Continui sa rasfoiesc cartea Lyttei Basset despre pierderea fiului ei Samuel, care s-a sinucis din cauza drogurilor.
Încercarea pierderii fiului, incomparabil mai dureroasa decât orice traise, Lytta o strabate ca un om care încearca sa nu se înece; are o singura „arma”: Cuvântul lui Dumnezeu, scrutat cândva cu luciditate si pasiune, care-i revine, episodic, aducând un soi de jaloane pe un drum catre împacare. Doar e licentiata în teologie! Ca mama, a ajuns o epava, si fiecare zi reprezentând o aniversare – o luna de la… ziua lui de nastere… sase luni dupa… un an… – aduce o noua prabusire, o noua întunecare, un înec.
Sa fugi de durere, cine nu e ispitit de acest reflex, cu toate ca el lasa oroarea intacta…? O stim multi din experienta: fuga de durere, adica de realitate, nu te duce nicaieri. Durerea trebuie privita în fata, „domesticita”, luata în doze mici. Când poti alege – între altele, sa nu te ametesti cu medicamente, observi, pe masura ce trec saptamânile si lunile de doliu, ca „fiecarei zile îi ajunge durerea ei” (Mt 6,34), într-o oarecare masura. Ceea ce seamana cu contractiile femeii care naste, cu atât mai intense si mai eficace cu cât sunt mai apropiate. Sa nu mai ai alta ambitie decât sa traiesti ceea ce se poate trai în fiecare zi… si sa-L lasi pe Cel Viu sa-si faca lacas în oroare, pentru ca – când va fi sa fie – oroarea sa fie transfigurata dinauntru, chiar daca asa ceva nu poate fi imaginat.”
Cea dintâi martora a învierii lui Isus, „apostol al apostolilor” – Maria din Magdala – îi devine lui LB foarte apropiata, pe masura ce se desfasoara doliul. Ma misca – spune ea – disperarea cu care, în zori, Magdalena întâmpina disparitia trupului depus în mormânt. Este strigatul fara raspuns al tuturor celor care, pierzând o fiinta draga, nu ajung sa creada ca ea se afla realmente sub pamânt: Unde esti? Unde esti?
„Nu stiu unde L-au pus”, repeta Maria printre lacrimi. „Spune-mi unde L-ai pus” îi cerea ea necunoscutului pe care-l credea gradinar. Când unii încearca sa rânduiasca povestirile învierii lui Isus printre credintele depasite, demonstratia lor porneste de la constatarea ca nimeni nu scapa obstescului sfârsit. Mormântul era gol? Asa ceva nu se poate, azi nu mai credem în asemenea nascociri!
Personal, nu am drept busola decât experienta mea de fiinta omeneasca prin care trece un Duh necunoscut mie, ce ma trage constant dincolo de mine însami. Nu eram printre cei dintâi martori ai Pastilor, dar experienta lor îmi vorbeste, si ma pune în contact cu ce au trait ei. Ceea ce ma misca la ei, este trairea lor, care se întâlneste cu ce traiesc eu. Disperarea Mariei Magdalena este cea a fiecarei persoane care se trezeste, dimineata dupa dimineata, fata-n fata cu gândul masiv al neantului: el/ea nu mai e aici, nu va mai fi niciodata aici!
Si totusi, în text (Ioan, 20), Isus este prezent, „în picioare” în fata ei. Dar ea nu-l vede! Pentru ca „nu stie ca este El”. La fel se petrec lucrurile si cu noi: disparutii ne fac semne, tot mai multe semne, prin care ne arata ca sunt alaturi de noi – marturiile sunt puzderie – dar cei care le dau atentie sunt rari. Multe mame au auzit glasul unui fiu decedat întrebându-le : „De ce plângi, mama? Sunt foarte bine acolo unde sunt.” (În nota de subsol, LB aminteste ca aceeasi întrebare este pusa Mariei, mai întâi de catre înger, apoi de catre „gradinarul” Isus: „femeie, de ce plângi?”)
Povestea din dimineata Învierii, pe care o ascultam an de an de Paste, experienta pascala pe care o retraim, de fapt, în fiecare duminica… toate acestea sunt greu de acceptat de catre cineva care a pierdut o fiinta draga, pentru ca învierea poate apare ca ceva petrecut dintr-o data… un soi de „happy end” pe care inima nu e pregatita sa-l creada. Si pe buna dreptate. Realitatea cumplita a doliului ne scufunda într-un soi de inertie, din care nu putem iesi fara ajutor; si care, pe de alta parte, a împiedicat-o me Maria sa-l revunoasca pe Cel înviat. Comentariul autoarei e patrunzator.
Orice doliu „copt” în adâncime cere mult timp. Povestirea biblica, prin contrast, o ia foarte repede, si agaseaza: ce noroc au toate personajele acestea, problemele lor se rezolva iute! Cred mai curând ca stilul narativ impune ca timpul sa fie oarecum contractat. În realitate, durata indispensabila a procesului de doliu este efectiv de perceput într-un „fundal” al cuvintelor folosite de evanghelist. Înaintarea noastra se face palier dupa palier, pe etape care pot parea repetitive, totul trebuie luat de la capat de sute de ori, fara sa stii daca nu va fi de reluat totul de la zero. Experienta noastra o confirma totusi pe cea a Mariei de la Magdala; ea „s-a întors” o prima oara de la mormânt, plecând cu certitudinea ca Isus nu e acolo, dar marturisindu-si totodata si nestiinta: „Nu stiu unde este…”
Si atunci începe sa-l vada pe Isus, fara sa-l vada cu adevarat, si fara sa intre în relatie cu El, viu. Dar la dorinta ei nu renunta: Spune-mi unde L-ai pus, si eu îl voi lua (verbul grec chaireo însemnând chiar ” a prinde, a capta”). În clipa când îsi aude numele – Maria! – ea se mai „întoarce o data”, si anume catre El: Rabbuni!
… Acum, ea se întoarce, devenind în stare sa intre într-o legatura cu El ce poate continua în viitor. Oare doliile noastre nu sunt si ele punctate de alternanta celor doua „întoarceri”? Uneori, mergem la mormânt, ne închidem în el, ca apoi sa ne dam seama ca am ajuns într-un impas si ca trebuie sa ne întoarcem! Alteori, îl auzim pe cel disparut chemându-ne în mii de feluri, si ne întoarcem cu fata spre un viitor comun, înaintea caruia acceptam sa ne deschidem.
Un pasaj din jurnalul intim – pe care LB îl reia la persoana a treia – poarta data de 11 mai 2002. Un an de la înmormântare.
Jalea nu înceteaza sa-i repete, obsedant: „Niciodata n-ai sa mai fii ca înainte”. O stare de rau care tine zile întregi. Pâna când, într-o zi, aude: „Nu esti distrusa. Te vei simti mai bine”. Dupa care da de articolul unei ziariste care si-a pierdut doua fetite lovite de un automobil. „Vine si ziua când îti dai seama ca plângi si dupa eul tau propriu, intact, care nu va mai fi niciodata ca înainte. Când treci prin experienta doliului, consimti sa devii o alta persoana. Contrariul „evacuarii” este integrarea.”
O femeie care supravietuit mortii fetitelor ei, jurnalista Geneviève Jurgensen, ma încuraja sa devin „altcineva”… adauga LB.
„Cuibul era devastat, dar eram chemata sa merg mai departe, catre un alt spatiu, catre un alt cuib care ma astepta… o „locuinta” unde sunt asteptata si dorita”.
Nu am explicat pâna acum structura cartii. Ea se bazeaza pe notele luate rapid în momentul dramei (mai 2001) si în perioada imediat urmatoare, continuând pâna în mai 2005. Notele respective sunt transcrise la persoana a treia, metoda care-i permite autoarei sa se priveasca oarecum din exterior. Pe acest material brut se bazeaza comentariile, în care LB se exprima la persoana I. Cea care vorbeste este „persoana oficiala LB” dotata cu multiple competente spirituale, teologice, filosofice si psihologice. Autoarea cartilor „Bucuria pe care n-o poate nimeni rapi”, „Sfânta mânie”, „Eu nu judec” si a altor lucrari foarte bine documentate, dense si profunde. Si… greu de urmarit. Sper sincer sa nu fie si cazul fragmentelor pe care le rezum/traduc.
- 14-16 mai 2001. Câteva zile dupa nenorocire. Împreuna cu sotul ei LB viziteaza o biserica romana, în orasul Tournus. „Se aseaza pe jos, distrusa. Viata s-a oprit. Nu mai stie sa traiasca, si nici nu va mai sti. În acel moment… unde?- În mintea, în corpul, în spiritul ei? – durerea ei nespusa de mama care si-a pierdut copilul se întâlneste cu cea a Mariei, mama lui Isus. Îsi revine pe loc. Nu au trecut decât câteva secunde, dar usurarea e incontestabila.
Comentariul, în care se noteaza faptul ca traditia ei protestanta nu o legase în mod special pe autoare de Maica Domnului, defineste „evenimentul de la Tournus” ca pe o „vizita” divina, precum cea a Mariei la Elisabeta. Ceva ce face parte din relatia care ne leaga uneori, inefabil, de „comuniunea sfintilor” ce transcende distantele în timp si spatiu. Relatie cu fiinte care au trait cu mult înaintea noastra si a caror compasiune ajunge cumva pâna la noi…
În ziua aceea, la Tournus, nu eram în stare nici macar sa astept ceva de la absolut nimeni. Dar Isus a zis ” Duhul sufla unde vrea”. Sa fi fost oare nevoie sa simt durerea altei mame ca sa poata ajunge pâna la mine rasuflarea Compasiunii? Dar, dar nu era numai atât: acea mama era Maria, al carui Fiu paruse definitiv distrus, rastignit pentru o eternitate de neant – acel Isus care apoi a fost vazut de mai multe ori viu, „întâiul nascut dintre morti”… Maria fusese – ca întotdeauna, nu? – în situatia de a sti ca o mama „îsi poate reveni”.
Cu un an înainte ca Samuel sa se sinucida, mama lui i-a facut o vizita la spitalul de psihiatrie. Întâlnire cumplit de dureroasa cu un fiu înstrainat, care se simte rupt de toate, si se simte în stare de tot ce e mai rau. (În asa masura încât, dupa moartea lui, medicul care l-a îngrijit spune ca s-a temut de un gest necugetat, si ca moartea lui Samuel poate fi privita ca un gest altruist.) Intrând în camera, l-a vazut stând în picioare în fata ferestrei si, în chip absolut neadaptat situatiei, bizar si de neînteles, a fost napadita de „bucuria perfecta” de care vorbea Isus chiar în ajunul mortii sale. Mai târziu, o prietena i-a tradus: Poate ca ai perceput în Samuel, în acea zi, „partea sa christica”. Era epoca când îi era tot mai rau, viata lui era iad si pentru el si pentru ceilalalti.Nu fusesm martora a prezentei în fiul meu a lui Hristos? Vizitele acelea la spital erau o mare încercare. dar Isus le-a promis prietenilor lui ca „va fi în cel mai mic dintre fratii sai”.”Eram bolnav si m-ati vizitat” (Mt 25).
În mai 2001, la Roma, o prietena a Lyttei are o „viziune” a lui Samuel ridicându-se la cer într-un soi de explozie de lumina. Era vorba de cineva care nu stia nimic despre episodul de la spital.
Desenul reprezentând scena vazuta de prietena mea, trimis de ea ceva mai încolo, a stat mult timp pe pianul meu… Nu-i vorbisem lui B. despre propria mea „viziune” a lui Samuel ridicându-se spre cer: înca o „pietricica alba”! Dar ce se întelege de fapt prin acest cuvânt? Pentru mine, e o coincidenta, o convergenta, o rezonanta… orice eveniment care pune între cei vii ceva care-i leaga. De ce „eveniment”? Pentru ca toate acestea se petrec, fara sa le fi programat ori prevazut cineva, fara ca anturajul sa observe ceva (special): un fapt care nu e eveniment decât pentru cel caruia îi e destinat.
De ce e nevoie de o nenorocire ca sa devii constient de mângâierile Prezentei lui Dumnezeu? Pentru ca în vremuri normale am avea mai putin nevoie? Personal eram deschisa de mult, însa extrema precaritate în care am fost aruncata brutal a dat „pietricelelor albe” valoarea manei cazute în pustiu. De fiecare data, eram reintrodusa în lumea celor vii. (…) Astazi, nu mai caut Prezenta decât în lucruri de o infinita discretie: fara surle si trâmbite, viata recapata sens.
O alta „pietricica alba”, vine din relatarile unei prietene catolice, foarte credincioasa, care simte ca „l-a primit pe Samuel” ca sa se roage pentru el, si vede moartea lui ca pe un gest de autosacrificiu. Cuvintele acestea îi ajung mamei distruse ca niste farâme de sens într-un univers absurd, în care devii „surd”, adica „izolat într-o lume privata de ecouri” în care „viata nu mai are nici o rezonanta”. Acesta e contextul în care, aproape „neauzite”, ajungeau la mama farâmele de sens gasite de altii. Sensul mortii lui Samuel, vazuta de acea prietena ca un „dar”.
Nu stia nimic despre Samuel. Este însa o persoana deosebit de receptiva la realitatile invizibile. Nu aveam nici o pricina sa pun la îndoiala relatia fecunda care a început sa se teasa între Samuel si ea. De-abea la patru ani dupa aceea aveam sa înteleg, retrospectiv, semnificatia adânca a „întâlnirii lor”. O marturie autentica, atunci când e primita, nu te lasa niciodata neatins, mai cu seama când coincide cu o experienta personala. Pregatind (ca pastor) serviciul funebru pentru cineva, mi s-a întâmplat sa simt prezenta uimitor de vie a persoanei decedate, uneori parca îmi sufla cuvintele potrivite. Dar lumea „îngerilor” sau a „calauzelor invizibile” îmi ramânea relativ straina.
Dupa moartea lui Samuel, mi se pare ca am facut pasi uriasi în raporturile cu Invizibilul. Biblia e plina de îngeri, iar preferatii mei fusesera totdeauna cei pe care evanghelistul Luca îi asociaza cu bucuria pastorilor în noaptea de Craciun. Ei vorbeau poetic despre Dumnezeu, însa eu nu aveam nici o experienta personala legata de ei. Stiu ca „înger” vine din grecescul aggelos si înseamna mesager, cineva care-l vesteste pe Dumnezeu. Ca multi altii, mi se întâmpla sa zic cuiva „esti un înger”, sau „cerul te-a trimis”. Acum am început însa sa întrezaresc ca e cu putinta, intrând în Viata si având acces la tot ce e mai bun în tine, sa devii „înger”, trimis al luminii pe lânga cei de pe pamânt.
Blog de albina 