“Where did you go, my darling?”

What Happens When We Die

From Maria Popova’s „The Marginalian”

When my atheist engineer grandfather died, my atheist engineer grandmother leaned over the body in the hospice bed that had contained half a century of shared life and love, cradled the cranium in which his stubborn and sensitive mind had dwelt, and whispered into the halogen-lit ether:

“Where did you go, my darling?”

Whatever our beliefs, these sensemaking playthings of the mind, when the moment of material undoing comes, we — creatures of moment and matter — simply cannot fathom how something as exquisite as the universe of thought and feeling inside us can vanish into nothingness.

Even if we understand that dying is the token of our existential luckiness, even if we understand that we are borrowed stardust, bound to be returned to the universe that made it — a universe itself slouching toward nothingness as its stars are slowly burning out their energy to leave a cold austere darkness of pure spacetime — this understanding blurs into an anxious disembodied abstraction as the body slouches toward dissolution. Animated by electrical impulses and temporal interactions of matter, our finite minds simply cannot grasp a timeless and infinite inanimacy — a void beyond being.

Pillars of Creation, Eagle Nebula, Messier 16. Infrared photograph. NASA / Hubble Space Telescope.

Even Walt Whitman, who could hold such multitudes of contradiction, could not grasp the void. “I will make poems of my body and of mortality,” he vowed as a young man as he reverenced our shared materiality in his timeless declamation that “every atom belonging to me as good belongs to you.” It was easy, from the shimmering platform of his prime, to look forward to becoming “the uncut hair of graves” upon returning his own atoms to the grassy ground one day.

But then, when that day loomed near as he grew old and infirm, “the poet of the body and the poet of the soul” suddenly could not fathom the total disbanding of his atomic selfhood, suddenly came to “laugh at what you call dissolution.”

And then he did dissolve, leaving us his immortal verses, verses penned when his particles sang with the electric cohesion of youth and of health, verses that traced with their fleshy finger the faint contour of an elemental truth: “What invigorates life invigorates death.”

“Thoughts, silent thoughts, of Time and Space and Death.” Art by Margaret C. Cook from a rare English edition of Walt Whitman’s Leaves of Grass.

I wish I could have given my grandmother, and given the dying Whitman, the infinitely invigorating Mr g: A Novel About the Creation (public library) by the poetic physicist Alan Lightman — a magical-realist serenade to science, coursing with symphonic truth about our search for meaning, our hunger for beauty, and what makes our tender, transient lives worth living.

Toward the end of the novel, Mr g watches, with heartache unknown in the Void predating the existence of universes and of life, an old woman on her deathbed, the film of her long and painful and beautiful life unspooling from the reel of memory, leaving her grief-stricken by its terminus, shuddering with defiant disbelief that this is all.

“How can a creature of substance and mass fathom a thing without substance or mass?” wonders Mr g as he sorrows watching her succumb to the very laws he created. “How can a creature who will certainly die have an understanding of things that will exist forever?”

And then, as a faint smile washes across her face, she does die. Lightman writes:

At that moment, there were 3,​147,​740,​103,​497,​276,​498,​750,​208,​327 atoms in her body. Of her total mass, 63.7 percent was oxygen, 21.0 percent carbon, 10.1 percent hydrogen, 2.6 percent nitrogen, 1.4 percent calcium, 1.1 percent phosphorous, plus a smattering of the ninety-odd other chemical elements created in stars.

In the cremation, her water evaporated. Her carbon and nitrogen combined with oxygen to make gaseous carbon dioxide and nitrogen dioxide, which floated skyward and mingled with the air. Most of her calcium and phosphorous baked into a reddish brown residue and scattered in soil and in wind.

But then we see that every atom belonging to her — or, rather, temporarily borrowed by her — truly does belong to everything and everyone, just as you and I are now inhaling the same oxygen atoms that once inflated Walt Whitman’s lungs with the lust for life:

Released from their temporary confinement, her atoms slowly spread out and diffused through the atmosphere. In sixty days’ time, they could be found in every handful of air on the planet. In one hundred days, some of her atoms, the vaporous water, had condensed into liquid and returned to the surface as rain, to be drunk and ingested by animals and plants. Some of her atoms were absorbed by light-utilizing organisms and transformed into tissues and tubules and leaves. Some were breathed in by oxygen creatures, incorporated into organs and bone.

In a passage evocative of the central sentiment in Ursula K. Le Guin’s spare, stunning poem “Kinship,” he adds:

Pregnant women ate animals and plants made of her atoms. A year later, babies contained some of her atoms… Several years after her death, millions of children contained some of her atoms. And their children would contain some of her atoms as well. Their minds contained part of her mind.

Will these millions of children, for generations upon future generations, know that some of their atoms cycled through this woman? It is not likely. Will they feel what she felt in her life, will their memories have flickering strokes of her memories, will they recall that moment long ago when she stood by the window, guilt ridden and confused, and watched as the tadr bird circled the cistern? No, it is not possible. Will they have some faint sense of her glimpse of the Void? No, it is not possible. It is not possible. But I will let them have their own brief glimpse of the Void, just at the moment they pass from living to dead, from animate to inanimate, from consciousness to that which has no consciousness. For a moment, they will understand infinity.

And the individual atoms, cycled through her body and then cycled through wind and water and soil, cycled through generations and generations of living creatures and minds, will repeat and connect and make a whole out of parts. Although without memory, they make a memory. Although impermanent, they make a permanence. Although scattered, they make a totality.

Here we are, you and me, Walt and Alan, my grandmother who is and my grandfather who is no more — each of us a trembling totality, made of particles both absolutely vulnerable and absolutely indestructible, hungering for absolutes in a universe of relatives, hungering for permanence in a universe of ceaseless change, famished for meaning, for beauty, for emblems of existence.

Out of these hungers, out of these contradictions, we make everything that invigorates life with aliveness: our art and our music, our poems and our mathematics, our novels and our loves.


„What matters is that, when I saw them,I saw them”

Snow Geese by Mary Oliver

Oh, to love what is lovely, and will not last!
What a task
to ask
of anything, or anyone,
yet it is ours,
and not by the century or the year, but by the hours.
One fall day I heard
above me, and above the sting of the wind, a sound
I did not know, and my look shot upward; it was
a flock of snow geese, winging it
faster than the ones we usually see,
and, being the color of snow, catching the sun
so they were, in part at least, golden. I
held my breath
as we do
to stop time
when something wonderful
has touched us
as with a match,
which is lit, and bright,
but does not hurt
in the common way,
but delightfully,
as if delight
were the most serious thing
you ever felt.
The geese
flew on,
I have never seen them again.
Maybe I will, someday, somewhere.
Maybe I won’t.
It doesn’t matter.
What matters
is that, when I saw them,
I saw them
as through the veil, secretly, joyfully, clearly.

68 Stefan Davidovici ideas | architecture drawing, architecture sketch,  architecture

Drawing by Stefan Davidovici, Milan

„El e deja în tine”

Când îl doreşti pe Dumnezeu şi vrei să fii copilul lui, scrie Angelus Silesius, el e deja în tine. El te inspiră”. „Dragostea de Dumnezeu care se declară în tine e chiar puterea lui veşnică, focul lui, Sfântul Duh”.

Se poate spune că misiunea ce-i revine misticului în viaţa Bisericii e să reamintească prin existenţa sa întâietatea lui Dumnezeu care se descoperă, într-o suverană libertate, oamenilor. „El e deja în tine”.

Cu toate acestea, împărtăşirea lui Dumnezeu nu e niciodată obiectul unei experienţe directe. Nu descoperi prezenţa divină cercetând fiinţa omenească pe plan psihologic şi nici chiar metafizic. Desigur, aplecarea către transcendent există în om. Omul este „făcut pentru infinit”, scrie Pascal. Sfântul Augustin a simţit-o: „Ne-ai zidit pentru tine, Doamne, iar inima noastră nu-şi găseşte odihna decât când te-a aflat” (Confesiuni, cartea 1, cap.1).

Un imn din Liturgia orelor o spune admirabil: „În străfundurile inimii noastre, locul tău e săpat ca un mare gol, ca o rană…” Golul acesta căscat în noi îl putem simţi toţi.

Dar nimic, absolut nimic, în afară de credinţa noastră în Cuvânt, nu ne poate asigura şi nici măcar nu ne poate îngădui să gândim că Dumnezeul cel infinit, în sfinţenia şi gloria sa, ni s-a descoperit cu adevărat nouă şi că vrea să ne asocieze vieţii sale adânci.

O consecinţă importantă se impune: viaţa de unire cu Dumnezeu, în măsura în care constă în primirea revelării divine, se bazează integral pe credinţa în Cuvântul său; şi va fi cu atât mai puternică cu cât credinţa va fi mai vie.

În Scrisoarea lui către Galateni, sfântul Paul scrie: „… nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (2,20), adăugând imediat: „trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pentru mine”.

Este vorba aici de ceva concret. Însă experienţa comuniunii cu Cristos se trăieşte în cadrul credinţei. Ea nu are nici un alt argument decât Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeul cel viu ni se împărtăşeşte prin Cuvântul său. Iar Cuvântul nu se confundă cu viziunea. Face întotdeauna apel la credinţă. Şi trăieşte din ea.

Autorul Scrisorii către Diognet scrie: Nici un om nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut pe Dumne[1]zeu: El însuşi s-a manifestat. Şi s-a arătat credinţei, singura căreia i s-a acordat privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu, stăpânitor şi ziditor al Universului […], după ce a conceput un plan de o măreţie inexprimabilă, nu l-a împărtăşit decât Fiului. […]

Dar după ce, prin Fiul său mult iubit, a dezvăluit ceea ce ne pregătise de la început, ne-a dăruit, dintr-o dată, totul: să ne bucurăm de binefacerile sale, să vedem şi să înţelegem…

Credinţei în Cuvânt se cuvine să-i adăugăm harul admiraţiei, al încântării. O experienţă mistică autentică e posibilă fără extaz, dar nu şi fără încântare. De altfel, extazul e poate doar un alt nume al încântării, al intrării în admiraţie.

Orice experienţă mistică, orice viaţă de unire cu Dumnezeu, dacă are vreo adâncime, este o experienţă a încântării: o cunoştinţă cu Dumnezeu, stârnind încântarea prin însăşi împărtăşirea sa. Isus spunea că nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât cu un suflet de copil (Mc 10,15).

Cuvântul dumnezeiesc ne cere să regăsim, chiar şi în plină matu[1]ritate, felul de a vedea al copiilor, cărora totul li se pare nou şi încântător. Se cuvine să regăsim extazul copilă[1]resc la descoperirea miracolului Vieţii ce se revelează în plinătate. „… iar noi am văzut gloria lui” (In 1,14).

Fragment din CALE DE ÎNDUMNEZEIRE Sapientia Iaşi 2012

Titlu originar Eloi Leclerc, Chemin de contemplation,
Desclée de Brouwer, Paris, 1995

Alte carti de Eloi Leclerc la Sapientia:

Leclerc Éloi, Împărăția ascunsă, Iași 2010, 216 p., 14×20, ISBN 978-606-578-000-2, 10 RON.

Leclerc Eloi, Înțelepciunea unui sărac, Iași 2009, 123p., 14×20, ISBN: 978-973-8980-45-7, 10 RON.

„Bunătate, că-i mai bună decît toate”

Nu putem trăi fără bunăvoință și dragoste

Ana Maria SANDU, Dilema veche

„Bunătatea e una dintre temele care nu se demodează niciodată. E o oglindă în care ne privim sau, din contra, care ni se pune în față de către ceilalți. Cum se poate măsura? Cînd facem gesturile potrivite, cît de generoși ne imaginăm că sîntem și cum ne percep ceilalți?

Cît de actuală mai e parabola bunului samaritean, în lumea pragmatică în care trăim și unde ne situăm între „a avea” și „a da”? O fi semn de înțelepciune să împarți cu ceilalți și să ajuți sau, din contra, unul de slăbiciune?

M-a interesat subiectul în multiplele lui declinări și am făcut în acest număr de revistă o arhivă semantică a cuvîntului „bun”: fie că este vorba despre un profesor bun, de poezia adevărată, de bunătățile pe care ni le dorim în farfurie, de nevoia copiilor de a citi povești cu final fericit, în care binele învinge, de un cuvînt cald, spus exact cînd trebuie, sau de ce ingrediente filozofice intră într-o viață bună. Reprezentarea bunătății e diferită și ea, așa că pentru unii e o sobă caldă, pentru alții are forma unei plăcinte sau pur și simplu a unei mîini întinse, care te ajută cînd o plasă plină ți se rupe și toate lucrurile se împrăștie pe jos.

Apoi, nu cred că putea fi un subiect mai potrivit ca să începem un nou an decît acesta. În care să ne gîndim la cei care au fost într-un anumit moment, cînd aveam mare nevoie, lîngă noi și le-am simțit susținerea și ajutorul concret. Nu putem trăi fără să avem parte de gesturi de bunăvoință și de dragoste. Și de a le face pentru ceilalți. Din această întîlnire a gesturilor, a faptelor, ne găsim echilibrul și forța de a merge mai departe. Căci, pînă la urmă, să nu uităm că iubirea adevărată presupune atît de multe lucruri: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (Noul Testament, Corinteni, 13, 4-13).

Vă doresc un an în care să aveți parte, pe lîngă tot ce vă doriți, de multă bunătate!”

Aparut in Dilema veche, nr. 926, 6 – 12 ianuarie 2022

Rugăciunile din 9 ianuarie 2022 – Botezul lui Isus — Curajul credinței

Isaía 40,1-5.9-11

«Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu!», spune Dumnezeul vostru.

Vorbiți la inimă Ierusalimului şi spuneți-i că suferința lui s-a terminat, că nelegiuirea sa a fost răscumpărată, pentru că a fost luat din mâna Domnului dublul pentru păcatele sale».

Un glas strigă: «În pustiu pregătiți calea Domnului, îndreptați în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru!

Orice vale să fie înălțată, orice munte şi orice deal să fie nivelate, terenul strâmb să se transforme în teren îndreptat, iar cel colțuros în teren netezit.

Atunci se va descoperi gloria Domnului şi toate făpturile o vor vedea împreună, căci gura Domnului a vorbit».

Suie-te pe un munte înalt, tu care aduci vești bune Sionului! Ridică-ți cu putere glasul, tu care aduci vești bune Ierusalimului! Ridică-ți glasul, nu te teme; vestește cetăților lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!

Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi brațul lui stăpânește. Iată, răsplata lui este cu el şi recompensa lui îl precedă.

Ca un păstor el își paște turma și cu brațul său îl adună; ridică mieii la pieptul său și le conduce cu grijă pe cele care alăptează».

Isaía 40,1-5.9-11

De câte ori nu am ascultat această cântare a lui Isaía și de câte ori nu ne-a făcut să tresărim de entuziasm? Și totuși ne vorbește despre un Dumnezeu, cel al nostru, plin de tandrețe față de cei care suferă și sunt asupriți. Tandrețe și atenție pe care – dacă vrem – putem să le practicăm și noi față de persoanele abandonate și singure fără să ne uităm la culoarea pielii sau la credința mărturisită…

Rugăciunile din 9 ianuarie 2022 – Botezul lui Isus — Curajul credinței

Du ciel une voix se fit entendre : « C’est toi mon Fils bien-aimé ; en toi j’ai mis tout mon amour. »

9 janvier 2022 Baptême du Seigneur 

Évangile de Jésus-Christ selon saint Luc 3,15-16.21-22.

En ce temps-là, le peuple venu auprès de Jean le Baptiste était en attente, et tous se demandaient en eux-mêmes si Jean n’était pas le Christ.
Jean s’adressa alors à tous : « Moi, je vous baptise avec de l’eau ; mais il vient, celui qui est plus fort que moi. Je ne suis pas digne de dénouer la courroie de ses sandales. Lui vous baptisera dans l’Esprit Saint et le feu.
Comme tout le peuple se faisait baptiser et qu’après avoir été baptisé lui aussi, Jésus priait, le ciel s’ouvrit.
L’Esprit Saint, sous une apparence corporelle, comme une colombe, descendit sur Jésus, et il y eut une voix venant du ciel : « Toi, tu es mon Fils bien-aimé ; en toi, je trouve ma joie. »

Identité de Jésus, identité du chrétien

Deux hommes, deux cousins : Jean le Baptiste, le prophète recherché par les foules pour son baptême de purification dans les flots du Jourdain.

Et Jésus, un charpentier inconnu, venu de Nazareth, une localité obscure de la Galilée.

Leur rencontre donne lieu à un événement d’une envergure comparable à celle du premier jour de la Genèse.

Mystère lumineux de ce jour nouveau où Dieu se révèle comme Trinité.

Dieu est père : « Père de Jésus Christ, le Père des miséricordes et le Dieu de toute consolation », comme le dira saint Paul (2 Corinthiens 1,3).

Identité de Jésus : Fils bien-aimé du Père, objet d’un amour infini.

Présence de l’Esprit, ce même esprit qui, « au commencement », « tournoyait sur les eaux » …

Notre propre baptême s’enracine dans le mystère du baptême du Christ.

Il nous vaut une grâce sans pareille, faisant de nous les enfants de Dieu.

Mystère inoubliable, appelant à une action de grâce sans fin !

A son baptême dans le Jourdain, Jésus de Nazareth est révélé :

il est le Messie, le Fils du Dieu vivant.

En cette année qui commence, je ferai de mon mieux

pour approfondir le mystère de l’identité de Jésus.

Mon identité profonde s’y rattache !

Astăzi am fost pe Illo Tempore — Illo Tempore

Mergând cu mașina prin zonele sălbatice ale țării, în această zi calmă de sâmbătă, m-am trezit înconjurată de o atmosferă pe care am recunoscut-o îndată. Probabil veți spune „e doar zăpadă”, dar nu, orice este posibil dacă ai mintea și sufletul deschise. Nu uitați, și voi aveți în adâncul vostru puterea de a crea lumea […]

Astăzi am fost pe Illo Tempore — Illo Tempore