O reflecție de autor în vederea Duminicii Floriilor — Curajul credinței

Cutremur la Ierusalim… „Intrând în Ierusalim, Isus face ceea ce nu ar fi trebuit să facă, lucru care îl va costa viața: se duce să atingă interesele castei sacerdotale la putere…”. Pe ilLibraio.it, în vederea Duminicii Floriilor, intervenția fratelui Alberto Maggi, biblist împotriva curentului „Când a intrat el în Ierusalim, întregul oraș a fost zguduit” […]

via O reflecție de autor în vederea Duminicii Floriilor — Curajul credinței

Nu va fie frica, asadar…

Din Evanghelia dupa sf Matei, capitolul 10.

26 Nu vă temeţi de ei, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut. 27Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri.
     28 Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă. 29 Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? f Şi nici una dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. 30 Vouă însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. 31 Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii. 32 Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. 33 Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri.

Textele cu ajutorul carora biblista Claire Patier explica acest pasaj, din care retine îndemnul „Nu va temeti”… despre care am aflat, cu ani în urma, ca este scris în Biblie de 365 de ori, sau 366… Ramâne de verificat.

Frica de oameni aduce capcană, dar încrederea în Domnul protejează. (Proverbe/Pildele lui Solomon 29,25)

12 Eu, eu sunt cel care te mângâie; cine eşti tu ca să te temi de un om care moare şi de fiul omului care va ajunge ca iarba? 13 Şi să uiţi de Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, să tremuri mereu, în fiecare zi, de furia celui care te oprimă când este gata să te nimicească? Unde este furia celui care te oprimă? (Isaia 51)

6 Domnul este de partea mea şi nu mi-e teamă [de nimic]:

ce poate să-mi facă omul?

7 Domnul este ajutorul meu,

iar eu mă uit [cu dispreţ] la cei care mă urăsc.

8 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în oameni.

9 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în cei puternici.

 (Psalmul 118, 6-9)   traduceri din Biblia catolica, ed Sapientia, pe net bibliacatolica.ro

Retin, din comentariul Clairei Patier (minutul 11), expresia (papei Francisc) : „ecumenismul martiriului”. Cei martirizati în zilele noastre (coptii din Egipt) au ales între marturisirea lui Hristos si moarte… Cui dintre asasini îi pasa carei Biserici îi apartin acesti oameni? 

Referitor la ultimul verset din evanghelia de azi,

Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri,

Claire Patier aminteste celor pe care i-ar descuraja, ca însusi Sf Petru l-a renegat pe Domnul, temându-se pentru viata sa, înainte de a deveni capabil, prin iertarea Domnului si împartasirea Duhului, sà-l marturiseasca. 

„Cui nu i-ar fi frica de moarte? se întreaba Rupert de Deutz. Însusi apostolul Petru, din frica de moarte, a renegat Viata.”

„Fii asadar, Doamne, puterea noastra, si înfaptuieste în noi ceea ce Tu vrei ca noi sa înfaptuim.”

 

 

Dumnezeu în genunchi

 

 

Afficher l'image d'origine

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus,

Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,

Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,

S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;

Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”

Într-o predică din 1962,  pornind de la o teză susţinută de J.H. Newman, şi anume că „religia e făcută pentru oameni şi este după chipul oamenilor”, Maurice Zundel porneşte de la pasajul faimos din Epistola către Filipeni, cap. 2, 5-11, în care apostolul sintetizează semnificaţia Întrupării. Acest imn, admirabil construit, spune predicatorul, nu s-ar mai scrie azi în aceiaşi termeni. În vremea sf Pavel, sclavia era ceva obişnuit, ca şi puterea absolută a împăraţilor şi regilor. În contrast, în vremea noastră „un întreg complex de experienţe ne împiedică să ne uităm la Dumnezeu ca la un monarh încununat cu glorie împărătească, coborât printre noi ca să fie un sclav asemeni nouă”.

Dar ceea ce sf Paul/Pavel a vrut să exprime ni-l spune mai pe înţelesul nostru un sfânt precum Francisc, pentru care „Sărăcia e Dumnezeu”. [Dixit MZ, eu personal nu sunt extrem de convinsă, pentru că m-am luptat de când mă ştiu şi încă mă mai lupt cu sărăcia, împreună cu atâţia oameni absolut „ne-duhovniceşti”. ]

După Zundel, ceea ce îi face sf. Francisc pe (unii) creştini să priceapă în legătură cu Dumnezeu, este ideea că, pentru a înţelege ceva din căile Lui, trebuie să laşi la o parte orice gând de putere dictatorială şi de slavă vană, precum gloria împăraţilor, regilor şi tiranilor acestui pământ.

Revin la Zundel, şi la pledoaria lui înflăcărată în apărarea unui Dumnzeu care este în exclusivitate iubire, generozitate, dăruire.

„Măreţia lui Dumnezeu nu vine din dominaţie, ci din generozitate. Dacă vedem în Dumnezeu un soi de faraon, de monarh absolut, având asupra noastră o putere despotică ce ne poate oricând strivi; dacă admitem că prin firea noastră îi suntem sclavi… atunci situaţia chiar e disperată! Ce se mai poate face dacă Dumnezeu ia toate hotărârile şi, la urma urmelor, nu suntem altceva decât nişte marionete purtate de capriciile şi de hotărârile arbitrare ale voinţei sale?!”

Cuvinte tari, dar necesare, pentru că spulberă o concepţie greşită a smereniei, a păcatului, şi în ultimă instanţă a dumnezeirii. Isus însuşi nu a vrut să arate altceva, atunci când, la ultima sa cină cu ucenicii, s-a aplecat înaintea lor ca să le spele picioarele.

Dumnezeu în genunchi!

Cum spune Zundel, „acesta e Dumnezeu: în genunchi înaintea unei omeniri care nu pricepe nimic, care urmăreşte cu încăpăţânare copilărească împlinirea unor vise de stăpânire şi de glorie derizorie…”

„Dumnezeu nu dispune de noi ca de nişte obiecte, şi nu ne cere să-I stăm înainte ca nişte cerşetori. El este Cel care se comunică, Cel care se dăruieşte, iar viaţa Lui este toată o comunicare al cărei secret îl dezvăluie Treimea Sfântă, căci Treimea Sfântă asta exprimă, şi nimic altceva!

Dumnezeu nu e un personaj singuratic care se uită în oglindă ca să se admire, care cere de la noi admiraţie şi slugărnicie! Dumnezeu este o familie. Dumnezeu este un soi de societate lăuntrică, spirituală, unică, incomparabilă, în care toate sunt împărtăşite, fiindcă în dumnezeire, Tatăl nu e decât elan înspre Fiu, iar Fiul un elan înspre Tatăl, în unitatea Duhului Sfânt.

Aceasta e formidabila bogăţie a Evangheliei, faptul că ne-a eliberat de un Dumnezeu tiran… pentru a ne călăuzi spre un Dumnezeu care nu e decât o Inimă, un Dumnezeu Iubire care nu vrea să stăpânească nimic, fiindcă Viaţa Sa este Darul veşnicei Lumini şi a veşnicii Iubiri.

Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu are nimic!”

Deuxième dimanche de Carême

transfiguration01

Jésus prend avec lui Pierre, Jacques et Jean, et les emmène, eux seuls, à l’écart sur une haute montagne.  Luc 9,2

 « Il est bon que nous soyons ici… »

Voici tout ce que Pierre réussit à balbutier en voyant Jésus « drapé de lumière comme d’un manteau » sur le mont Thabor. La Gloire de Dieu, visible, enveloppe le Maître.

Moïse et Elie s’entretiennent avec lui : c’est le ciel descendu sur la terre ! Pierre est bouleversé, ne sait pas quoi penser ; l’idée lui vient alors d’agir.

« Faisons donc trois tentes », propose-t-il. Mais « il ne sait pas ce qu’il dit ».

« Est-ce toi qui me bâtiras une maison ? » avait demandé le Seigneur au roi David, dix siècles plus tôt. Pierre ne dressera donc pas de tente sur le Thabor, pas plus que David de temple en dur. Pis encore, le chef des apôtres ne sera même pas capable de suivre Jésus jusqu’à la croix.

Nous aimerions parfois « capter » la grâce et lui construire, à notre idée, « une maison ». Mais de telles vues sont forcément courtes. Nos meilleures intentions peuvent nous mener droit dans le mur, avant que nous ne comprenions que l’initiative est à laisser à plus grand que soi.

Le chemin de la lumière passe par la croix de Jésus, allaient l’apprendre les apôtres. C’est ce que nous enseigne toute notre vie avec Dieu. Après le bonheur transfigurant du Thabor, il faut descendre dans la plaine, là où nous attendent nos frères et nos sœurs. La rencontre avec Dieu passe par la rencontre avec nos proches, quels qu’ils soient, de notre race ou pas.

Avant que ne brille sur nous, sans obstacles, la lumière du Christ, une conversion en profondeur est indispensable.

Se convertir, qu’est-ce, sinon laisser Dieu faire son œuvre en nos cœurs larges ouverts… ? Au cours de ce Jubilé, l’Église sera encore davantage appelée à soigner les blessures, à les soulager avec l’huile de la consolation, à les panser avec la miséricorde et à les soigner par la solidarité et l’attention. Ne tombons pas dans l’indifférence qui humilie, dans l’habitude qui anesthésie l’âme et empêche de découvrir la nouveauté, dans le cynisme destructeur.  Pape François

Mount-Tabor-aerial-from-northwest,-tbs121210011-biblelieux

 

 

„Toate-s vechi…

… si noua-s toate”

Ca ecou la toate vestile proaste, mai bine zis teribile, ale actualitatii internationale a acestor zile…

Trei versiuni dintr-una din cartile sapientiale ale Bibliei, Eclesiasticul sau Intelepciunea lui Isus Sirah. Cap.40, 1-13, despre „Mizeria omeneasca”

 Trudă mare a fost hărăzită fiecărui om şi jug greu peste fiii lui Adam.

Din ziua ieşirii din pântecele mamei lor până în ziua întoarcerii la mama tuturor.

Gândurile lor, frica inimii, cugetarea aşteptării, toate merg spre ziua morţii!

De la cel ce şade pe scaun cu mărire şi până la cel smerit, în pulbere şi cenuşă,

De la cel ce poartă iachint şi cunună şi până la cel ce se îmbracă cu pânză groasă,

Mânia, râvna şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni; şi în vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii gândul lui îl împovărează.

Puţin ca o nimica este odihna lui, iar în somn se zbate ca în timpul străjuirii.

Spăimântat de vedeniile inimii sale, şi ca şi cum ar fi scăpat de la faţa războiului,

În clipa când este să scape, se deşteaptă şi se minunează nevăzând nici o primejdie.

Aşa este cu toată făptura de la om până la animal; iar cu păcătoşii de şapte ori mai mult.

Adică: moartea şi sângele, certurile şi sabia, asupririle şi foametea, zdrobirile şi bătaia.

Pentru cei fără de lege s-au zidit acestea toate; şi pentru ei s-a făcut potopul.

Toate câte sunt din pământ în pământ se întorc, şi cele ce sunt din ape în mare se întorc.

 

Bible de Jérusalem, Ecclésiastique 40, 1-13

Un sort pénible a été fait à tous les hommes, un joug pesant accable les fils d’Adam, depuis le jour qu’ils sortent du sein maternel jusqu’au jour de leur retour à la mère universelle.

L’objet de leurs réflexions, la crainte de leur cœur, c’est l’attente anxieuse du jour de leur mort.

Depuis celui qui siège sur un trône, dans la gloire, jusqu’au miséreux assis sur la terre et la cendre,

depuis celui qui porte la pourpre et la couronne jusqu’à celui qui est vêtu d’étoffe grossière, ce n’est que fureur, envie, trouble, inquiétude, crainte de la mort, rivalités et querelles.

Et à l’heure où, couché, l’on repose, le sommeil de la nuit ne fait que varier les soucis :

à peine a‑t‑on trouvé le repos qu’aussitôt, dormant, comme en plein jour, on est agité de cauchemars, comme un fuyard échappé du combat.

Au moment de la délivrance on s’éveille, tout surpris que sa peur soit vaine.

Pour toute créature, de l’homme à la bête, mais pour les pécheurs, au septuple,

la mort, le sang, la querelle et l’épée, malheurs, famine, tribulation, calamité !

Tout cela a été créé pour les pécheurs, et c’est à cause d’eux que vint le déluge.

Tout ce qui vient de la terre retourne à la terre, et ce qui vient de l’eau fait retour à la mer.

 

From New American Bible, http://www.vatican.va/archive/ENG0839/__PN6.HTM

 A great anxiety has God allotted, and a heavy yoke, to the sons of men; From the day one leaves his mother’s womb to the day he returns to the mother of all the living,

His thoughts, the fear in his heart, and his troubled forebodings till the day he dies – 

Whether he sits on a lofty throne or grovels in dust and ashes,

Whether he bears a splendid crown or is wrapped in the coarsest of cloaks – Are of wrath and envy, trouble and dread, terror of death, fury and strife. Even when he lies on his bed to rest, his cares at night disturb his sleep.

So short is his rest it seems like none, till in his dreams he struggles as he did by day, Terrified by what his mind’s eye sees, like a fugitive being pursued;

As he reaches safety, he wakes up astonished that there was nothing to fear.

So it is with all flesh, with man and with beast, but for sinners seven times more.

Plague and bloodshed, wrath and the sword, plunder and ruin, famine and death: For the wicked, these were created evil, and it is they who bring on destruction.

All that is of earth returns to earth, and what is from above returns above.

 La care se poate adauga:

Într-adevăr, răsplata păcatului este moartea, în timp ce harul lui Dumnezeu este viața veșnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6,23). Ca si majoritatea Cugetarilor lui Blaise Pascal…

 

Dintr-o predica la St Gervais, Paris

„Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac,

căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă

curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4,14).

Întreită este minunea! În primul rând, izvorul există, un izvor cu apă bună şi proaspătă:

Acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul a prisosit. (Rm 2,50)

În al doilea rând, el să  află  în adâncul sufletului oricărui om:

Cuvântul acesta este foarte aproape de tine;

el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti  (Deut. 30,14).

Ne aduce viaţa veşnică: Aceasta este voia Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să  aibă  viaţă  veşnică  şi eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6,40).

Iar, dacă  noi credem în Cristos şi în cuvintele Lui purtătoare de viaţă, se va aprinde şi pe calea noastră o lumină  nouă, iar apa veşnic vie ne va bucura inimile.

„Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la mine nu va flămânzi  şi cel ce crede în mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

„Dacă  însetează  cineva, să  vină  la Mine şi să  bea” (Ioan 7,37).

Dar făgăduinţa atât este de frumoasă  încât aproape că  ne vine greu să-i dăm crezare.

Rămânem ca bătuţi în cuie, căutători cum suntem numai de avantaje materiale şi imediate, precum era femeia samariteană, gata să se mulţumească cu o apă ce poate oricând seca. (Ioan 4,15)

Femeia aceasta suntem toţi cei care ne închinăm încă înaintea celor cinci idoli: prestigiul, puterea, banul, plăcerile, independenţa. Nu din aşa ceva vine împlinirea vieţii, lucrul e neîndoielnic. În aceasta spui adevărat. (4,18)

Numai dragostea ne poate ostoi setea de fericire, deci numai credinţa în Dumnezeu, de la care orice iubire se trage! Numai Dumnezeu poate aduce fiilor lui Dumnezeu tot ce-şi doresc.

Femeia i-a zis: Doamne, văd că eşti prooroc. (4,19) Da, prooroc, şi mai mult încă. Mai mare ca părintele nostru Iacov. (4,12) Mai mare, Cel care a întemeiat Biserica, Israelul cel nou, decât întâiul Israel. Samaria de ieri şi de totdeauna primeşte astăzi vizita mesajerului Dragostei  Cristos, Mirele ei. Mirele vestit la Cana, Meşia cel desemnat de Ioan Botezătorul. (In 3,20) Ni se descoperă azi, şi, “ştiind bine tot ce am făcut” , ne întreabă pe toti dacă vrem să-L iubim, mergând până la închinare “în duh şi adevăr”, aşa infideli cum ne aflăm.

Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte Garizim, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (4,20)

Nici pe Ebal avem a ne închina, nici pe Garizim, şi nici măcar pe munţii Ierusalimului – cu toate că „mântuirea vine de la iudei” (4,20) – adică de pe pământul Iudeii, unde s-a născut, a murit şi a înviat fiul lui Dumnezeu – ci în inima noastră. Nu înaintea unui templu, zidire de piatră, fie el în Samaria ori în Iudea ori altundeva, adică preferând idei liberale ori conservatoare, optând pentru stilul activist al Martei, ori pentru acela, contemplativ, al Mariei.

Dărâmaţi acest Templu şi în trei zile îl voi ridica. (Ioan 2,19)

Nu ştiţi, oare, că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi? (1 Cor 3,16)

Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo.

Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Lc 17,21)

Crede-mă, femeie, vine ceasul şi acum este… 

 Într- al şaptelea ceas, ceasul de după întoarcerea inimii noastre spre Domnul, ceasul când viaţa caută să învingă în noi moartea, când lumina vine să alunge tenebrele, iar bucuria se aşterne peste tristeţe, aşa cum s-a petrecut în ziua vindecării bolnavului din Galileea

în al şaptelea ceas când l-a lăsat febra (4,52) – ceasul… când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr… (4,23)

În acest al şaptelea ceas, adevăraţii adoratori vor fi cei ce vin la Tatăl prin Fiul Lui, care este Adevăr, şi în Duh, Acela ce ne face să îndrăznim a zice: Tatăl nostru…

Prin El avem şi unii şi alţii  apropierea către Tatăl, într-un Duh (Efeseni 2,18).

Adevărata închinare este trinitară!

Nu mai e nevoie să alergăm la un sanctuar ori la altul, sau să ne lăsăm antrenaţi de un cotidian din care Dumnezeu lipseşte. Nu ne pot ajuta nici practicile pur exterioare, nici vreo dezinvoltură afişată faţă de cele bisericeşti. Fântânile de acest soi nu-s decât fântâni sparte, care nu pot ţine apă (Ier. 2,13). Nu, acestea nu pot potoli durabil setea.

Iar noi, la acest ceas, în acest astăzi ce ne leagă cu veşnicia, să ne întoarcem spre El:

Dumnezeu, cu care s-a luptat, fără a-i smulge numele, Iacob, Dumnezeu, care s-a dezvăluit în schimb unui suflet de femeie păcătoasă.

Iar aceasta numai pentru că samariteana a fost de acord să-l primească şi să-l asculte,

pentru care faptă i s-a dăruit să-i descopere tainica identitate:

Nu cumva acesta este Cristosul? – Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine. (Ioan 4,26)

Credem noi înşine nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii. (Ioan 4, 5-42)

De frère Pierre-Marie DELFIEUX, +21 februarie 2013. In memoriam

IMG_4530