„Am devenit o frunza-n vânt”

Am citit cu placere urmatorul text din Contributors, semnat Serban Georgescu

http://www.contributors.ro/editorial/o-frunza-in-vant-dupa-30-de-ani/

Prin anii ’80, când se oprea curentul și toată casa cădea în beznă, iar tata și mama începeau să caute pe bâjbâite lumânările prin sertarele de la bucătărie, intram într-un fel de frenezie. Odată aprinse (de obicei una dintre ele era pusă într-un pahar pe frigider, una în sufragerie și alte două în cele două dormitoare – la baie se mergea cu o lumânare mobilă) aveam impresia că vine un fel de Crăciun.

Mirosul de lumânare arsă îmi amintea de casa de la țară a bunicilor, iar lumina celei din sufragerie făcea parcă să danseze umbrele celor câteva statuete din bibliotecă, printre care un vultur de porțelan cu aripile și ghearele desfăcute, într-o postură feroce, gata să înșface o victimă inconștientă din niște valuri imaginare. Și parcă și cărțile se mișcau și căpătau cumva altfel de culori…. Nu era nevoie nici de brad nici de cadouri. Euforia se declanșa instantaneu.

Un pic mai târziu, probabil după ce la școală îmi trecuseră în zbor pe la ureche versurile ”Când cu gene obosite sara suflu-n lumânare…” , când se oprea curentul începeam să mă simt un mic Eminescu. Cu atât mai mult cu cât în iernile acelea umblam prin casă de multe ori cu hainele de stradă pe noi și ne suflam în palme ca să ne încălzim. Iar când ”pana” de curent se prelungea până noaptea târziu, chiar suflam cu adevărat în lumânare înainte de culcare!

Totul coincidea cu imaginea pe care mi-o formasem despre El. Deși, de citit nici gând să-l citesc…

Eram un băiat din Colentina căruia nu-i prea plăcea cartea. Școala reușise să-mi construiască o adevărată repulsie față de ideea de carte, iar tata nu mai puțin. Eram băiatul unui medic venit de la țară și stabilit în București, care înțelegea să-și educe copilul punându-l să învețe lecțiile ”pe paragrafe”. Ce însemna asta: cu el de față, citeam un paragraf, apoi trebuia să închid cartea și să-l repet fără greșeală. Uneori mă lua cu el în baie în timp ce făcea duș. Mă chema uneori și la el la spital, când era de gardă, ca să se asigure că ”învăț”. Nu doar poeziile de la Română, ci și comentariile, apoi Geografia, Istoria, chiar și la Fizică și la Chimie, metoda era aceeași.

Mă străduiam să aplic și să înțeleg ”metoda” și mă întristam că nu dădea rezultate decât rareori și parțial. Îmi imaginam că ”metoda” e ceva exotic, special, original, prin prisma faptului că nu mai auzisem de așa ceva la colegii mei, iar când le povesteam cum învățam eu făceau niște ochi cât cepele… Când am observat că anumite propoziții din ceea ce repetam mecanic, chiar aveau un înțeles, mi-am dat seama de ridicolul întregii situații și am început să privesc cartea cu un fel de suspiciune, ca pe un instrument de tortură, menit să-ți îngrădească libertatea, să te înșele…

Pentru că începusem deja să-mi fac o idee despre Libertate.

Percepția despre Occident mi-o formasem, ca toată lumea cred eu, din filmele americane, din discurile și casetele audio și video cu care intram în contact. Mai cunoșteam Occidentul prin intermediul mătușii mele Mioara, care cânta în corul Operei din București, și care îmi aducea din turneele ei prin Germania, Franța, Elveția etc mici cadouri, dar și de la vecinul meu, inginerul Radu Tomoioagă, de la 5, care fusese ani de zile detașat în Germania Federală. Îl priveam de la balcon când venea acasă (de obicei de Crăciun) cum își descărca mașina, un Fiat 124 alb, cu banchete maro (tata avea o Lada 1200 roșie – copia furată de ruși după Fiat) iar pachetele colorate și mai ales baxurile de Fanta și de Coca Cola, mă fascinau, reprezentau Occidentul însuși.

În anii aceia tata asculta în mod regulat Europa Liberă și mă lasa și pe mine să ascult, cu condiția, evident, să nu spun absolut nimic despre asta la școală. Se întâmpla tot în bucătărie, tot pe întuneric și cu televizorul din sufragerie dat la volum maxim. Țin minte exact când, după o astfel de sesiune, tata mi-a explicat cum stau lucrurile în Polonia și cum, în urma revoltei celor de la Solidaritatea, în țara aceea oamenii ar putea să-și deschidă propriile fabrici și magazine – Cu carne, bomboane și jucării? întrebam – Da, sigur, zicea el. – Și cu reclame luminoase? – Da

Mi se părea ceva fabulos, de neimaginat. Reclame luminoase nu mai văzusem decât în filme, iar în București doar la Parcarea de la Ciclop, la Intercontinental și la sediul Société Générale dacă nu mă înșel.

Apoi era vocea Regelui, mesajele lui de Crăciun. Modul în care îi auzeam vocea, cu variațiile acelea de intensitate sonoră caracteristice transmisiilor pe unde scurte de la mare depărtare, îmi crea imaginea unui personaj din altă lume. Pentru mine era un fel de Patriarh al unei Libertăți, al unei Demnități pierdute, pe care țara în care mă născusem ar putea-o cumva recâștiga la un moment dat.

Când îl ascultam, pe el dar și pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Hurezeanu și celelalte voci venite din lumea liberă, nici prin cap nu-mi trecea că vecinii mei din bloc, colegii de la școală și de fapt toți românii, care ascultau poate în același timp cu mine, nu gândeau la fel ca mine, nu aveau aceleași așteptări și aceleași speranțe ca și mine.

Și ce simțeam eu? Un fel de nostalgie după vremuri pe care, e adevărat, nu le apucasem, dar în care Bunul Simț (un Bun Simț pe care îl cunoșteam și de la anumiți membri ai familiei, de la anumiți apropiați, profesori, etc, dar într-o formă discretă, camuflată, neoficială, etc) avea o anume valoare. Nu speram că acele vremuri vor reveni prea curând, dar speram să scăpăm de frig, de întuneric, de cozi interminabile la alimentare gri, de cântece patriotice fără sens, de Comunism. Cumva, cândva…

Și totuși ziua aceea a venit. Aveam doar (sau deja?) 22 de ani, iar ceea ce auzeam că se întâmpla la Timișoara, mi se părea un miracol. Eram orb în fața radioului, dar vedeam fericirea, dârzenia, pe chipurile oamenilor care ieșiseră în stradă acolo. Apoi am văzut eu însumi, cu ochii mei, fericirea, euforia aceea pe chipurile oamenilor, în 21 decembrie, puțin după prânz, când din autobuzul cu care veneam din Giulești, de la șantierul unde lucram, înspre Piața Palatului, de unde auzisem că Ceaușescu fugise cu elicopterul, am zărit pe un perete scris nu ”Jos Ceaușescu!”, așa cum mai văzusem, ci ”Jos Comunismul!” Miracolul absolut! Dorința de a scăpa nu doar de Ceaușescu (un om) ci de Comunism (o idee), afișată cât se poate de mare, în plină stradă! Trăiam într-o țară de oameni viteji, incredibil de curajoși, eroi adevărați, care doreau să scape de o idee imorală și erau gata să se sacrifice pentru asta. Și reușiseră. Am reușit! …

Apoi am aflat de existența PNȚ, a PNL, de Corneliu Coposu, de Ion Rațiu, pe care îi ascultam cu gura căscată: discursul lor, întregul lor fel de a fi, avea ceva din Bunul Simț din mesajele radiofonice ale Regelui. Faptul că vedeam acest tip de Bun Simț la niște lideri politici, care ar fi putut ajunge în fruntea țării, mi se părea ceva fabulos. Lanțul istoriei ar fi putut fi reînnodat, prin îndepărtarea părții canceroase reprezentate de Comunism și readucerea pe tron a Regelui. Cum altfel?

În mintea mea necoaptă începuse să se contureze ideea de Patriotism. Înțelegeam diferența enormă dintre patriotismul care-mi fusese inoculat în școală (conducător iubit, realizări mărețe, avânt muncitoresc, șoimii patriei etc) și patriotismul acestor oameni bătrâni, coborăți parcă din niște cărți de istorie, sau de povești, niciodată scrise, care-și sacrificaseră viețile pentru a păstra vii niște principii elementare de Bun Simț și care, ca printr-o minune, nu muriseră, nu fuseseră exterminați, la fel ca toți ceilalți înaintași ai lor. Niște principii care nu erau comuniste ci dimpotrivă, occidentale, principiile pe care de fapt se baza și se mai bazează încă întreaga Civilizație Occidentală, din care speram și eram convins că toți conaționalii mei, care ascultaseră cu mine Europa Liberă, sperau ca și țara noastră să facă parte.

Pe Iliescu îl vedeam ca pe un comunist de treabă, care înțelesese că sistemul comunist a fost o greșeală și care preluase temporar puterea, până la alegerile, credeam eu democratice, care aveau să confirme visul meu. Faptul că, deși anunțase inițial că FSN nu va participa la alegeri, între timp s-a răzgândit – nu mi s-a părut semnificativ. Eu și poporul meu, care ascultase cu mine Europa Liberă, avea să voteze covârșitor pentru valorile occidentale. Iar el, Iliescu, avea să primească o lecție pe care nu o va uita niciodată.

Au venit apoi zilele Pieței Universității, euforia, aerul libertății în lacrimile celor care vorbeau și cântau acolo…

Apoi, la 20 mai și 13-15 iunie 1990 visul s-a încheiat brusc. Patriotismul meu luminos a durat din 17 decembrie 1989 până la 15 iunie 1990. 6 luni fără câteva zile.

Privind la tot ce s-a întâmplat în 13-15 iunie 1990 și la tot ce a urmat, adică la maimuțărirea Democrației, prin intrarea în joc și apoi preluarea Puterii de către o adunătură de comuniști de mâna a doua, cu alte cuvinte la îmbrăcarea rahatului (comunist) într-un ciorap de mătase (ca să folosesc formula cu care Napoleon îl caracteriza pe Talleyrand), la prezentarea acestui Rahat drept Democrație, Libertate etc, dar mai ales la faptul că majoritatea covârșitoare a poporului meu, care ascultase cu mine Europa Liberă, înghițea fără să clipească, cu trandafiri în mâini și zâmbetul pe buze acest Rahat parfumat, am avut senzația, aproape fizică, a neapartenenței, a înstrăinării ireversibile. Am devenit o frunză în vânt…

Și dacă acum câteva mii de ani Ghilgameș exclama deznădăjduit ”A murit Enkidu, prietenul meu care vânase cu mine lei…”, acum, după 30 de ani, când vântul s-a mai domolit iar frunza începe să se apropie de pământ, mă întreb și eu: Să fi murit oare poporul meu care ascultase cu mine Europa Liberă și pe care îl îmbrățișam pe stradă într-o zi de 21 decembrie, după amiaza?

Un voyant : saint Juan Diego 

Saint Juan Diego Cuauhtlatoatzin

Témoin des apparitions de Notre-Dame de Guadalupe

On sait peu de choses de Juan Diego avant sa conversion. La tradition, diverses sources archéologiques et iconographiques, ainsi que le « Nican Mopohua », le document le plus important et le plus ancien au sujet des événements de Guadalupe (écrit en Náhuatl en caractères latins par l’auteur indigène Antonio Valeriano en 1556), rapportent certaines informations sur sa vie et les apparitions.

Membre du peuple de Chichimeca, un des peuples les plus avancés sur le plan culturel de la vallée d’Anáhuac, il se distinguait par son talent.

À 50 ans, il fut baptisé par un des premiers missionnaires franciscains, le P. Pierre da Gand.

Alors qu’il se rendait à la messe, le matin du 9 décembre 1531, la Sainte Vierge lui apparut sur la colline de Tepeyac, qui se situe dans la banlieue actuelle de Mexico. Elle le pria de demander à son évêque de faire construire en son nom un sanctuaire à Tepeyac. Elle fit la promesse que ceux qui y invoqueraient son nom recevraient de nombreuses grâces. L’évêque, qui ne croyait pas Juan Diego, réclama un signe prouvant la véracité de l’apparition.

Le 12 décembre, Juan Diego retourna à Tepeyac. Là, la Sainte Mère lui demanda de monter sur la colline et de ramasser les fleurs épanouies qu’il verrait. Il obéit, et bien que ce fût l’hiver, il trouva des roses florissantes. Ayant ramassé les fleurs, il les apporta à Notre-Dame qui les plaça dans son manteau avec délicatesse et lui dit de les donner à l’évêque comme preuve.

Quand il ouvrit son manteau devant l’évêque, les fleurs tombèrent à terre et une image de la Sainte Vierge et de l’apparition de Tepeyac resta imprégnée sur l’étoffe.

Avec la permission de l’évêque, Juan Diego vécut le reste de sa vie en ermite dans une cabane proche de la chapelle où l’image miraculeuse avait été placée pour être vénérée. Il s’occupa de la chapelle et des premiers pèlerins qui vinrent y prier la Mère de Jésus.

Juan Diego reçut une grâce bien plus profonde que celle extérieure d’avoir été choisi comme le messager de Notre Dame. Il reçut la grâce de l’illumination intérieure, et à partir de ce moment, il commença une vie de prière, de vertu et d’amour sans limite pour Dieu et son prochain.

Il meurt en 1548 et fut enterré dans la première chapelle dédiée à la Vierge de Guadalupe.

Juan Diego a été béatifié le 6 mai 1990 en la basilique Sainte Marie de Guadalupe à Mexico et canonisé le 31 juillet 2002, par saint Jean Paul II (Karol Józef Wojtyła, 1978-2005), lors de sa 5ème visite pastorale au Mexique.

Notre Dame de Guadalupe vierge religieuse Art imprime qui image 0

L’image miraculeuse, qui est gardée dans la basilique de Notre Dame de Guadalupe, décrit une femme revêtue de l’habit local et ayant les traits d’une indigène. Elle est portée par un ange dont les ailes rappellent l’un des plus grands dieux de la religion traditionnelle locale. La Lune est sous ses pieds et son manteau bleu est recouvert d’étoiles dorées. La ceinture noire à sa taille signifie qu’elle est enceinte.

u’Résultat de recherche d'images pour "notre dame de guadalupe"

Le sanctuaire de Notre-Dame de Guadalupe est, après la basilique Saint-Pierre du Vatican le lieu de culte catholique qui attire le plus de pèlerins. Les jours de plus grande affluence sont ceux qui précèdent et suivent la fête de la Vierge de Guadalupe le 12 décembre où près de 9 millions de fidèles et de touristes assistent aux festivités et viennent vénérer la relique de Juan Diego.

Nestiinta si comoara ascunsa

Dintr-un articol semnat Sever VOINESCU, in Dilema veche

„Astăzi, însă, aș vrea să mă opresc asupra începutului acestui eseu al lui Eliade, mai precis asupra unei povești hasidice pe care savantul român a aflat-o din știuta carte a lui Martin Buber via Heinrich Zimmer și care i se pare extrem de sugestivă pentru destinul lui Brâncuși. Se zice că rabinul Eisik din Cracovia a avut un vis în care i s-a spus să se ducă la Praga unde, sub un anumit pod, se află o comoară îngropată. Visul s-a repetat de trei ori și rabinul s-a dus. A găsit podul, dar nu s-a putut apropia, nici vorbă să sape sub el, pentru că podul era păzit zi și noapte. Tot apărînd pe lîngă pod, a atras atenția unei santinele care l-a luat la întrebări: ce e cu el de se învîrte pe-acolo? Rabinul Eisik i-a spus: uite, am visat de trei ori că sub acest pod e îngropată o comoară pe care eu trebuie să vin să o dezgrop. Santinela a rîs: „Of, ce fel de om ești? Te văd om în toată firea, cum poți să crezi în vise? Uite, și mie mi s-a întîmplat ceva asemănător, dar nici nu-mi trece prin cap să plec acum unde m-a trimis visul. Am visat și eu cam la fel. Am visat că la Cracovia, în casa unui rabin pe nume Eisik, sub soba din camera în care doarme, se află o comoară. Cum să mă iau după aceste aiureli de vise, să merg la Cracovia, să caut casa rabinului, să găsesc soba și să sap sub ea? E o prostie. E doar un vis“. Rabinul Eisik a înțeles. A revenit acasă, a săpat sub soba din camera în care dormea și a găsit comoara.”

https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/comoara-ascunsa-in-ignoranta

La route du Christ et des apôtres, notre route…

1er samedi  de l’Avent                  

Sur votre route, proclamez que le Royaume des cieux est tout proche. Guérissez les malades, ressuscitez les morts, purifiez les lépreux, chassez les démons. Vous avez reçu gratuitement, donnez gratuitement.

Matthieu 10,8

Quel chemin prendre, pour quelle méthode opter, à qui s’adresser pour un bon conseil ?

Où trouver la solution à mon problème, comment procéder pour la mettre en œuvre ?

Qui m’aidera ?

La première et la meilleure chose que peut faire le chrétien, c’est se mettre en présence du Seigneur, et reconnaître humblement sa difficulté.

La seconde, c’est lui adresser sa demande, et… se mettre à l’écoute.

Quand tu devras aller ou à droite ou à gauche, nous assure Isaïe, tes oreilles entendront celui qui te dira : « Voici le chemin, prends-le ! »

« Dès qu’il t’aura entendu, il te répondra ».

Dans l’évangile d’aujourd’hui, on voit Jésus en marche, enseignant, guérissant, faisant le bien à tous. Il marche entouré de ses disciples.

Des disciples, nous le sommes aussi, à la suite des apôtres.

Choisissons donc Jésus comme guide. Ecoutons-le, sentons-nous concernés par son envoi.

Et, qui sait ? Peut-être, chemin faisant, la solution de notre problème concret se présentera comme une évidence. Gratuitement !

*

„La foi en Dieu n’est pas un savoir, comme en chimie ou en mathématiques…

La foi reste un chemin.”

             Benoît XVI

« Si l’homme veut franchir la frontière de l’invisible, le pain des champs ne lui suffit pas ; s’il veut marcher sur les sentiers de l’invisible, il doit se nourrir d’un pain qui vient du ciel. »

               Carlo Carretto

 

 

Waiting in Darkness

by R. Rohr

The darkness of this world will never totally go away. I’ve lived long enough and offered spiritual direction enough to know that darkness isn’t going to disappear, but that, as John’s Gospel says, “the light shines on inside of the darkness, and the darkness will not overcome it” (1:5). This is our own belief in paradox and mystery, the Christian form of yin/yang. 

We must all hope and work to eliminate suffering, especially in many of the great social issues of our time. We work to eliminate world hunger. We strive to stop wasting the earth’s resources. We peacefully fight to end violence. We don’t ignore or capitulate to suffering, yet we must allow it to transform us and the world. Suffering often shapes and teaches us and precedes most significant resurrections.

The power of suffering is surely our creative and courageous relationship to it. Most of us have not been given the “winnowing fan” of discernment that John the Baptist ascribes to Jesus (see Matthew 3:12). For the most part, hard and fast laws are not a winnowing fan. Laws rush us to judgment instead of the slow sifting of prayer, context, and motivation. The most common way to release our inner tension is to cease calling evil what it is and to pretend it is actually not that bad. Another way to release our inner tension is to stand angrily, obsessively against evil—but then we become a cynic and unbeliever ourselves. Everyone can usually see this but us!

Christian wisdom names the darkness as darkness and the Light as light and helps us learn how to live and work in the Light so that the darkness does not overcome us. If we have a pie-in-the-sky, everything is beautiful attitude, we are going to be trapped by the darkness because we don’t see clearly enough to separate the wheat from the chaff. Conversely, if we can only see the darkness and forget the more foundational Light, we will be destroyed by our own negativity and fanaticism, or we will naively think we are completely apart and above the darkness. Instead, we must wait and work with hope inside of the darkness, even our own—while never doubting the light that God always is, and that we are too (Matthew 5:14). That is the narrow birth canal of God into the world—through the darkness and into an ever-greater Light. It seems we must all let go of our false innocence to find that “God alone is good” (Mark 10:18).

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

Adapted from Richard Rohr, Preparing for Christmas with Richard Rohr: Daily Meditations for Advent (Franciscan Media: 2008), 22-24.

Episcopul Nicolae din Myra, sfântul care uneste

Sfântul Nicolae: o lecţie de primire

De Nicola Gori

Există un sfânt care uneşte Orientul şi Occidentul, mari şi mici, protestanţi şi catolici, nordul şi sudul Europei, Mediteranei şi Asiei. Este Nicolae de Myra mai bine cunoscut Nicolae de Bari, după locul unde se păstrează rămăşiţele sale pământeşti. Vorbim despre asta cu episcopul de Mileto-Nicotera-Tropea, Monseniorul Luigi Renzo, care a scris o carte chiar despre sfânt şi legăturile sale cu Calabria.

Ce reprezintă sfântul Nicolae pentru regiune?

Să explic ce reprezintă episcopul de Myra este un pic motivul care m-a determinat să scriu cartea cu titlul Sfântul Nicolae, sfântul cel mai venerat din Calabria, îndeosebi în Dieceza de Mileto-Nicotera-Tropea [San Nicola, il Santo pi? venerato in Calabria, in particolare nella Diocesi di Mileto-Nicotera-Tropea]. În mod esenţial, pentru că este un mare atrăgător de cult. În Calabria evlavia faţă de el este răspândită pretutindeni. Nouăzeci şi nouă de parohii din cele o mie sunt dedicate sfântului Nicolae, deci 10% din total. În dieceza unde sunt episcop, 26 de parohii din 130 sunt dedicate lui. În toată Calabria există 409 primării: dintre acestea, 53 îl au pe sfântul Nicolae ca patron, deci, peste 10%. Asta m-a impresionat şi m-a convins să fac această investigaţie din care s-a născut cartea. Nicolae este sfântul cel mai venerat, chiar dacă, sub anumite aspecte, cel mai iubit în rândul oamenilor este Francisc de Paola. Însă trebuie recunoscut că instituţional cultul său nu este răspândit ca acela al sfântului Nicolae.

Cui se datorează această mare răspândire?

Sfântul Nicolae este un sfânt de origine bizantină şi, în acelaşi timp, este sfântul pe care normanzii l-au făcut cunoscut în toată regiunea. Lor li se datorează răspândirea cultului şi ei sunt cei care au întemeiat trei dieceze în secolul al XI-lea: Mileto, San Marco Argentano şi Martirano. Dintre acestea două – Mileto şi San Marco Argentano – au catedrala dedicată sfântului Nicolae. Această răspândire se explică prin angajarea normanzilor de a latiniza Calabria prin voinţa papei într-o epocă în care regiunea era sub guvernul bizantin. Acest sfânt a reuşit să lege împreună fie tradiţia bizantină proprie Calabriei, fie noile exigenţe de evlavie răspândite de normanzi. Deci a apropiat tradiţia orientală şi occidentală.

Aţi făcut referinţă la Orient. Ce rol are sfântul Nicolae în domeniul dialogului ecumenic?

Sfântul Nicolae este o punte extraordinară cu Orientul. Este un sfânt oriental care s-a afirmat în manieră fenomenală în Occident când relicvele au fost aduse la Bari. El constituie şi astăzi un motiv puternic pentru a apropia Orientul şi Occidentul. În acest sens, este un proiect profetic acela al Conferinţei Episcopale Italiene de a organiza pentru luna februarie la Bari, centru propulsor al cultului adus sfântului, întâlnirea de reflecţie şi spiritualitate despre tema „Mediterana frontieră de pace”. Este cu siguranţă locul cel mai potrivit. Am fost recent, cu un grup de la catedrala din Mileto, în bazilica „Sfântul Nicolae” pentru o înfrăţire. Lucru care m-a impresionat, şi pe care nu-l ştiam, este că tocmai în faţa bazilicii a fost o statuie donată de Vladimir Putin ca semn de mulţumire pentru peregrinatio a relicvelor sfântului la Moscova. Deci, cred că sfântul poate să fie un punct de contact din punctul de vedere existenţial şi devoţional, dar şi teologic. Centrul studiilor nicolaeiene de la Bari face mult sub acest aspect.

De ce Nicolae este atât de iubit de oameni?

A fost sfântul care a avut o atenţie foarte mare faţă de cei din urmă şi faţă de cei săraci, cu o deschidere faţă de cel care vine de departe, cum sunt străinii. Aceasta este marea actualitate a sfântului. Să ne gândim la fenomenul migranţilor. Găsim un motiv de stimulent la primire, tocmai de la viaţa şi de la exemplul lui Nicolae faţă de persoanele aflate în stare de necesitate. El intervenea fără să se arate, acţiona în tăcere. Actualitatea o văd şi în asta. În societatea noastră, în cultura noastră fără rădăcini, cred că o figură aşa de extraordinară, de mare atracţie, comună pentru Orient şi Occident, este în măsură să pună în criză individualismul despre care se vorbeşte astăzi. Pentru că sfântul Nicolae a ales persoana, omul, nu puterea, nu afirmarea de sine, aşa cum se face astăzi în schimb. El pune în criză societatea consumului. Chiar duminică 1 decembrie, papa Francisc a lansat un avertisment cu privire la riscul consumismului. A promova consumismul înseamnă a da importanţă absolută lucrurilor. Sfântul Nicolae cu atitudinea sa, cu modul său de a face, cu mărturia sa, ne spune contrariul. Adică, nu sunt importante lucrurile, de care el se dezlipeşte pentru a le da celor săraci, ci persoanele. El ne învaţă că atunci când întâlnim o persoană care are nevoie, în acea persoană trebuie să-l vedem pe Isus şi trebuie deci să facem totul pentru a o ajuta. Cred că aceste motivaţii profunde ating inima oamenilor şi de aceea sfântul va continua să aibă o mare relevanţă în evlavia populară. Apoi există faptul că adesea figura sa este legată cu aceea a lui „Santa Claus”, deci a lui Moş Crăciun, dar este un aspect artificial care n-ar nimic de-a face cu spiritualitatea sa şi cu mesajul. În Kuhsthistorisches Museum din Viena există celebra „Pală a Sfântului Casian”, în care Antonello din Messina l-a reprezentat pe sfântul Nicolae. Cu o interpretare un pic ascetică, pare că în momentul în care oferă caritatea, rămâne un pic dezgustat, poate pentru că imaginea sa este exploatată pentru scopuri „comerciale”.

Cât de important este astăzi să se redescopere mesajul său?

Pentru cultura noastră fără identitate, fără rădăcini, este important să înţelegem că Nicolae este un păzitor, un apărător al adevărului. Cunoaştem poziţia fermă pe care a luat-o faţă de Arie în timpul conciliului din Niceea. Atitudinea episcopului nostru este o referinţă la principiile ferme care trebuie să lumineze şi să dea chip identităţii noastre umane şi religioase. Acesta este un aspect interesant al personalităţii sale.

(După L’Osservatore Romano, 6 decembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201912021