştiu la cît începe filmul, aici e de-a valma, fără ore fixe, intri cînd vrei (am văzut deja sfîrşitul filmului), te aşezi unde apuci, nu sînt locuri numerotate, şi stai pînă te plictiseşti. Filmul e vechi: rochii cam lunguţe, tocuri cui şi Belmondo fără mustaţă, plete, perciuni. Vechiul şi bunul actor de dinainte de a i se fi suit la cap. Filmul n-a fost rău, dar e aşa de ciudat să-l vezi de la coadă la cap, cum nu pot să-ţi spun.

Sînt f.f. fericită că ţi-a plăcut Zorba Grecul. E unul dintre cele mai mari filme pe care le‑am văzut şi regret teribil că nu l-am revăzut împreună.

Love Story! Ticăloaso! L-ai văzut fără mine. Dacă nu te rezervi să-l vezi şi cu mine, te reneg şi, ce e mai grav, te şi dezmoştenesc (!).

De la ultima noastră convorbire epistolară, în afară de problemele profesionale, îţi raportez cu onoare că am făcut o lungă călătorie cu maşina pînă la Rouen. A fost formidabil. Am străbătut o regiune extrem de frumoasă, un şes unduios care mi-a amintit întrucîtva regiunea Deva; abandonînd autostrada, am luat-o pe nişte mini-şosele străbătînd sate tipic normande, livezi cu meri bătrîni, păşuni verzi, cu vaci albe pătate cu brun. Case de piatră de rîu, cu bîrne aparente, cu acoperişuri de şindrilă plină de muşchi verde, garduri de piatră acoperite cu iederă verde închis, o poezie, ce să-ţi spun. La Rouen (oraşul unde a fost judecată şi arsă pe rug Jeanne d’Arc) am stat o grămadă. Războiul a atins îngrozitor oraşul, doar cîteva străzi au rămas intacte, între altele, piaţa unde a fost rugul, străduţa şi casa unde s-a născut Corneille. Ţi-am luat poze, plus un vas minuscul (ca dimensiuni, preţul, invers proporţional) de ceramică tipic normandă, sper să-ţi placă. La întoarcere am venit pe ploaie şi ceaţă, noaptea (adică pe întuneric, deoarece la 8 fără un sfert eram la hotel), noroc că cucoana conduce admirabil. La 8 şi jumătate am fost la teatru (bilete oferite de minister, nu te speria). Urmarea în numărul viitor. Mor de somn. Pa.

[Fără dată]

Aşa deci, şi cum ziceam… Am fost la o piesă de Claudel: Le partage de Midi. Franţujii ne-au trimis biletele la hotel, ei au socotit, probabil, că e spectacolul cel mai potrivit, mă rog, nu e vina lor că mie personal Claudel nu-mi place. Ce mă uluieşte e că văd pentru a doua oară o scenă pariziană renumită, un teatru cu tradiţie, deci cu actori buni, şi pot să-mi permit (nu încă o concluzie, dar, cel puţin) o constantare: au un stil de joc foarte ciudat, declamator, artificial. Eu, care sînt obişnuită cu actori ca Beligan sau Rebengiuc, oameni care pe scenă sînt atît de „adevăraţi“, aici, uneori, îmi zic că ăştia seamănă a parodie. Parcă ar face dinadins (ceva gen Botta, cînd îşi recită versurile, sau, mai exact, gen Călinescu!) şi tot timpul cu gesturi à la Sarah Bernard. Mi s-a părut ceva atît de depăşit! Poate că sînt eu într-o ureche.

Azi-dimineaţă am fost la Fontainebleau. Drumul părăseşte la un moment dat autostrada şi trece printr-un sat adorabil, unde a trăit în ultima parte a vieţii (şi unde a murit) Jean Cocteau. Tot aici se află o hală construită din bîrne imense de lemn în secolul al XV-lea şi păstrată intactă. E destul de impresionant. Pînă acum văzusem tot felul de pietroaie care trăiesc de veacuri, acum am constatat că şi lemnul e la fel de rezistent (ceea ce dovedesc şi unele dintre mînăstirile noastre). În acelaşi sat, Milly-la-Forêt, se află şi o biserică de un gotic foarte sever, de mare simplitate şi nobleţe. În plus, pe locul unei foste leprozerii medievale s-a ridicat o capelă minusculă, stil oarecum roman, străveche şi ea. Tot interiorul a fost pictat de Cocteau. Fermecător. Mormîntul lui e aici. De jur-împrejur, o grădiniţă înduioşătoare, plină cu plante medicinale. Plouase şi era călduţ şi totul părea curat, spălat. O să vezi în poze. De acolo spre Fontainebleau, drumul străbate una din cele mai frumoase păduri ima­ginabile. Închipuie-ţi în plină iarnă o pădure tomnatică: pe jos, un covor gros de frunze absolut galbene, care nu-ţi dau sentimentul putreziciunii, deasupra lor, cam la un stat de om, pomi cu frunzele intacte: roşii, galbene, rămase pe crengi. Din loc în loc, pini de un verde închis, iar solul albicios, nisipos. Şi asta pe kilometri întregi de teren văluros cu stînci, frînturi de cer şi un fel de ceaţă transparentă care transfigurează totul. O feerie.

Castelul în sine, frumos, dar pestriţ. Prea mulţi regi au tot adăugat cîte ceva, prea multe stiluri care se amestecă. Puritatea şi simetria altor locuri mi-au lipsit. Înăuntru, nişte tavane uluitoare. În tot castelul nu există două la fel. Şi de aici ţi-am luat poze şi o să-ţi explic. Ce e prost aici, ca şi la Malmaison (după gustul meu, evident), e că mobilele care s-au păstrat, restaurările care s-au făcut, totul datează din secolul al XIX-lea, fie de la Napoleon I, fie de la al III-lea, trecînd prin epoca lui Louis-Philippe, mare restaurator de monumente, dar, hélas, reprezentantul unei epoci lipsite de stil. Parcul, în schimb, e încîntător. Există un lăculeţ cu un minuscul pavilion (unde, zice-se, se duceau cu barca Joséphine şi Napoleon). Pe lac, evident, o splendoare de lebede şi, în lac, nişte crapi bătrîni, de pe vremea lui Napoleon I.

Ieri după-masă am fost să vedem faimoasa Cité Universitaire. Un oraş adevărat, într-un alt oraş, şi alături un parc splendid, mărişor, plin de poezie. Am rupt o crenguţă minusculă dintr-un cedru, copac realmente magnific. Am să ţi-o aduc. Am şi o poză cu un cedru de la Malmaison. Se zice că a fost sădit în ziua cînd i s-a anunţat Joséphinei victoria de la Marengo, de aceea se numeşte Cedrul Marengo-ului. Am uitat să-ţi spun că la Fontainebleau am văzut facsimilul ciornei actului de abdicare a lui Napoleon, precum şi o pălărie de-ale lui. Imense comedii îşi puneau oamenii pe cap pe vremea aceea! Şi încă ceva nostim. Există, la Malmaison parcă (atîtea am văzut, că încep să le încurc), un tablou care îl reprezintă pe Napoleon trecînd Alpii pe un cal foarte arătos. Tablou declamator şi rece. Ghidul ne spune: „În realitate, Napoleon a trecut Alpii călare pe un catîr (caii rezistînd mai greu), dar cum era să reprezinţi într-un tablou un împărat călare pe un soi de măgar, deci catîrul a fost transformat în cal”!!! Dumnezeu să mă ierte, dar în multe locuri am avut senzaţia că artiştii au transformat catîrii în cai în această Franţă superbă, contradictorie şi, pe alocuri, artificială.

Cînd ne-am întors de la teatru (pe la 11 şi jumătate, sîmbătă seara), n-ai să mă crezi, dar străzile erau pustii: ici-colo cîte o pereche zgribulită, cîteva maşini întîrziate, cîte un domn bătrîn care îşi plimbă cîinele. În rest, nimic. E drept că n-am străbătut cartierele cu localuri de noapte pentru turişti străini. În acele adevărate uzine de distracţii o fi fost animaţie pe străzi, dar în cartierele cumsecade, nici ţipenie de om. Acum gata cu impresiile turistice.

Sărutări lui Virginie. Ai grijă de tine, te rog din suflet. Mi-e dor de tine. Pa, te sărut dulce. S.

Malmaison

[Fără dată]

Iubito… şi acum, gata. Eu vin, deci, în după‑a­miaza zilei de 25.I. Bagă de seamă: condiţiile meteo ar putea fi nefavorabile şi s‑ar putea întîmpla să aterizăm la Arad sau la Constanţa. Deci, nu pierde o zi de şcoală ca să stai cu sufletul la gură la aeroport şi eu să sosesc cine ştie cu ce mijloc de transport terestru. De asemenea, spune-le tuturor (tata, Zeta etc.) să se abţină. Doar Michel, dacă se poate (de el nu mi-e milă). Deci, fără emoţii! Ne-am înţeles?

E ultima scrisoare. S-a terminat deci şi cu despărţirea noastră. Şi mie mi-a fost mult mai greu decît credeam. Puţinul care a mai rămas, poartă-te frumos cu Virginie. Pînă în prezent are o părere excepţională despre tine. Gîndeşte-te cum te-ai fi simţit cu Aura sau cu Tatiana… Pisoiaş iubit (iartă-mi lirismul, de, se mai întîmplă), te rog frumos, mai ai „puţintică răbdare” şi ai să poţi şi tu să le scoţi ochii fetelor cu ce ţi-a adus maică-ta. N-or fi lucruri senzaţionale, nici enorm de multe, dar sînt, şi asta compensează, poate, unele enervări produse de diverse… Dacă poţi, aranjează în aşa fel încît să nu mi se facă o primire cu fanfară la aeroport. Mă intimidează. Tu mă înţelegi. Procedează cu tact şi evită-mi o sosire prea excesiv de triumfală. Contez pe tine. Butterfly dragă. Mai e puţin.

Milly-la-Forêt

Jurnal Parizian – Scrisori către A.M. (IV)

Noiembrie 1971-sfîrşit de ianuarie 1972

Fêtes juives, septembre 2020

Grand Pardon (YOM KIPPOUR ; 27 Septembre 2020)

 :
C’est le jour le plus saint et le plus solennel du calendrier juif caractérisé par 25 heures de jeûne et de prières et scandé par cinq offices à la synagogue. Ce jour permet à l’homme d’obtenir le pardon de ses péchés contre Dieu, le pardon de ses péchés contre son prochain ayant été demandé auparavant aux frères offensés.

-

Fête des Cabanes ou fête des Tentes

Fête des Cabanes ou fête des Tentes
(Soukkot ; du 3 Octobre au 10 octobre 2020)

Soukkot (Cabanes) est une des trois fêtes de pèlerinage à Jérusalem. Elle dure une semaine et commémore les quarante années passées au désert par le peuple d’Israël, sous la protection de Dieu (Lv 23,42- 43).
La vie partagée dans les cabanes érigées aujourd’hui, en font mémoire. Celles-ci sont couvertes de végétaux disposés de telle sorte que l’on voit le ciel. Signe de la conscience qu’a le peuple de sa précarité et manifestation de sa confiance en Dieu.
La fête de Soukkot a une dimension universelle et préfigure l’ère messianique où l’humanité toute entière se réunira et reconnaîtra la souveraineté d’un seul Dieu (Za 14,6-10 ; 16-19).

Le loulav (bouquet aux quatre espèces) agité pendant cette fête, symbolise l’unité du peuple juifLe cédrat au parfum agréable et fruit excellent symbolise le juif qui connaît la Torah et pratique les commandements ; le palmier qui possède des fruits délicieux, mais ne dégage aucun parfum : celui qui pratique les commandements sans connaître la Torah ; le myrte qui est parfumé, mais dépourvu de fruits : celui qui connaît la Torah, mais néglige les commandements, le saule qui n’a ni parfum, ni fruit : celui qui ne connaît rien à la Torah et ne pratique pas les commandements.
Tout comme le bouquet ne forme qu’un, la communauté est invitée à s’unir et prendre conscience de la responsabilité qui relie les uns aux autres.

Sainte Hildegarde, la tisane de galanga et l’enfant à qui on avait prédit la mort

Sainte Hildegarde de Bingen, abbesse bénédictine allemande du XIIe siècle et docteur de l’Église, n’est pas seulement connue pour ses expériences mystiques, mais également pour ses découvertes de nombreux remèdes naturels.

Abbaye de Rupertsberg, novembre 1149. Le soleil s’est couché depuis longtemps lorsque Hildegarde émerge enfin des cuisines pour se rendre dans sa cellule, satisfaite de sa dernière trouvaille. Depuis qu’elle boit sa tisane de galanga, ses poumons fragiles semblent moins peinés et elle ne se réveille plus la nuit en ayant l’impression de suffoquer. La digestion du soir semble plus facile également. Oui, voilà quelques choses à ajouter immédiatement à son manuscrit Physica.

Mais alors qu’elle s’apprête a rentrer dans sa cellule, des voix résonnent depuis le bout du couloir. L’une d’elle est celle d’un homme et la deuxième, celle de sœur Richardis, sa disciple. Intriguée, la mère supérieure se hâte vers l’entrée du couvent.

– Je vous en prie, implore la voix de l’homme, laissez-moi voir votre abbesse.

– Je vous le répète, mère Hildegarde dort à cette heure-ci. Revenez demain matin.

Sœur Richardis est en conversation avec un homme de grande taille. Des perles de sueurs coulent sur son visage pâle comme un linge. Il est à bout de souffle et une expression de terreur marque sa figure. Saisie de pitié, Hildegarde les rejoint.

– Que se passe-t-il ? demande-t-elle.

– Mère Hildegarde ! s’exclame l’homme se jetant à ses pieds. On m’a rapporté vos prodiges. Je vous en supplie, sauvez mon fils.

– Calmez-vous, dit-elle en posant une main ferme sur son épaule, et amenez-moi votre fils.

Tandis que sœur Richardis s’occupe de la monture de l’homme, le père, nommé Riffer, suit la mère supérieure jusqu’à l’infirmerie de l’abbaye en tenant dans ses bras un petit garçon fiévreux de 6 ou 7 ans qui gémit de douleur en se tenant le ventre. Riffer raconte que les médecins ont prédit la mort au petit Mathÿs. Selon les eux, il ne passera pas l’hiver. Après avoir entendu parler d’elle et de ses remèdes, ils avaient chevauché depuis l’aube pour venir la voir.

– Décrivez-moi ses douleurs, demande l’abbesse une fois l’enfant allongé.

Elle écoute attentivement tout en passant un tissu humide sur le front de Mathÿs. Depuis son plus jeune âge, celui-ci présente les mêmes symptômes après chaque repas : brûlure d’estomac, douleur abdominale, diarrhée, insomnie, haut-le-cœur fréquents… Et tous ont sévi avec le temps. Mais apprenant qu’ils n’étaient survenus qu’après l’arrêt de l’allaitement de l’enfant, Hildegarde se tourne vers Riffer.

– Que mangez-vous d’ordinaire ?

– Beaucoup de pain, de racines et de haricots, répond Riffer. Des baies et des noix de temps en temps.

– Votre fils manque d’aliment de joie. Dorénavant, nourrissez-le de racines de persil, de céleri, de courges et de châtaignes. Il faudra aussi le laisser jeûner quelques fois par mois. Vous ne lui donnerez plus que du pain à la farine d’épeautre.

– Mais il n’y a pas de champ d’épeautre chez nous…

– Alors je vous en donnerai. Lorsque vous l’aurez fini, demandez à votre curé de m’écrire. Je vous en renverrai.

Riffer écoute attentivement ses paroles sans toutefois être rassuré. Hildegarde lui suggère de rester dormir ici cette nuit et de repartir le lendemain. Epuisé par le trajet et l’inquiétude, il accepte volontiers. Après une tisane de galanga et de miel pour apaiser son estomac, Mathÿs s’endort aux côtés de son père et l’abbesse quitte l’infirmerie. Mais au lieu de se diriger dans sa cellule, elle se rend à la chapelle et s’agenouille devant le crucifix pour confier son nouveau malade à Dieu.

– Seigneur miséricordieux, si tu le veux bien, ne laisse pas cet enfant succomber à son mal. Que ta volonté soit faite !

Avril 1150. Alors qu’elle se rend au parloir, Hildegarde lève la tête pour regarder par la fenêtre. La neige a presque entièrement fondu, et elle à hâte de voir pousser les fleurs du jardin. Mais elle ne s’attarde pas. À son arrivée au parloir, Riffer se lève de sa chaise, les yeux humides mais le sourire jusqu’aux oreilles.

– Ah, ma mère ! Quel miracle vous avez fait. Mon fils ne se plaint plus. Il rit et chante comme les autres enfants.

– Merci de me partager cette joie, répond-elle, les larmes aux yeux.

– Tout le village a suivi vos conseils et n’a jamais été aussi joyeux. Et nous avons décidé de planter de l’épeautre dans les champs. Comment vous remercier ?

– N’oubliez pas la part de Dieu, car c’est lui et personne d’autre qui guérit.

Sainte Hildegarde meurt le 17 septembre 1179, laissant derrière elle des ouvrages précieux sur la médecine naturelle, la théologie et la philosophie. Elle est canonisée le 10 mai 2012 par Benoît XVI et déclarée docteur de l’Église le 7 octobre de la même année. Elle est considérée aujourd’hui comme la première naturaliste allemande.

Aliénor Goudet, Aleteia

Fêtes juives d’automne (1)

Du site de l’Amitié judéo-chrétienne de France

La fête de Roch Hachana, littéralement « tête de l’année », est la fête du Nouvel An ; elle dure deux jours et marque le commencement de l’année religieuse.
On se souhaite une « bonne année » (chana tova) , douce comme la pomme trempée dans le miel. Et l’on mange volontiers des aliments pleins de douceur .

Mais cette fête, anniversaire de la création du monde et de l’homme, est aussi une fête austère : elle rappelle à l’homme son statut de créature soumise au jugement de Dieu qui l’inscrira ou non dans le « livre de vie ». C’est pourquoi on se souhaite, en ces premiers jours de l’année, une bonne « inscription ».


La sonnerie du chofar , corne de bélier, exprime bien la gravité de cette fête, tout en invitant l’homme à sortir de sa torpeur. C’est le temps du bilan et de l’examen de conscience pour l’année écoulée.

Roch Hachana ouvre une période de dix jours, les « dix jours austères » qui conduit jusqu’à Yom Kippour, le jour du Grand Pardon. Pendant ces dix jours, chacun est invité à faire « techouva » c’est-à-dire un retour vers le frère, vers D.ieu et vers soi -même.

Aminteşte-ţi de cele din urmă şi încetează să urăşti… Iartă! — Prea târziu te-am iubit…

Câtă suferinţă, câte sfâşieri, câte războaie ar putea să fie evitate, dacă iertarea şi milostivirea ar fi stilul vieţii noastre! Şi în familie…: câte familii dezbinate care nu ştiu să se ierte, câţi fraţi şi surori care au această supărare înăuntru”… Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! În parabola pe care o citim în evanghelia […]

Aminteşte-ţi de cele din urmă şi încetează să urăşti… Iartă! — Prea târziu te-am iubit…

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

În zilele trecute, o serie de incendii a devastat lagărul de refugiaţi din Moria, în Insula Lesbo, lăsând mii de persoane fără un refugiu, chiar şi precar. Este mereu vie în mine amintirea vizitei făcute acolo şi a apelului lansat împreună cu patriarhul Bartolomeu şi cu arhiepiscopul Ieronymos de Atena, de a asigura „o primire umană şi demnă femeilor şi bărbaţilor migranţi, refugiaţilor şi celor care caută azil în Europa” (16 aprilie 2016). Exprim solidaritate şi apropiere tuturor victimelor acestor evenimente dramatice.

În afară de asta, în aceste săptămâni se asistă în toată lumea – în atâtea părţi – la numeroase manifestaţii populare de protest, care exprimă suferinţa crescândă a societăţii civile în faţa situaţiilor politice şi social de criticism deosebit. În timp ce îi îndemn pe demonstranţi să-şi prezinte cererile lor în formă paşnică, fără a ceda în faţa tentaţiei agresivităţii şi violenţei, fac apel la toţi cei care au responsabilităţi publice şi de conducere să asculte glasul concetăţenilor lor şi să vină în întâmpinarea aspiraţiilor lor juste, asigurând respectarea deplină a drepturilor umane şi a libertăţilor civile. În sfârşit, invit comunităţile ecleziale care trăiesc în aceste contexte, sub conducerea păstorilor lor, să se străduiască în favoarea dialogului, mereu în favoarea dialogului, şi în favoarea reconcilierii – am vorbit despre iertare, despre reconciliere.

Din cauza situaţiei de pandemie, anul acest tradiţionala Colectă pentru Ţara Sfântă a fost transferată din Vinerea Sfântă pentru astăzi, ajunul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci. În contextul actual, această colectă este şi mai mult un semn de speranţă şi de apropiere solidară de creştinii care locuiesc în ţara unde Dumnezeu s-a făcut trup şi a murit şi a înviat pentru noi. Astăzi să facem un pelerinaj spiritual, în spirit, cu imaginaţia, cu inima, la Ierusalim, unde, aşa cum spune psalmul, sunt izvoarele noastre (cf. Ps 87,7), şi să facem un gest de generozitate pentru acele comunităţi.

Vă salut pe voi toţi, credincioşi romani şi pelerini din diferite ţări. Îndeosebi, salut bicicliştii afectaţi de boala Parkinson care au parcurs Via Francigena de la Pavia la Roma. Aţi fost buni! Mulţumesc pentru mărturia voastră. Salut Confraternitatea Sfânta Fecioară Maria Îndurerată de la Monte Castelo di Vibio. Văd că este şi o comunitate Laudato si’: mulţumesc pentru ceea ce faceţi; şi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, cu Carlìn Petrini şi toţi conducătorii care merg înainte în această luptă pentru păstrarea creaţiei.

Vă salut pe voi toţi, pe toţi, în mod special familiile italiene care în luna august s-au dedicat găzduirii pelerinilor. Sunt multe! Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (13 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Iertare… — Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Textul evanghelic din această duminică (cf. Mt 18,21-35) ne oferă o învăţătură despre iertare, care nu neagă ofensa îndurată ci recunoaşte că fiinţa umană, creată după imaginea lui Dumnezeu, este mereu mai mare decât răul pe care-l comite. Sfântul Petru îl întreabă pe Isus: „De câte ori să-l iert pe fratele […]

Iertare… — Prea târziu te-am iubit…

…only forgiveness and love can bring about the peace we long for

Buddhist psychology offers specific teachings and practices for the development of forgiveness.  Like the practice of compassion, forgiveness does not ignore the truth of our suffering.  Forgiveness is not weak.  It demands courage and integrity.  Yet only forgiveness and love can bring about the peace we long for.  As the Indian sage Meher Baba explains, “True love is not for the faint-hearted.”

We have all betrayed and hurt others, just as we have knowingly or unknowingly been harmed by them.  It is inevitable in this human realm. Sometimes our betrayals are small, sometimes terrible.  Extending and receiving forgiveness is essential for redemption from our past.  To forgive does not mean we condone the misdeeds of another. We can dedicate ourselves to make sure they never happen again. But without forgiveness the world can never be released from the sorrows of the past.  Someone quipped, “Forgiveness means giving up all hope for a better past.”

Forgiveness is a way to move on.

In Buddhist psychology, forgiveness is not presented as a moral commandment; thou shalt forgive. It is understood as a way to end suffering, to bring dignity and harmony to our life. Forgiveness is fundamentally for our own sake, for our own mental health. It is a way to let go of the pain we carry.  This is illustrated by the story of two ex-prisoners of war who meet after many years. When the first one asks, “Have you forgiven your captors yet?” the second man answers, “No, never.”  “Well then,” the first man replies, “they still have you in prison.” 

For most people, the work of forgiveness is a process. Practicing forgiveness, we may go through stages of grief, rage, sorrow, fear and confusion.  As we let ourselves feel the pain we still hold, forgiveness comes as a relief, a release for our heart in the end.  Forgiveness acknowledges that no matter how much we may have suffered, we will not put another human being out of our heart.

The practice of forgiveness grows through generosity and repetition. One of my teachers instructed me to practice five minutes of forgiveness for myself and others, twice a day for six months, which meant 360 times. Practicing with small misdeeds, such as my uncaring treatment of a friend, I repeatedly asked her forgiveness and gradually forgave myself. That experience encouraged me, but when I turned to my father, the process was much more difficult. Forgiveness took many years. It was only when he lay dying that I could look back and reflect on what had released me from our family suffering. 

When, at age 75, ten years after his first heart attack, my father was near death from congestive heart failure, frightened and in pain. I sat with him over long days and late nights. He kept asking me to stay. Because I had sat with my own pain and fear in meditation, I was not afraid. Because I had sat in the charnel grounds and with others as they died, I was able to offer the steady presence he needed. By now I also knew enough not to blurt out that I loved him, but I also knew that he could feel that I did.

Years of meditation, therapy and forgiveness practices had come with me into that room. I’d worked with my rage at my father and my sorrow and frustration as a frightened, impotent child. One day I pictured the yellow linoleum floor in the backroom where my father was beating my mother. I wanted to beat him and to rescue her. I felt sorry for and angry at my mother for her weakness, and for her collusion with his brutal arrogance. I struggled to release my father and all his rigid, paranoid violence. I relived the night time scenes where his eyes would become glazed and crazed looking, and the old bastard would curse and hit and hurt us, his family.

As I meditated and wept, I felt the pain of my own closed heart and wondered how I could forgive him. I breathed and practiced forgiveness and got inside his own wretched history, and my mother’s paralyzing fear. I saw him as a young teen when his father died. My father and his father were both caught between two women who hated each other. His coldly polished and controlling mother and his tight-fisted and iron-willed grandmother who lived just across the street and ran the family business.  I saw his paranoia and fear and how hard his uncontrollable rage must have been for him. I saw his inexcusable acts and his unmanageable pain. It helped when I discovered that my own rage was not so different from his. I learned to respect the anger, depression, cynicism and humor that my brothers and I had used to survive.  I saw that we were not alone. I felt connected to a million fathers and estranged sons, to generations of family wounds, many greater than my own.  Then I gradually saw, too, his creative and loving side, along with his capacity to hurt those he loved, and finally his humanity, all our humanity. And in the last days in the hospital, I could sit with him in all his complexity and forgive.

When students come to Buddhist practice, they learn the blessings of the path of forgiveness. Josh’s half brothers had legally cheated him out of part of his inheritance. He knew that through his own inattention he was complicit as well. Over five years he had tried to straighten things out with them, with only a little success. Still he carried the suffering and betrayal like a weight in his body. He had not been a regular meditator but to release his suffering, he undertook a systematic forgiveness practice. He knew that finding compassion and forgiveness were crucial for his wellbeing. At first he struggled, and whenever his bitterness arose, I suggested he pay attention to his body.

He could feel a familiar block of rigid tension in his shoulders and upper arms and a constricted pain in his chest.  The clenched hurt and anger were a painful sign. He didn’t want to live this way. Even though he didn’t get the money, he did not want to live hating his brothers. Josh knew he had to release them. Over several months of repeated practice, the spirit of forgiveness came in, and little by little he learned to let go.

Forgiveness was also important for Julie, a college biosciences professor who worked as an ecological activist in Brazil and Guatemala.  On retreat she told me how she had recently seduced a graduate student, and two young women in the field.  She had mixed her love needs with the good work she was doing and her activism became a kind of self justification for these relationships.  It all came up in her meditation. Julie was not sorry for her attempts at love and connection, but she deeply regretted the pain and betrayal she had caused.

I suggested that Julie write the whole set of stories down.  They poured out of her.  Then I asked her permission to read them.  She gave them to me, and when I had done so we met together.  I asked her what she felt we should do next.  Her eyes watered and she said she wanted to ask forgiveness.  I offered her my own, and told her that she had to consciously understand and feel the impact of her actions to commit to not harming.  She thought she would write to these women. Then she had to find a way to forgive herself so she could be released from the past and let it go.

Even in extreme cases, the Buddhist teachings counsel forgiveness. In the Dhammapada, the Buddha gives an instruction that is both fierce and compassionate. “If someone has abused you, beat you, robbed you, abandon your thoughts of anger. Soon you will die. Life is too short to live with hatred.”  With forgiveness we become unwilling to wish harm to another.  Whenever we forgive, in small ways at home, or in great ways between nations, we free ourselves from the past.  This is necessary for the Bosnians and Serbs, the Irish Catholics and Protestants, the Hutus and Tutsis.  It is necessary to us all to find ways to forgive.

Laura grew up with a lot of shame about being poor.  Outwardly she tied to overcome this by hard work.  Laura was the first in her extended family to go to college, struggling with feeling insecure, like an outcast. After she graduated, she worked in the city for the Department of Public Safety. Sixteen years later she transferred to a farming community just in from the coast near Oxnard.  She said, “Now that I’ve lived in the city, when I go into the coffee shop and see the old clothes, the uneducated farmers, it’s so easy to judge them and feel myself as different.  We may be different in education and politics, but these are false ways we separate ourselves.  Then when I really look, I just want to drop my judgments and be with them, with us.”

“My father was like them. He drank too much. He berated us, his daughters.  He was terrible to his sons.  I was desperate to get free of him, of our family.  But my shame, anger and resentment stayed with me.  When I began Buddhist practice, it was hard to sit still.  After a while I realized how sad I was, how much hurt was in my body.  I was just trying to cope.  I was grateful to be taught the loving-kindness and forgiveness practices. I did them twice a day for two years.  I needed to forgive myself for being so angry and ashamed, as much as to forgive my father.  Practicing forgiveness was like learning to stand and walk and feel good about myself.  Then I was able to go home, to see my family, even my father, without hurting so much.  Seven years later when my father got sick, it wasn’t hard to go back.  I saw his slow decline until finally he was a weak old man on his bed.  I knew that I loved him.  I had forgiven us all.”  With virtue and forgiveness we repair the world.

This excerpt is taken from the book, “The Wise Heart“ by Jack Kornfield

Despre iertare, iar

BLOGUL UNEI BUNICI

F from „forgiveness”

În 2003, ziarista britanica Marina Cantacuzino si fotograful Brian Moody au organizat o expozitie de imagini si cuvinte intitulat „The F Word”. „F” de la Forgiveness”, cuvânt, pentru unii sacru, iar pentru altii pur si simplu „dirty”. Inutil de adaugat, de mare rasunet, fiind aflata la originea unui Forgiveness Project, „Registered Charity” în Marea Britanie.„Iertare si reconciliere”. Subiect la ordinea zilei, dat fiind multitudinea conflictelor, crimelor, neîntelegerilor de tot soiul, în toate domeniilor si la toate nivelurile. Iertarea, posibilitatea sau imposibilitatea acestui act, e ceva care nu lasa pe nimeni indiferent. Ca victime directe sau martori ai unor tragedii individuale ori colective, majoritatea celor în cauza trece prin zbuciumate procese de constiinta. Unii de considera definitiv distrusi de nenorocirea care i-a lovit, iar altii, întariti. Precum Marianne Pearl…

Marianne Pearl este vaduva unui jurnalist american ucis de un fundamentalist islamic în Pakistan, în februarie 2002; ea era…

Vezi articolul original 2.179 de cuvinte mai mult