Despre zeii care ne subjuga, 3

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Hedone și noua religie a spațiului public

„Înainte de a încheia, merită să aducem în discuție și zeii care animă o serie de nevoi ce sunt plasate mai sus în piramida lui Maslow. Vorbim despre nevoile sociale și aderența la un sistem de valori, despre o hrană a sufletului și a identității. Am subliniat deja că în perioada de tranziție sistemul de valori este supus unei permanente presiuni și eventual restructurat în funcție de disponibilitatea oamenilor de a accepta sau respinge anumite influențe. În ultimii aproape 30 de ani, societatea românească a fost infuzată cu o serie de elemente ce provin din spațiul occidental.

Probabil că cel mai vizibil impact l-au avut și îl au diversele expresii ale culturii de masă diseminate prin toate canalele media și cu toată eficiența tehnologiei celei mai avansate. Lucrurile se petrec prin apelul la strategia persuasiunii și manipulării, a sugestiei și dependenței. La o analiză mai atentă (așa cum sugerează C. Javeau sau J.C. Kaufmann), putem observa că viața omului postmodern occidental este în căutarea unui ritm și a unor structuri de tip ritualic, după exigențele unei experiențe religioase, însă într-o lume secularizată, post-religioasă. Acțiunile și gesturile conturate ca expresii culturale postmoderne par a fi modalități de a compensa lipsa religiosului din spațiul public și nevoia omului de sacralitate. Recursul la ritualic apare ca un substitut al experienței religioase în calitate de liant al unei comunități, de matrice ce angajează oamenii împreună pentru idealuri comune.

Noua religie afișată în spațiul public este chiar cultura de masă. Iar zeul la a cărui umbră se așază acest nou cult este cel al plăcerii (în greacă, hedone) și comodității, nesațului și lipsei de măsură în definirea nevoilor.

Se poate obiecta că România este o societate tradițională și profund religioasă, cu o populație săracă și educație joasă și că aceste coordonate ale culturii occidentale sunt departe de noi. O asemenea poziție însă nu ia în considerare procesul alert de secularizare și comportamentul curent al unei largi categorii de oameni care au însușit deja aceste caracteristici. În ciuda veniturilor scăzute și a unui nivel de educație modest, România a preluat rapid tiparul unei societăți de consum.

O dovadă este faptul că în ultimii 20 de ani 75% din PIB este dat de consum, chiar dacă asta se realizează din împrumuturile statului pentru a plăti pensii și salarii și din creditele de consum ale populației. Se pare că cetățenii s-au instalat confortabil în datele consumului culturii de masă fără să existe o alternativă viabilă. Iar totul se petrece aproape ritualic, de la realizarea de cumpărături la supermarket până la instalarea în fotoliu pentru a urmări serialul preferat, o emisiune de divertisment sau jurnalul de știri. Acest tip de relaxare socială este paradoxal și trădează lipsa unui proiect social sau eludarea acestuia.

Ne plângem că tinerii nu sunt atrași de carte, că există un procent uriaș de analfabetism funcțional și că ne pleacă copiii din țară, dar o facem fără să fi pus la punct un sistem de educație performant; biserica constată că oamenii nu mai sunt la fel de atrași de credință și de viața comunitară, dar ne lamentăm fără să fi făcut efortul unor schimbări, aduceri la zi și apropieri ale instituției eclesiale de viața curentă a credincioșilor etc. Alunecarea în mrejele consumismului și culturii de masă, practicarea acestei noi religii comode și eficiente acutizează starea de anomie socială ce provine din criza valorilor.

Tonul acestei radiografii poate fi calificat drept unul pesimist sau nefondat. Este drept că există și încercări de a capta oamenii în proiecte civice, proiecte care caută să atingă nevoi reale din viața societății. Ne dorim ca ele să se dezvolte și să contribuie la asanarea capitalului social și la evidențierea valorilor care pot face din noi o societate mai bună. Însă aceste eforturi trebuie să ia în calcul asemenea zei care încă ne domină, asemenea realități care ne țin blocați și ne refuză progresul.”

Reclame

Kratos si iluzia puterii

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Kratos și iluzia puterii

„O dovadă clară că nu am reușit să învățăm ce înseamnă democrația este tocmai marasmul în care se zbate politicul din această țară. Sigur, de acest eșec suntem cu toții responsabili. Însă nu e suficient să ne declarăm vina. Ca să putem face ceva în plus este de folos să înțelegem unde greșim, în ce constă blocajul societății noastre când vine vorba de gestionarea autorității. Prefer să folosesc acest termen pentru că are încărcătura necesară ce permite o analiză de profunzime a situației în care ne aflăm. Autoritatea (din latină, auctoritas) este instanța sporitoare, cea care face posibilă devenirea, schimbarea și, în cele din urmă, atingerea scopurilor.

În societățile democratice, autoritatea politică este a poporului, iar aceasta este delegată unor reprezentanți care își asumă responsabilitatea să guverneze, adică să se ocupe de problemele obștii și să urmărească binele comun. Autoritatea delegată în funcțiile publice este autentică atâta vreme cât își realizează menirea și produce efectele așteptate.

Nu vorbim despre situații ideale, ci despre societăți funcționale în care fiecare își face treaba, iar lucrurile se desfășoară într-o normalitate relativ stabilă. În România, o asemenea stare de normalitate nu există. Conceptul de autoritate a primit o lovitură fatală în perioada comunistă când a luat forma autoritarismului și a deviat în putere. Figura șefului a devenit figura unui mic dictator sau a unui mic Ceaușescu aproape în orice loc unde s-a conferit o formă de autoritate publică. Liderul puternic și autoritar a dominat spațiul public românesc din acea perioadă, iar situația a continuat și în perioada de tranziție.

Semnul lui Kratos (în greacă, putere) a rămas peste societatea noastră ca o prezență a autorității violente, opresive, care domină și supune, care controlează și inhibă în loc să fie germenul creșterii și transformării.

Întâlnim această paradigmă în sistemul de educație, în biserică și familie (instituții fundamentale pentru conturarea unui sistem axiologic), nu doar în politică și administrație. De exemplu, un studiu realizat recent de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, pe un eșantion reprezentativ de profesori, arată că această categorie profesională esențială consideră că România are nevoie de un lider autoritar și puternic.

Însă această imagine este reprezentarea în oglindă a celei despre profesorul ideal: o personalitate dominantă, care se impune cu autoritate și care, așezat pe un piedestal, transmite un set de cunoștințe elevului. Aceeași imagine există și despre liderii religioși. Preoții și pastorii își manifestă activitatea în cadre similare. Autoritatea religioasă îi face intangibili, o clasă superioară a societății, oameni care gestionează adevărul pentru cei mulți.

Frecvent derapajele sunt mult mai abrupte și iau forma abuzului, controlului și manipulării, așa cum aflăm în aceste zile că un episcop a interzis credincioșilor să intre în altar pentru că nu au ieșit la vot, iar diverși pastori au mobilizat oamenii prin discursuri radicale sub semnul apocalipsei. Revenind la spațiul politic postrevoluționar, constatăm că acesta a fost marcat doar de personalități autoritare, care au știut să se impună și să domine atât adversarii, cât și simpatizanții. Nu este o întâmplare că cel mai important român este domnitorul Ștefan cel Mare și că mulți români au nostalgii după Ceaușescu, Năstase sau Băsescu. Pentru mentalul colectiv din România, ieșirea din criză și eventualele soluții nu pot veni decât de la oameni providențiali cu mână de fier, care pot controla și determina comportamente prin impunere.”

„Diabolos si dihonia socială”

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

„Aproape orice problemă mai importantă care se ridică în spațiul public este un prilej să observăm cât de divizat, primitiv și agresiv este capitalul social românesc. Este uimitor cum membrii unei societăți care se pretinde creștină și europeană reacționează cu maximă violență la orice idee sau poziție care este diferită de a lor. Se petrece același lucru fie că vorbim despre politică, economie, drept sau religie.

Suntem incapabili de dialog și de buna-cuviință a disponibilității de a asculta vocea celuilalt și de a-i da dreptul la opinie. Suntem o țară dominată de spiritul dihoniei și fragmentării, al rupturii și dezbinării. Trăim, așadar, sub semnul lui Diabolos (din greacă, cel care împarte, divide; cel care inspiră invidia și mânia, calomnia)Reacționăm impulsiv și în grabă la orice ni se pare că nu rezonează cu ceea ce fiecare dintre noi consideră că este corect și normal cu privire la problemele ce privesc binele comun.

Un exemplu recent îl constituie referendumul privind redefinirea căsătoriei. Dezbaterile legate de acest subiect au arătat încă o dată incapacitatea de dialog și lipsa de disponibilitate de a asculta cu atenție poziția celuilalt. Discuțiile nu s-au purtat pe argumente, ci au degenerat ușor în atacuri la persoană și violență verbală. Cu acest prilej oamenii au constatat cât de ușor se pot polariza comunitățile, cât de radicali ne sunt colegii sau vecinii, cât de intransigenți ne pot fi păstorii sufletești, cât de virulenți suntem noi înșine.

Ne putem întreba de unde vin aceste coordonate, cum e posibil să fim atât de dominați de spiritul lui Diabolos? Discuția este complexă, însă putem identifica o serie de cauze.

În primul rând, este de luat foarte serios în calcul trecutul recent, istoria noastră sub comunism. În această perioadă, capitalul uman s-a erodat la maximum. Efectele acestei uzuri au fost transmise mai departe în perioada de tranziție și se manifestă din plin și astăzi. Deconstrucția operată în comunism a avut în vedere dimensiunea comunitară și valorile ei, date care permit unei societăți să se manifeste ca un organism viu, integrator și reglator. Ingineria socială a regimului trecut a sabotat sistematic ideea de comunitate ce este fondată pe respectul față de demnitatea ființei umane și structura nevoilor ei. Omul a fost redus la nevoile de bază și a fost aruncat într-o luptă crâncenă de a le împlini prin orice mijloace. Prin manipulare și frică, a fost indusă neîncrederea în celălalt și a fost diluată solidaritatea socială. Artificializată și secătuită, comunitatea umană a devenit un spațiu colectiv amorf, o masă de indivizi ușor de manipulat și controlat prin pârghii ce ating și ajustează nivelul de trai.

Renunțând sistematic la o serie de valori, oamenii au ajuns ușor la dezbinare și încrâncenare, dependenți și manipulabili. Toate acestea au indus o formă dură de individualism care a slăbit la maximum legăturile dintre semeni și a animat lupta de supraviețuire pe cont propriu.

Căderea comunismului a lăsat în urmă o umanitate deteriorată, confuză și fără repere valorice. În al doilea rând, după 1990, îndepărtarea instrumentelor opresive și a limitelor impuse de sistemul comunist nu au fost suficiente pentru a crea un nou tip de societate. Nici un proiect politic sau social nu a luat în calcul starea dezastruoasă a capitalului uman și nu a considerat ca prioritate analiza stării și nevoilor acestuia. Complet lipsiți de pregătire pentru o societate liberă și democratică, oamenii au dus mai departe comportamentele și valorile asumate în trecut.

În loc să asistăm la un proces de restaurare și reclădire a unei comunități în datele unei noi structuri politice, juridice și economice, criza capitalului social s-a adâncit; segregarea s-a intensificat, dezbinarea și ura au crescut, iar oamenii au continuat să se învrăjbească. Ca exemplu, este suficient să analizăm creșterea exponențială a proceselor civile în care cetățenii se luptă pentru o proprietate sau un drept moștenit, pentru furt, delapidare, calomnie și minciună.

În al treilea rând, instituțiile fundamentale ce puteau juca un rol important în gestionarea tranziției și în reașezarea unui sistem de valori care să construiască o societate mai bună au rămas încremenite și și-au ratat vocația. Biserica, școala, justiția, deși cotate mereu ca instituții de încredere, s-au demonetizat și sunt în criză. Afectate dramatic de comunism, acestea nu și-au revenit și nici nu au dat semnalul unui proces autentic de evaluare și înnoire. Analiza situației fiecărei asemenea instituții cere o discuție separată și nu o putem face aici. Subliniem însă că fără reale progrese la acest nivel, România a suferit și suferă din cauza lipsei unei surse, a unui motor care să contribuie la fundamentarea unui sistem de valori pe care să se clădească societatea și viitorul ei.”

Uf, alogenii astia…

De Andrei Plesu, in Dilema Veche

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/s-a-rezolvat-vinovati-sint-strainii

„Am vorbit, în mai multe rînduri, despre victimizare prin xenofobie în mult încercata noastră patrie. Dar, pentru mințile lichefiate, sufletele de lemn și educația de colhoz a categoriei „Olguța“, nu obosesc să mă repet. Mai jos, cîteva fragmente scrise acum doi ani, cînd lui Dacian Cioloș i se spunea, „la mișto“ „Julien“ (plus că „Cioloș“ are și ceva din „Soros“) și lui Iohannis – „Werner“. Adică amîndoi niște „străini“ răi, puși să ne nenorocească. Iată un inventar reparator despre cultura germană și cultura română, ca și despre alți „infiltrați“ prestigioși din istoria autohtonă.

…Eminescu – student la Viena și Berlin, Titu Maiorescu – gimnaziu la Viena, doctorat la Giessen, Nicolae Iorga – studii la Berlin, doctorat la Leipzig, Lucian Blaga – studii și doctorat la Viena. Să amintim și că primul profesor de sculptură din țară (Karl Storck) a fost un neamț născut la Hanau, că pe profesorul de la București al tînărului Brâncuși îl chema Hegel, că ambianța modelatoare a pictorului Ștefan Luchian a fost școala müncheneză (…). De neocolit – chiar dacă mai puțin prezente în mintea publicului larg – sînt contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția literelor și artelor autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi.

(Te pomenești că dușmănia Dragnea-Ponta e tot chestie de patriotism. Păi, n-a recunoscut Victor Ponta că, după mamă, e albanez, iar după tată – italian? Vine, deci, dintr-o familie aciuiată pe-aici în secolul al XIX-lea, la solicitarea împăratului austro-ungar, care avea nevoie de mînă de lucru pentru construcţii de drumuri. Dl Ponta stă, în această privinţă, mai prost decît „Werner“, a cărui comunitate trăieşte pe pămîntul patriei de vreo opt sute de ani.)

(…) E teribil ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult. Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm – o recunosc chiar antimonarhiştii – aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée-Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară artişti ca Gio­vanni Schiavoni, Niccoló Livaditti, Anton Chladek, primii pictori post-bizantini din Principate, ultimul dintre ei profesor al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile – și, în ocurență, președintelui Iohannis – pentru cuvintele proaste ale cîte unei Olguțe sau ale cîte unui Daddy. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

„Mal gérée et corrompue, la Roumanie doit faire face à l’exode massif de sa jeunesse” -L’Obs

„En une vingtaine d’années, entre 3 et 4 millions de Roumains – sur une population totale de plus de 22 millions d’habitants – sont partis vivre et travailler dans le reste de l’Europe, surtout en Italie, en Espagne, ou encore au Royaume Uni où ils constituent la seconde communauté étrangère après les Polonais mais devant les Irlandais.”

„Cette émigration est devenue une drogue, un rite de passage à l’âge adulte, qui fait que peu de jeunes, dans cette région, grandissent en envisageant leur avenir sur place. Les salaires locaux, l’équivalent d’environ 300 à 400 euros, sont peu attractifs à côté de ce qu’un travailleur, même peu qualifié, peut gagner en Europe de l’Ouest, lui permettant une meilleure vie et même d’envoyer de l’argent à sa famille.

L’équation est, dans des proportions variables, la même dans une bonne partie de l’Europe centrale et orientale, en Pologne ou en Bulgarie en particulier.”

„Le 10 août, la grande place devant le siège du gouvernement s’est ainsi remplie de monde, au moins 100.000 personnes, dont une bonne partie venue de la diaspora, certains portant le drapeau de leur pays d’accueil, Belgique, Espagne ou même Canada… Et une colère qui s’exprimait dans les slogans contre „les voleurs” au pouvoir, ou les attaques contre le Parti social-démocrate (PSD) au pouvoir, considéré par beaucoup comme le refuge de l’ancienne nomenklatura de l’ère Ceausescu, méthodes comprises.

Les raisons de la violence

Alors que la capitale roumaine a connu ces dernières années de nombreuses manifestations massives toujours pacifiques, celle-ci a mal tourné, et s’est terminée avec une intervention musclée de la „Jandarmerie” – dont le nom est directement inspiré de son équivalent français –, matraquages et gaz lacrymogènes, faisant jusqu’à 500 blessés.

Peu habitués à une telle violence, les Roumains accusent le choc, jusqu’à aujourd’hui. Beaucoup s’interrogent sur les raisons de cette violence, et soupçonnent des agents provocateurs du pouvoir, notamment des hooligans du monde du football, d’avoir servi de prétexte à l’intervention des forces de l’ordre.

L’objectif : discréditer l’irruption de la diaspora dans le débat politique local en permettant aux télévisions pro-gouvernementales de diffuser en boucle les images du chaos au cœur de Bucarest, un effet certains dans les campagnes et les petites villes qui forment l’essentiel de la base électorale du PSD. Plusieurs échéances électorales auront lieu dans les 18 prochains mois, culminant avec les législatives en 2019 au cours desquelles une opposition aujourd’hui divisée espère chasser le PSD du pouvoir.

Des Roumains rencontrés en France confient qu’ils n’envisagent pas de rentrer au pays tant qu’il sera géré de cette manière. „On ne peut pas travailler honnêtement dans ce pays aujourd’hui”, souligne une jeune diplômée d’une institution française, et qui envisage son avenir hors de Roumanie.

Cette situation permet néanmoins à la Roumanie de substantielles rentrées d’argent avec les envois de la diaspora aux familles restées au pays, et a l’avantage de présenter un faible taux de chômage, celui-ci étant „exporté” ailleurs… Mais c’est aussi une bombe à retardement avec la réduction du nombre d’actifs qui devront assurer le paiement des retraites des plus anciens, et la déstabilisation d’un pays vidé de ses forces vives.

Cette donnée est trop peu prise en compte lorsqu’on tente de comprendre l’évolution politique des pays d’Europe centrale et orientale, les positions vis-à-vis de l’arrivée de migrants extra-européens, et l’euro-hostilité croissante de ses gouvernements.”

„Seul le rééquilibrage des conditions de salaire et d’emploi entre les deux parties du continent pourrait stopper cette hémorragie, mais c’est un objectif à long terme encore hors de portée malgré les progrès réalisés. Cette question ne devrait-elle pas être au centre des préoccupations de l’Union européenne plus qu’elle ne l’est actuellement ?

En attendant, les Roumains de la diaspora peuvent crier à Bucarest leur colère contre les conditions qui les ont conduits à l’expatriation, et recevoir pour seule réponse des nuages de gaz lacrymogènes. Avant de reprendre le chemin de l’exil, des migrants d’un autre type, venus de l’intérieur même de l’Europe…”

Dintr-un interviu dat de Yuval Hariri

„Este imposibil sa traiesti in intregime fara povesti. Toate comunitatile umane sunt tinute impreuna de credinta in povesti impartasite. Tara mea natala, Israel, de exemplu, este tinuta impreuna de credinta in natiunea israeliana. Economia lumii este tinuta impreuna de credinta in monede ca dolarul si in corporatii ca Google. Si, totusi, acestea sunt fictiuni inventate de oameni.

Cand spun ca aceste povesti sunt fictiuni, nu vreau sa spun ca aceste povesti au acest fapt particular sau altul fals. Mai degraba, vreau sa spun ca ele distorsioneaza realitatea facand-o sa para povestea unui erou imaginar.

De exemplu, daca spui ca „Romania si-a castigat independenta in 1877”, asta face sa para ca Romania este eroul acestei realitati. Daca spui ca „Sunt mai multi crestini decat musulmani in lume”, asta face sa para ca tocmai Crestinismul si Islamul sunt eroii acestei realitati. Si daca spui ca „Amazon a castigat anul trecut mai multi bani decat Toyota”, atunci e ca si cum Amazon, Toyota si dolarii sunt eroii realitatii.

Pe de o parte, toate aceste afirmatii sunt corecte. Romania chiar si-a castigat independenta in 1877. Totusi, in ultima instanta, toate acestea sunt fictiuni, pentru ca natiunile, religiile, corporatiile si banii sunt entitati fictive, care exista doar in imaginatia umana.

Asemenea fictiuni nu sunt in mod necesar rele. Ele pot fi foarte utile. Comunitatile umane sunt tinute impreuna de acceptarea acestor povesti comune despre natiuni, religii, corporatii si bani. 20 de milioane de romani pot coopera eficient, deoarece ei cred in povestea natiunii romane. Opt miliarde de oameni pot face comert in mod pasnic, deoarece ei cred in dolarul american si in corporatii precum Amazon. 22 de oameni pot juca un meci de fotbal doar pentru ca ei cred in regulile imaginate ale jocului numit fotbal – reguli inventate de oameni.

Problemele apar atunci cand oamenii uita ca acestea sunt doar povesti imaginate si incep sa creada ca sunt realitatea ultima. Ar putea atunci sa isi provoace o imensa suferinta unul altuia, doar de dragul povestii. Huliganii se pot omori unii pe ceilalti pentru un meci de fotbal. Oamenii pot sa inceapa chiar razboaie „pentru a proteja interesele natiunii” sau „pentru a face multi bani pentru corporatie”.

De pilda, in tara mea, Israel, vad in fiecare zi cum israelienii provoaca multa suferinta palestinienilor, justificand asta prin recurs la povesti imaginare despre „natiunea eterna a Israelului” sau „dreptul divin al poporului evreu”.

Asta, desigur, ridica intrebarea despre cat de fictionala sau cat de reala este o anumita entitate. Cel mai bun test la care ma pot gandi este cel al suferintei. Daca auzi o poveste si vrei sa stii daca eroul acesteia este o entitate reala sau mai degraba o fictiune, ar trebui sa te intrebi: „poate sa sufere?”

Povestile pe care noi le spunem despre lucruri ca natiunile, statele, corporatiile si banii sunt toate fictiuni, pentru ca eroii lor nu pot sa simta nimic. O natiune nu poate suferi, chiar daca a pierdut un razboi. Nu are o minte a ei, asa ca nu poate simti durerea sau tristetea. La fel, o corporatie nu poate suferi, chiar daca da faliment. Nici dolarul nu poate suferi, chiar daca se depreciaza.

Prin contrast, cand un soldat este ranit in lupta, el sufera cu adevarat. Cand un muncitor isi pierde slujba, sufera cu adevarat din cauza asta. O vaca sufera cand este ucisa de catre macelar. Oamenii si celelalte animale sunt entitati reale.

Experienta mea personala m-a invatat importanta capacitatii de a distinge intre povesti si realitate. Cand eram tanar, mi s-a spus ca toti baietii sunt atrasi de fete, pentru ca asta este ceea ce a vrut Dumnezeu. Mi-a luat destul de mult timp pana mi-am dat seama ca Dumnezeu este doar o poveste inventata de oameni si iata ca exista si barbati atrasi de alti barbati, iar eu sunt unul dintre acestia.

Atunci mi s-a spus ca probabil ca Dumnezeu nu exista, dar totusi exista legi ale naturii care dicteaza ca toti barbatii trebuie sa iubeasca femei, iar femeile barbati, si ca homosexualii si lesbienele incalca legea naturii. Dar dupa ce am invatat biologie, am inteles ca aceasta e tot o poveste inventata de oameni. Homosexualii si lesbienele nu incalca legea naturii. Nimeni nu poate vreodata sa incalce legile naturii.

Legile naturii nu sunt ca regulile de circulatie. Guvernul spune ca nu poti conduce cu mai mult de 100 de kilometri la ora, dar oamenii incalca regula si conduc cu 120 de km/ora, un politist rutier ii opreste si le da o amenda de viteza.

Legile naturii spun ca nu te poti misca mai repede decat viteza luminii. Asta nu inseamna ca daca tu conduci cu de doua ori viteza luminii, un politist galactic te va opri si iti va da o amenda. Asta este pur si simplu imposibil.

Daca, intr-un fel, ai reusi totusi sa conduci cu o viteza mai mare decat viteza luminii, inseamna ca probabil nu am inteles adevaratele legi ale naturii si ca in anumite situatii este natural sa te misti mai repede decat lumina. Daca ceva exista, atunci prin definitie acel ceva este natural. Daca doi barbati se iubesc, asta inseamna ca nicio lege a naturii nu impiedica asta. Daca doi barbati se iubesc, nu ar trebui sa le faca cineva vreun rau in numele unei povesti false despre Dumnezeu sau despre legile naturii.”

http://www.ziare.com/brexit/stiri-brexit/povestea-lumii-de-azi-un-liberalism-in-impas-fake-news-uri-care-dinamiteaza-democratia-din-interior-si-noi-lideri-autoritari-p

„Everything begins in mysticism and ends in politics.” —Charles Péguy

From Mysticism to Politics, by Richard Rohr
Friday, July 13, 2018

Everything begins in mysticism and ends in politics. —Charles Péguy (1873-1914) [1]

In last fall’s issue of the Center for Action and Contemplation’s journal, Oneing, Wes Granberg-Michaelson, our good friend and neighbor here in New Mexico and the former General Secretary of the Reformed Church in America, traced the path between mysticism—which is actual experience of God or Universal Love—and politics:

„Transformative change in politics depends so much on having a clear view of the desired end. Where does that vision come from? Possibilities may be offered by various ideologies, or party platforms, or political candidates. But, for the person of faith, that vision finds its roots in God’s intended and preferred future for the world. It comes not as a dogmatic blueprint but as an experiential encounter with God’s love, flowing like a river from God’s throne, nourishing trees with leaves for the healing of the nations (see Revelation 22:1-2). This biblically infused vision, resonant from Genesis to Revelation, pictures a world made whole, with people living in a beloved community, where no one is despised or forgotten, peace reigns, and the goodness of God’s creation is treasured and protected as a gift.

Such a vision strikes the political pragmatist as idyllic, unrealistic, and irrelevant. But the person of faith, whose inward journey opens his or her life to the explosive love of God, knows that this vision is the most real of all. It is a glimpse of creation’s purpose and a glimmering of the Spirit’s movement amid the world’s present pain, brokenness, and despair. This vision also recognizes the inevitable journey of inward and outward transformation—the simultaneous, continuing transformation of the inward hearts of people liberated by God’s astonishing grace and the outward transformation of social and economic structures liberated by God’s standards of justice.

So, for the Christian, politics entails an inevitable spiritual journey. But this is not the privatized expression of belief which keeps faith in Jesus contained in an individualized bubble and protects us from the “world.”. . . Rather, it is a spiritual journey which connects us intrinsically to the presence of God, whose love yearns to save and transform the world. We are called to be “in Christ,” which means we share—always imperfectly, and always in community with others—the call to be the embodiment of God’s love in the world. . . .

The necessary detachment from this ugly and injurious present political climate depends upon our inner attachment to the mystery of God’s unbounded grace and divine, creative love. That is the foundation from which we can witness to truth, nurture community, and build essential bonds of solidarity with those who suffer. More than ever, politics which offers redemptive hope will begin with mysticism.”

[1] Charles Péguy, Notre Jeunesse (Paris: Cahiers de la Quinzaine, 1910), 27. Original text: “Tout commence en mystique et finit en politique.”

Wes Granberg-Michaelson, “From Mysticism to Politics,” “Politics and Religion,” Oneing, vol. 5 no. 2 (Center for Action and Contemplation: 2017), 17, 21.