Uf, alogenii astia…

De Andrei Plesu, in Dilema Veche

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/s-a-rezolvat-vinovati-sint-strainii

„Am vorbit, în mai multe rînduri, despre victimizare prin xenofobie în mult încercata noastră patrie. Dar, pentru mințile lichefiate, sufletele de lemn și educația de colhoz a categoriei „Olguța“, nu obosesc să mă repet. Mai jos, cîteva fragmente scrise acum doi ani, cînd lui Dacian Cioloș i se spunea, „la mișto“ „Julien“ (plus că „Cioloș“ are și ceva din „Soros“) și lui Iohannis – „Werner“. Adică amîndoi niște „străini“ răi, puși să ne nenorocească. Iată un inventar reparator despre cultura germană și cultura română, ca și despre alți „infiltrați“ prestigioși din istoria autohtonă.

…Eminescu – student la Viena și Berlin, Titu Maiorescu – gimnaziu la Viena, doctorat la Giessen, Nicolae Iorga – studii la Berlin, doctorat la Leipzig, Lucian Blaga – studii și doctorat la Viena. Să amintim și că primul profesor de sculptură din țară (Karl Storck) a fost un neamț născut la Hanau, că pe profesorul de la București al tînărului Brâncuși îl chema Hegel, că ambianța modelatoare a pictorului Ștefan Luchian a fost școala müncheneză (…). De neocolit – chiar dacă mai puțin prezente în mintea publicului larg – sînt contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția literelor și artelor autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi.

(Te pomenești că dușmănia Dragnea-Ponta e tot chestie de patriotism. Păi, n-a recunoscut Victor Ponta că, după mamă, e albanez, iar după tată – italian? Vine, deci, dintr-o familie aciuiată pe-aici în secolul al XIX-lea, la solicitarea împăratului austro-ungar, care avea nevoie de mînă de lucru pentru construcţii de drumuri. Dl Ponta stă, în această privinţă, mai prost decît „Werner“, a cărui comunitate trăieşte pe pămîntul patriei de vreo opt sute de ani.)

(…) E teribil ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult. Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm – o recunosc chiar antimonarhiştii – aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée-Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară artişti ca Gio­vanni Schiavoni, Niccoló Livaditti, Anton Chladek, primii pictori post-bizantini din Principate, ultimul dintre ei profesor al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile – și, în ocurență, președintelui Iohannis – pentru cuvintele proaste ale cîte unei Olguțe sau ale cîte unui Daddy. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

Reclame

„Mal gérée et corrompue, la Roumanie doit faire face à l’exode massif de sa jeunesse” -L’Obs

„En une vingtaine d’années, entre 3 et 4 millions de Roumains – sur une population totale de plus de 22 millions d’habitants – sont partis vivre et travailler dans le reste de l’Europe, surtout en Italie, en Espagne, ou encore au Royaume Uni où ils constituent la seconde communauté étrangère après les Polonais mais devant les Irlandais.”

„Cette émigration est devenue une drogue, un rite de passage à l’âge adulte, qui fait que peu de jeunes, dans cette région, grandissent en envisageant leur avenir sur place. Les salaires locaux, l’équivalent d’environ 300 à 400 euros, sont peu attractifs à côté de ce qu’un travailleur, même peu qualifié, peut gagner en Europe de l’Ouest, lui permettant une meilleure vie et même d’envoyer de l’argent à sa famille.

L’équation est, dans des proportions variables, la même dans une bonne partie de l’Europe centrale et orientale, en Pologne ou en Bulgarie en particulier.”

„Le 10 août, la grande place devant le siège du gouvernement s’est ainsi remplie de monde, au moins 100.000 personnes, dont une bonne partie venue de la diaspora, certains portant le drapeau de leur pays d’accueil, Belgique, Espagne ou même Canada… Et une colère qui s’exprimait dans les slogans contre „les voleurs” au pouvoir, ou les attaques contre le Parti social-démocrate (PSD) au pouvoir, considéré par beaucoup comme le refuge de l’ancienne nomenklatura de l’ère Ceausescu, méthodes comprises.

Les raisons de la violence

Alors que la capitale roumaine a connu ces dernières années de nombreuses manifestations massives toujours pacifiques, celle-ci a mal tourné, et s’est terminée avec une intervention musclée de la „Jandarmerie” – dont le nom est directement inspiré de son équivalent français –, matraquages et gaz lacrymogènes, faisant jusqu’à 500 blessés.

Peu habitués à une telle violence, les Roumains accusent le choc, jusqu’à aujourd’hui. Beaucoup s’interrogent sur les raisons de cette violence, et soupçonnent des agents provocateurs du pouvoir, notamment des hooligans du monde du football, d’avoir servi de prétexte à l’intervention des forces de l’ordre.

L’objectif : discréditer l’irruption de la diaspora dans le débat politique local en permettant aux télévisions pro-gouvernementales de diffuser en boucle les images du chaos au cœur de Bucarest, un effet certains dans les campagnes et les petites villes qui forment l’essentiel de la base électorale du PSD. Plusieurs échéances électorales auront lieu dans les 18 prochains mois, culminant avec les législatives en 2019 au cours desquelles une opposition aujourd’hui divisée espère chasser le PSD du pouvoir.

Des Roumains rencontrés en France confient qu’ils n’envisagent pas de rentrer au pays tant qu’il sera géré de cette manière. „On ne peut pas travailler honnêtement dans ce pays aujourd’hui”, souligne une jeune diplômée d’une institution française, et qui envisage son avenir hors de Roumanie.

Cette situation permet néanmoins à la Roumanie de substantielles rentrées d’argent avec les envois de la diaspora aux familles restées au pays, et a l’avantage de présenter un faible taux de chômage, celui-ci étant „exporté” ailleurs… Mais c’est aussi une bombe à retardement avec la réduction du nombre d’actifs qui devront assurer le paiement des retraites des plus anciens, et la déstabilisation d’un pays vidé de ses forces vives.

Cette donnée est trop peu prise en compte lorsqu’on tente de comprendre l’évolution politique des pays d’Europe centrale et orientale, les positions vis-à-vis de l’arrivée de migrants extra-européens, et l’euro-hostilité croissante de ses gouvernements.”

„Seul le rééquilibrage des conditions de salaire et d’emploi entre les deux parties du continent pourrait stopper cette hémorragie, mais c’est un objectif à long terme encore hors de portée malgré les progrès réalisés. Cette question ne devrait-elle pas être au centre des préoccupations de l’Union européenne plus qu’elle ne l’est actuellement ?

En attendant, les Roumains de la diaspora peuvent crier à Bucarest leur colère contre les conditions qui les ont conduits à l’expatriation, et recevoir pour seule réponse des nuages de gaz lacrymogènes. Avant de reprendre le chemin de l’exil, des migrants d’un autre type, venus de l’intérieur même de l’Europe…”

Dintr-un interviu dat de Yuval Hariri

„Este imposibil sa traiesti in intregime fara povesti. Toate comunitatile umane sunt tinute impreuna de credinta in povesti impartasite. Tara mea natala, Israel, de exemplu, este tinuta impreuna de credinta in natiunea israeliana. Economia lumii este tinuta impreuna de credinta in monede ca dolarul si in corporatii ca Google. Si, totusi, acestea sunt fictiuni inventate de oameni.

Cand spun ca aceste povesti sunt fictiuni, nu vreau sa spun ca aceste povesti au acest fapt particular sau altul fals. Mai degraba, vreau sa spun ca ele distorsioneaza realitatea facand-o sa para povestea unui erou imaginar.

De exemplu, daca spui ca „Romania si-a castigat independenta in 1877”, asta face sa para ca Romania este eroul acestei realitati. Daca spui ca „Sunt mai multi crestini decat musulmani in lume”, asta face sa para ca tocmai Crestinismul si Islamul sunt eroii acestei realitati. Si daca spui ca „Amazon a castigat anul trecut mai multi bani decat Toyota”, atunci e ca si cum Amazon, Toyota si dolarii sunt eroii realitatii.

Pe de o parte, toate aceste afirmatii sunt corecte. Romania chiar si-a castigat independenta in 1877. Totusi, in ultima instanta, toate acestea sunt fictiuni, pentru ca natiunile, religiile, corporatiile si banii sunt entitati fictive, care exista doar in imaginatia umana.

Asemenea fictiuni nu sunt in mod necesar rele. Ele pot fi foarte utile. Comunitatile umane sunt tinute impreuna de acceptarea acestor povesti comune despre natiuni, religii, corporatii si bani. 20 de milioane de romani pot coopera eficient, deoarece ei cred in povestea natiunii romane. Opt miliarde de oameni pot face comert in mod pasnic, deoarece ei cred in dolarul american si in corporatii precum Amazon. 22 de oameni pot juca un meci de fotbal doar pentru ca ei cred in regulile imaginate ale jocului numit fotbal – reguli inventate de oameni.

Problemele apar atunci cand oamenii uita ca acestea sunt doar povesti imaginate si incep sa creada ca sunt realitatea ultima. Ar putea atunci sa isi provoace o imensa suferinta unul altuia, doar de dragul povestii. Huliganii se pot omori unii pe ceilalti pentru un meci de fotbal. Oamenii pot sa inceapa chiar razboaie „pentru a proteja interesele natiunii” sau „pentru a face multi bani pentru corporatie”.

De pilda, in tara mea, Israel, vad in fiecare zi cum israelienii provoaca multa suferinta palestinienilor, justificand asta prin recurs la povesti imaginare despre „natiunea eterna a Israelului” sau „dreptul divin al poporului evreu”.

Asta, desigur, ridica intrebarea despre cat de fictionala sau cat de reala este o anumita entitate. Cel mai bun test la care ma pot gandi este cel al suferintei. Daca auzi o poveste si vrei sa stii daca eroul acesteia este o entitate reala sau mai degraba o fictiune, ar trebui sa te intrebi: „poate sa sufere?”

Povestile pe care noi le spunem despre lucruri ca natiunile, statele, corporatiile si banii sunt toate fictiuni, pentru ca eroii lor nu pot sa simta nimic. O natiune nu poate suferi, chiar daca a pierdut un razboi. Nu are o minte a ei, asa ca nu poate simti durerea sau tristetea. La fel, o corporatie nu poate suferi, chiar daca da faliment. Nici dolarul nu poate suferi, chiar daca se depreciaza.

Prin contrast, cand un soldat este ranit in lupta, el sufera cu adevarat. Cand un muncitor isi pierde slujba, sufera cu adevarat din cauza asta. O vaca sufera cand este ucisa de catre macelar. Oamenii si celelalte animale sunt entitati reale.

Experienta mea personala m-a invatat importanta capacitatii de a distinge intre povesti si realitate. Cand eram tanar, mi s-a spus ca toti baietii sunt atrasi de fete, pentru ca asta este ceea ce a vrut Dumnezeu. Mi-a luat destul de mult timp pana mi-am dat seama ca Dumnezeu este doar o poveste inventata de oameni si iata ca exista si barbati atrasi de alti barbati, iar eu sunt unul dintre acestia.

Atunci mi s-a spus ca probabil ca Dumnezeu nu exista, dar totusi exista legi ale naturii care dicteaza ca toti barbatii trebuie sa iubeasca femei, iar femeile barbati, si ca homosexualii si lesbienele incalca legea naturii. Dar dupa ce am invatat biologie, am inteles ca aceasta e tot o poveste inventata de oameni. Homosexualii si lesbienele nu incalca legea naturii. Nimeni nu poate vreodata sa incalce legile naturii.

Legile naturii nu sunt ca regulile de circulatie. Guvernul spune ca nu poti conduce cu mai mult de 100 de kilometri la ora, dar oamenii incalca regula si conduc cu 120 de km/ora, un politist rutier ii opreste si le da o amenda de viteza.

Legile naturii spun ca nu te poti misca mai repede decat viteza luminii. Asta nu inseamna ca daca tu conduci cu de doua ori viteza luminii, un politist galactic te va opri si iti va da o amenda. Asta este pur si simplu imposibil.

Daca, intr-un fel, ai reusi totusi sa conduci cu o viteza mai mare decat viteza luminii, inseamna ca probabil nu am inteles adevaratele legi ale naturii si ca in anumite situatii este natural sa te misti mai repede decat lumina. Daca ceva exista, atunci prin definitie acel ceva este natural. Daca doi barbati se iubesc, asta inseamna ca nicio lege a naturii nu impiedica asta. Daca doi barbati se iubesc, nu ar trebui sa le faca cineva vreun rau in numele unei povesti false despre Dumnezeu sau despre legile naturii.”

http://www.ziare.com/brexit/stiri-brexit/povestea-lumii-de-azi-un-liberalism-in-impas-fake-news-uri-care-dinamiteaza-democratia-din-interior-si-noi-lideri-autoritari-p

„Everything begins in mysticism and ends in politics.” —Charles Péguy

From Mysticism to Politics, by Richard Rohr
Friday, July 13, 2018

Everything begins in mysticism and ends in politics. —Charles Péguy (1873-1914) [1]

In last fall’s issue of the Center for Action and Contemplation’s journal, Oneing, Wes Granberg-Michaelson, our good friend and neighbor here in New Mexico and the former General Secretary of the Reformed Church in America, traced the path between mysticism—which is actual experience of God or Universal Love—and politics:

„Transformative change in politics depends so much on having a clear view of the desired end. Where does that vision come from? Possibilities may be offered by various ideologies, or party platforms, or political candidates. But, for the person of faith, that vision finds its roots in God’s intended and preferred future for the world. It comes not as a dogmatic blueprint but as an experiential encounter with God’s love, flowing like a river from God’s throne, nourishing trees with leaves for the healing of the nations (see Revelation 22:1-2). This biblically infused vision, resonant from Genesis to Revelation, pictures a world made whole, with people living in a beloved community, where no one is despised or forgotten, peace reigns, and the goodness of God’s creation is treasured and protected as a gift.

Such a vision strikes the political pragmatist as idyllic, unrealistic, and irrelevant. But the person of faith, whose inward journey opens his or her life to the explosive love of God, knows that this vision is the most real of all. It is a glimpse of creation’s purpose and a glimmering of the Spirit’s movement amid the world’s present pain, brokenness, and despair. This vision also recognizes the inevitable journey of inward and outward transformation—the simultaneous, continuing transformation of the inward hearts of people liberated by God’s astonishing grace and the outward transformation of social and economic structures liberated by God’s standards of justice.

So, for the Christian, politics entails an inevitable spiritual journey. But this is not the privatized expression of belief which keeps faith in Jesus contained in an individualized bubble and protects us from the “world.”. . . Rather, it is a spiritual journey which connects us intrinsically to the presence of God, whose love yearns to save and transform the world. We are called to be “in Christ,” which means we share—always imperfectly, and always in community with others—the call to be the embodiment of God’s love in the world. . . .

The necessary detachment from this ugly and injurious present political climate depends upon our inner attachment to the mystery of God’s unbounded grace and divine, creative love. That is the foundation from which we can witness to truth, nurture community, and build essential bonds of solidarity with those who suffer. More than ever, politics which offers redemptive hope will begin with mysticism.”

[1] Charles Péguy, Notre Jeunesse (Paris: Cahiers de la Quinzaine, 1910), 27. Original text: “Tout commence en mystique et finit en politique.”

Wes Granberg-Michaelson, “From Mysticism to Politics,” “Politics and Religion,” Oneing, vol. 5 no. 2 (Center for Action and Contemplation: 2017), 17, 21.

„Despre adevar si minciuna”

http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/adevar-si-minciuna

Final articol Ana Maria Sandu

„Recitiți interviul acesta cu Ciprian Mihali de pe PressOne.ro, pentru o mai bună contextualizare a lumii a post-adevărului în care trăim. „Pentru ca minciunile să poată fi înghiţite uşor, adică să nu-i trezească din somn pe cei care le aud, e nevoie ca ele să fie formulate în cuvinte cît mai puţine şi cît mai des repetate, dar rostite teatral pe scenele publice oferite cu atîta generozitate de industriile mediatice, ele însele complice şi supuse acestui spectacol (…). O afirmaţie absurdă spusă o dată poate fi percepută ca absurdă, deci necredibilă. Repetată însă de o mie de ori, ea nu este în fond mai puţin absurdă, doar că devine credibilă. Iar credibilitatea ei se obţine prin credulitate, expresia cea mai înaltă a abandonării oricărui simţ critic”, spune Mihali.

Exact acesta a fost unul dintre reproșurile aduse opoziției de actuala putere, maestră absolută la capitolul manipulare: „Prezentaţi răul ca fiind bine, iar binele ca fiind rău. Am credinţă în puterea adevărului, în inteligenţa acestui popor, care a dovedit în nenumărate rînduri că nu se lasă manipulat şi e capabil să distingă între adevăr şi minciună. Ecuaţia va fi cît se poate de simplă, dvs.aţi tăiat, noi am majorat pensiile şi salariile”, a mai spus Dăncilă.

Philip Roth credea „că trăim într-o lume în care minciuna e regină”. S-ar putea ca în curînd marile bătălii să nu se mai dea pe resurse, ci pe alchimia transformării adevărului în minciună și invers.”

Roots of Liberation

By Fr Richard Rohr

„One of the great themes of the Bible, beginning with the Hebrew Scriptures and continued by Jesus and Paul, is “the preferential option for the poor.” I call it “the bias toward the bottom.” The Hebrew people’s exodus out of slavery, and YHWH’s complete identification with them, is the pattern of our universal spiritual journey to liberation.

Moses, himself a man at “the bottom” (a murderer on the run, caring for his father-in-law’s sheep), first encounters God in an ordinary bush that “burns” without being consumed (Exodus 3:2). Moses’ experience is both external and interior, earth-based and transcendent: “Take off your shoes, this is holy ground,” he hears (3:5). Awestruck and fully present, Moses is able to perceive God’s surprising call: “I have heard the groaning of my people in Egypt. You, Moses, are to go confront the Pharaoh and tell him to let my people go” (3:9-10).

Here we have the perfect integration of action and contemplation. First, the contemplative experience comes—the burning bush. Immediately it has social, economic, and political implications. There is no authentic God experience that does not situate you in the world in a different way. You see things differently, and you have the security to be free from your usual loyalties: privilege, position, group, and economy. Yet this transformation has costly consequences. Moses had to leave Pharaoh’s palace to ask new questions and become the liberator of his people.

The Exodus story is the root of all liberation theology, which Jesus then teaches and fully exemplifies (see Luke 4:18-19). It is obvious that he is primarily a healer of the poor and powerless. Liberation theology focuses on freeing people from religious, political, social, and economic oppression (i.e., what Pope John Paul II called “structural sin” and “institutional evil”). [1] It goes beyond just trying to free individuals from their own naughty behaviors, which many people identify as the only meaning of sin. In our individualistic society, structural sin is accepted as good and necessary on the corporate or national level.

Large companies, churches, and governments get away with and are even applauded for killing (war), greed, vanity, pride, and ambition. The capital sins are rewarded at the corporate level but shamed at the individual level. This is our conflicted Christian morality!

Instead of legitimating the status quo, liberation theology tries to read history and the Bible not from the side of the powerful, but from the side of the pain. Its beginning point is not sin management, but “Where is the suffering?”

The world tends to define poverty and riches simply in terms of economics. But poverty has many faces—weakness, dependence, and many forms of humiliation. Essentially, poverty is a lack of means to accomplish what one desires or needs, be it lack of money, relationships, influence, power, intellectual ability, physical strength, freedom, or dignity.

God hears the cry of the poor. And we, created in God’s image and likeness, must do the same to be like God.”

 
 

[1] Pope John Paul II’s encyclical Sollicitudo Rei Socialis (On Social Concern, December 30, 1987) presents his thoughts in detail: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/en/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_30121987_sollicitudo-rei-socialis.html.

Adapted from Richard Rohr, Gospel Call for Compassionate Action (Bias from the Bottom) in CAC Foundation Set (Center for Action and Contemplation: 2007), CD and MP3 download; and
Job and the Mystery of Suffering: Spiritual Reflections (The Crossroad Publishing Company: 1998)126.

What are signs of low emotional intelligence?

 
 
 

„Emotional intelligence (EQ), according to , refers to the capability of an individual to identify and control her and others’ emotions. is considered to manifest itself in three skills: emotional awareness, relationship management and self-management.

R. Boyatzis and D. Goleman found 12 domains (4 each) specifying and elucidating skills defining EQ.

Here are the signs of low EQ, according to 4 different sources, (I chose the primary ones, hopefully, objectively)

  1. Not apologizing. Your ego stands on your way of admitting your fault and making another person feel better. Which one is more important? Your ego, or someone else’s well being?
  2. Internal drive toward pessimism and almost nonexistent problem-solving skills during hard times.
  3. Lack of interest in people.
  4. Not being judicious and prudent in recognizing people, their character, strengths and weaknesses.
  5. Lack of empathy.
  6. Not being able to handle criticism without anxiety, blame, or excuses.
  7. Missing cues from people around, not being attentive to details about people’s personalities and their reactions to you.
  8. Inclination towards being manipulated, particularly by ideologies or people focusing on your personal problems.
  9. Not praising people who deserve it. Being resentful in some way or another.
  10. Not being grateful for things you do or don’t have.
  11. Lack of emotional self-control. Well, that one was obvious.
  12. Lying. People with high EQ not only don’t lie, but also don’t sugarcoat the truth. Once a wise man said: “Hurt me with the truth, but never comfort me with the lie”. This quote is personally valuable to me and so true. By being almost disrespectfully truthful, you might hurt a man for a day or two, but by lying to him, you will hurt him for life.”

https://www.quora.com/What-are-signs-of-low-emotional-intelligence/answer/Yagub-Alizada