Lytta Basset

De fapt, alt Lytta Basset

Adaug trimiterea acesta vàzând cà o alta mai veche, purtând titlul „Lytta Basset”, este printre rarele mele mesaje având cititori. Pesemne, cineva are nevoie…

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea, uneori prea timpuriu?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Ceilalti al càror doliu l-am purtat si-l mai port…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis despre „dincolo”. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru cà oricum ràspunsul nu ar fi la îndemâna imaginatiei noastre înràdàcinate în ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim. Pentru cà verbul „a cunoaste”, când este vorba de Dumnezeul Bibliei, nu are exact aceleasi semnificatii ca atunci când „a cunoaste” are UN OBIECT.

În modesta mea opinie, cei înràdàcinati în traditiile religioase ale generatiilor precedente stau mai bine decât agnosticii, când se abordeazà tema mortii. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà. Cu o conditie, poate: sà nu încerce sà Îl ia pe Dumnezeu drept „un obiect”. Pentru cà asa ceva „nu merge”…

*

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din morti, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset. La urma urmei, destui crestini au îndoieli… Si e greu, spun din experientà, sà cânti „Hristos a înviat” lângà un mormânt proaspàt sàpat. (Experienta mea cuprinde si mângâierea adusà de riturile Bisericii ortodoxe, cu ale sale parastasuri si rânduieli de pomeni: un sprijin esential, stropit cu lacrimi…)

Cu toate acestea, a crede în Hristos, „Învierea si Viata” e singura noastrà resursà. De altfel, aratà LB, primii care au trecut prin experienta îndoielii au fost chiar apostolii. Pentru ei, în primele ceasuri de dupà Golgota, întrebarea era: „Prietenul, pàrintele, maestrul era anihilat pentru întotdeauna, ori ba?”

„Experienta aratà, urmeazà LB, cà întrebarea fundamentalà care se ridicà în primul rând este: ce-a ajuns apropiatul meu? Pot spera la reluarea unei relatii cu el, o relatie vie? Pe de o parte avem ceea ce credem ori nu credem cu privire la Iisus, si dilema arzàtoare, hotàrâtoare, cu privire la soarta celui pierdut. Cele douà planuri se poate întâmpla sà nu se atingà: cineva poate crede sincer în evenimentul pascal, fàrà sà-i simtà legàtura cu experienta sfâsietoare a pierderii legàturii cu cel drag care s-a dus…

Ce-ar fi dacà am privi lucrurile schmbând perspectiva? Dacà ne-am concentra pe „trezirea” celui decedat, fiind atenti la „Viata care se trezeste”?  O face însusi sfântul Pavel în Corinteni 15, 12-13 si 16. (Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.)  

„Cu trecerea timpului, îmi dau seama cât este de esentialà experienta unirii celor douà planuri, care se poate petrece fàrà vreo ordine cronologicà impusà. Se prea poate ca un om sà fi perceput cândva prezenta Domnului, sà-l fi întâlnit, viu, si totusi sà ràmânà îndelung incapabil sà simtà cà cel drag „a înviat din morti” si el. Invers, se poate petrece  ca cineva care nu a crezut niciodatà în învierea lui Hristos, sà nu fi simtit niciodatà prezenta lui càlduroasà… si, tràindu-si doliul, sà experimenteze o „trezire” /înviere a propriei persoane, legatà de „învierea” legàturii pe care o credea pierdutà… Si atunci nu-i va fi greu sà creadà în învierea Domnului.”

Experienta personalà, sustine LB, nu poate fi ocolità. [Iar aceastà experientà personalà, adaug, are douà aspecte. Pe de o parte, „cred” printr-un act de vointà: ader la Crezul Bisericii, bazat, acesta, pe Scripturi, care în Noul Testament pornesc de la màrturia adusà de apostoli si de ceilalti crestini ai Bisericii începuturilor; pe de altà parte, pentru ca sà ajung sà integrez mintal si emotional faptul cà pot intra într-o relatie vie cu Cineva care a murit acum douà mii de ani, am nevoie de harul divin, ajuns la mine prin darul Duhului Sfânt.]

Revin la Lytta Basset, care în cartea aceasta nu face altceva decât sà ilustreze o experientà personalà de revenire la viatà, comentând-o teologic.

„Nu vàd de altfel pe cel alt teren te-ai putea situa când este vorba de înviere: l-am perceput pe cel pierdut ca „înviat” în màsura în care am fost si eu atent la propria mea revenire la viatà; poate cà nu am tràit ceva la fel de spectaculos ca prietenii lui Iisus, însà experienta mea e de aceeasi naturà, de vreme ce mà pune iar pe picioare. Nu am deloc nevoie sà-i conving pe cei care nu cred, nu simt nevoie sà aduc argumente. Asa a fost si la începuturi: primii martori si-au împàrtàsit experienta. Si astàzi, când o fiintà pe care moartea cuiva drag a dàrâmat-o, ca apoi sà ajungà sà parcurgà un drum al învierii, nu-i pasà de fel dacà cineva o crede ori ba: tràieste iaràsi, si asta-i ajunge. Màrturie trebuie însà sà aducà: ea devine dovada vie a posibilitàtii depàsirii mortii.”

La propria màrturie a regàsirii legàturii cu fiul ei care s-a sinucis, care a reintegrat-o într-o viatà normalà, Lytta Basset confirmà cà si alte mame au fàcut aceeasi experientà. O prietenà a càrei fiicà îsi luase viata cu un an înainte de Samuel, îi scrie cà, dupà ani de pràbusire làuntricà, „a primit un soi de miracol de Cràciun: certitudinea cà moartea nu e decât o aparentà, o mutatie, iar iubitii nostr ràposati tràiesc cu adevàrat într-un „altundeva” luminos, în care, potrivit fàgàduintei, Dumnezeu ne usucà toate lacrimile”. 

 

Dincolo de suferinta, trecând prin ea

 

Tot Lytta Basset: A suferi de unul singur, a suferi contra şi a suferi alături de cineva

Când suferim, o facem fie rămânând singuri (complexul care poate fi numit: „a suferi-fără”, sau „a suferi de unul singur”), fie îndreptând suferinţa noastră împotriva cuiva („a suferi contra”, aşa cum o fac copiii şi adolescenţii revoltaţi, de toate vârstele!), fie acceptând ca cineva/Cineva să se afle alături de noi, şi primind din partea ceea ce mândria cu greu primeşte, şi anume : milă, compasiune, solicitudine, atenţie plină de grijă.

Cel care doreşte să facă experienţa, făgăduită de Hristos în chiar pragul Patimilor, a  bucuriei pe care nimeni nu ţi-o poate răpi  (Ioan 15-17), are de luat, în confruntarea cu suferinţa, o anumită atitudine, să-i zicem, experimental, « corectă ». Pentru că bucuria promisă de Hristos, şi pe care viaţa dusă împreună cu El o face posibilă; departe de a fi în contradicţie cu obstacolele şi durerile vieţii, este o experienţă a depăşirii suferinţei – o « transcendere » a ei. Este ceva care nu ne poate fi luat, pentru că nu este de ordinul posesiunii.

 

Acest om, care poate fi oricare dintre noi, va avea de trecut prin experienţa pierderii, împăcându-se cu ea, spre a ieşi în mod deliberat din strânsoarea « suferinţei-fără » care-l închide pe om în gânduri precum : « nimeni nu mă întelege »; « cei din jurul meu, chiar dacă mă văd că sufăr, nu înteleg şi nu se sinchisesc ». Ori, mai rău: « ce am avut a dispărut iremediabil, şi de această dispariţie nu mă pot mângâia – fie că este vorba de un suflet care să mă înteleagă, o profesie care să-mi dea satisfacţii, o casă într-un mediu agreabil, în care mi-am creat obişnuinte plăcute.

Mai are, acest om, de trecut şi prin conştiinţa faptului că «  a suferi-contra » este un mod de a-ţi bate singur cuie în talpă, şi de a-ţi amplifica nemultumirile.

El mai are de acceptat, cu smerenie, că cei din jur se pot asocia, printr-o compasiune discretă (pe care cel supărat pe viaţă refuză de fapt s-o perceapă!), trăirilor mele; acceptând, totodată, faptul că ei nu vor simţi niciodată exact ceea ce simt eu…

Cel care o poate face, şi are milă de mine, oricât de stupidă şi nemotivată poate părea suferinţa mea – mie şi altora! – este Acela a Cărui prezenţă tainică în străfundurile conştiinţei mele este însăşi raţiunea mea de a fi. Pentru că acel « Cineva » mă iubeşte « nebuneşte », şi dincolo de capacitatea mea de a iubi, de a primi iubirea, şi de a accepta – dincolo de toate refuzurile, blocajele, şi estimările mele că « nu merit ».

Dar să vedem lucrurile mai de aproape, urmărind-o pe Lytta Basset.

 „Convingerea că celuilalt nu-i pasă de mine se hrăneste din fantasma că el nu suferă deloc, sau nu la fel de mult ca mine, ceea ce înseamnă că fac din suferinţa mea personală un absolut: ceea ce trăiesc este in-comparabil : deci dacă « măsor » ceea ce trăieste altcineva (« suferă mai puţin ori mai mult decât… »), îi contest dreptul de a-şi trăi şi el suferinţa ca pe un absolut in-comparabil. Mă închid atunci într-o contradicţie mortiferă: pe de o parte sunt convins că el nu suferă, ori nu la fel de mult, pe de alta, că el stie cât de cumplit  sufăr eu.

Dar cum ar putea altcineva/Celălalt să ştie prin ce trec dacă nu ar trăi şi el dinăuntru propriul său absolut de suferinţă solitară? Originea modului acesta de « a suferi de unul singur » nu este oare de căutat în zorii vieţii? Pe cât este de convins copilul mic că părinţii ştiu cât suferă el, pe atâta nu ne este în fire să credem că şi celălalt suferă în chip in-comparabil. Dacă avem de făcut un drum lung ca să recunoaştem suferinţa celuilalt, aceasta se petrece pentru că suferinţa noastră a început prin a ne izola. Iată punctul de unde plecăm, sclavia suferinţei « de unul singur » care ne-a făcut impermeabili la suferinţa celorlalţi, până la orbire : îi rămânem exteriori, aşa cum ceilalţi rămân şi ei în afara suferinţei noastre, cu deosebirea că noi credem că ei o fac anume”.

 

Şi totuşi, convingerea iniţială era corectă, şi pe ea se sprijină afirmaţia biblică (Iov) : celălalt, şi cu atât mai mult Dumnezeu, poate simţi că noi suferim. Şi putem regăsi urma acestei convingeri atunci când am fost auziţi de cineva care ne-a lăsat să ne exprimăm suferinţa. Când o persoană este vizibil răscolită de trăirile noastre sfâşietoare, ne dă impresia că «  a înţeles », că « ştie », cu o ştiinţă specială, care nu e de ordin intelectual ; nu avem dovezi, ci certitudinea că aşa este. De aceea, putem pune capăt suferinţei  îndreptate « contra », care se sprijină pe fantasma indiferenţei altora.

În acest sens, se poate spune că nesocotim la fel de mult suferinţa altora cât nesocotim suferinţa lui Dumnezeu. Oare nu aceasta să fie raţiunea pentru care se afirmă, în Crez, că Iisus a suferit pentru noi sub Ponţiu Pilat? Suferinţa Mântuitorului, ca şi cea a unei alte persoane, este obiectul unui act de credinţă.

Suferinţa altcuiva nu se vede, nu-i avem niciodată dovada, trebuie să credem în ea, şi cu atât mai mult atunci când este vorba de un Dumnezeu nevăzut! Punem capăt fantasmei că ceilalţi, lumea, Dumnezeu, sunt indiferenţi, de îndată ce « depunem » acest act de credinţă : şi altcineva decât mine suferă. Şi ajunge să crezi acest lucru despre un individ, ca el să devină credibil despre întreaga omenire.

Dacă un asemenea act de credinţă mi se pare imposibil, aceasta nu este din rea-voinţă nici pentru că am decis să deţin premiul întâi al suferinţei, ci pentru că mi-e frică de neantul în care mă va arunca împărtăşirea ei : dacă pun în legătură suferinţa mea cu cea a altora, pun capăt « suferinţei-contra », şi  fac în acest fel un soi de salt în gol.

Pentru Lytta Basset, « săritura aceasta peste abis este actul de credinţă prin excelentă, fără de care nu se va naşte vreodată compasiunea, fără de care Biserica moare, fără de care Dumnezeu devine caricatura unui Altcineva indiferent. Actul de credinţă se adresează mai întâi spiritului, inteligenţei «  de bună-credinţă »… până ce, într-o zi, îl trăieşti cu inima şi măruntaiele compasiunii. »

Ca să pot ieşi din meandrele suferinţei « contra », hrănită din închipuirea că  experienţa mea dureroasă este întâmpinată de alţii exclusiv prin indiferenţă, şi că urmează să dispreţuiesc la rândul meu tot ce am trăit şi trăiesc dureros, privindu-mi experienţa ca pe ceva totalmente patologic, nerezonabil, detestabil? Cum să evit să exclud şi să mă exclud?

Primul lucru, este să recunosc realitatea experienţei mele, şi faptul că ea este a mea.

Al doilea, este tot un act de credinţă : în mine, ca fiinţă omenească unică şi de neînlocuit, avându-şi valoarea sa, în afara oricărei comparaţii cu un standard ori altul.

„Sunt convinsă – scrie Lytta Basset – că există întotdeauna ceva sănătos, solid, « sfânt » într-o fiinţă omenească, fie şi în miezul fantasmei celei mai nebuneşti, ceva care vine de la Dumnezeu, ceva care ţine de « adevăr »: în mijlocul buruienilor sau a pietricelelor între care se pierde cuvântul cceluilalt /Celuilalt, există întotdeauna o bucăţică de teren fertil, unde poate încolţi o sămânţă.”

Acceptând această mică moarte a egolui, care este acceptarea deschiderii, acceptarea confruntării cu ceilalţi, inclusiv prin comunicarea suferinţei mele « in-comparabile », altfel spus « dezarmându-mă », renunţând la tot ce ţine de « a suferi împotriva celorlalţi », voi putea păşi pe un drum nou către viaţă.

Poate despre aşa ceva este vorba în mărturia patriarhului Athenagoras,  care merită recitită din când în când şi meditată cu atenţie.

Résultat de recherche d'images

Trebuie luptat cu sine: e bătălia cea mai grea. Trebuie să ajungi să te dezarmezi. Am purtat acest război cu mine însumi ani în sir, şi a fost cumplit. Dar acum, iată, sunt dezarmat.

Nu mai mi-e frică de nimic, pentru că « dragostea deplină alungă frica ». M-am descotorosit de dorinţa de a avea mereu dreptate, de a mă justifica descalificându-i pe alţii. Nu mai stau la pândă, cu grija de a nu fi jefuit, cu mâinile încleştate pe bogăţiile mele.

 Primesc şi ofer. Nu mai ţin în mod deosebit la ideile mele, la proiectele mele. Dacă cineva îmi arată altele mai bune, nu neapărat mai bune, ci numai bune,  accept fără regret. Am renunţat la comparativ. Ce este bun, adevărat, real, este totdeauna pentru mine şi cel mai bun.

De aceea nu mai mi-e frică. Dacă ne dezarmăm, dacă ne eliberăm de obsesia de a poseda, dacă ne deschidem înaintea Dumnezeului-Om care face toate lucrurile noi, atunci El şterge tot trecutul cel rău, şi ne dă înapoi un timp nou, în care  totul e cu putinţă. 

 

 

Fantasmele care-l otravesc pe invidios

Mai departe, tot de la Lytta Basset citire, „La joie imprenable”.

O fantasma pe care o hrănim ne poate ucide: ceilalţi au ce nu am eu, şi faptul că sunt lipsit de ce au alţii mă exclude din fluxul vieţii. Şi atunci mi se pare inacceptabil şi insuportabil faptul că existenţa ori in-existenţa mea contează atât de puţin, şi exagerez cât pot sentimentul că sunt de prisos: frustrarea este aşa de mare, într-atâta mă simt privat de propria mea existenţă, încât nici nu mai cred că am parte şi eu de viaţă. Existenţa o văd ca pe ceva închis între graniţe înguste, prea strâmtă ca să fie împărtăşită. Şi ce se petrece, este că ea revine, iar şi iar, altora.

Cuprins de invidie si gelozie, nu mai sunt capabil să înţeleg că Viaţa întru Spirit este mai mult decât îmbelşugată. Sentimentul că alţii posedă ceea ce mie îmi este refuzat include, pe de altă parte, bănuiala că viaţa este totuşi suficient de generoasă – măcar cu alţii. Privesc cum alţii trăiesc ca şi cum ei ar fi luat singurul tren spre bucurie, iar eu am rămas singur pe peronul gării.

Şi atunci, eu de ce nu….?

Ce se petrece atunci când frustrarea nu este nici recunoscută nici asumată? Omul încearcă să umple, cu orice preţ, golul produs. Toxicomaniile şi dependenţele de tot soiul au ca scop – inconştient ! – umplerea unui gol, acel sentiment de ne-fiinţă ce pare de neîndurat. Iar faptul că el este atât de vertiginos ne arată cât este de puternică aspiraţia omenească la o viaţă trăită pe deplin – aspiraţie prezentă în fiecare suflet de om. Cel care se droghează nu o face pentru că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci dimpotrivă, ca să-şi manifeste infinitul  aspiraţiei la un prea-plin pe care el nu-l vede nicidecum posibil printr-o acceptare a sentimentului de frustrare.

În momentul în care acceptăm să străbatem, cinstit şi lucid, sentimentul vidului, intrăm în contact cu tot ce este mai autentic în noi, cu dorinţa de a trăi, împreună cu ceilalţi oameni, sărbătoarea unei bucurii venite „de dincolo de spaţiu, de dincolo de timp”. Izvorul acestei năzuinţe se află în noi.

Ca să ajungem să ne adăpăm din el, e nevoie să renunţăm la ceva: şi anume, la aşteptarea ca cineva, sau ceva din exterior să ne umple golul. De multe ori, ne facem iluzii, socotind că evenimentele, lucrurile, fiinţele sunt cela care ne aduc bucurie şi ne fac să existăm – de unde expresia „a face fericit”. Nimeni însă nu „face” fericirea altei persoane care nu e în contact cu propria-i aspiraţie către bucurie: nimic nu ne poate face să fim fericiţi din exterior. Ce poate face pentru noi o fiinţă cu care comunicăm în profunzime, ne asigură oamenii Duhului, este să ne revele existenţa în noi a izvorului lăuntric al bucuriei…

Păcatul poate fi definit ca o încercare a omului de a-şi face dreptate singur, umplând cum îi vine golul său existenţial. Nesocotind potenţialul de viaţă pe care-l cuprinde orice experienţă negativă, omul riscă să se rupă definitiv de Dumnezeu. „Ceea ce face ca omul să fie în stare de păcat, este golul. Toate păcatele sunt încercări de a umple nişte goluri.” (Simone Weil)

Episodul cu Marta şi Maria, pe care-l relatează evanghelistul Luca (10, 38-42), ne arată că Iisus a luat în serios sentimentul frustrării, iar răspunsul pe care l-a dat Martei ne arată şi calea de urmat:

„Marto, Marto, te îngrijorezi şi eşti tulburată de o mulţime de lucruri, însă un singur lucru trebuie: Maria a ales partea cea bună, cea care nu-i va fi luată”.

Ce-i spune Martei Mântuitorul, este să revină la acea comoară aflată în ea pe care nimeni nu i-o poate lua  sau distruge: aspiraţia unei fiinţe „depline” la existenţă. Comoara aceasta nu este de ordinul posesiei, de aceea nu ne-o poate lua nimeni. Indiferent cât de tare suntem frustraţi, există ceva „care nu ni se va lua”, şi anume participarea la Viaţa care „era, este şi vine”, şi care nu poate fi distrusă. Iisus nu ne cheamă aici la bucurie, pentru că nimeni în afara noastră nu ne poate determina să optăm pentru viaţă. Ne dă, prin Maria, cea care nu făcea altceva decât să şadă la picioarele Mântuitorului, şi să-l asculte, o pildă care poate fi o referinţă. De ce nu am face ca ea, care a ales „partea cea bună, pentru că un singur lucru trebuie”?

Când spui da vieţii, recunoscând că o doreşti, şi că nu legi acest „da” de anumite condiţii, ţi se deschide calea către ea. O altă cugetare a Simonei Weil  încheie capitolul din cartea Lyttei Basset din care m-am inspirat:

„Dacă ai coborât în adâncul propriului suflet, afli că stăpâneşti de pe acum ceea ce îţi doreşti.”

Marta si Maria, tablou de Diego VelasquezRésultat de recherche d'images pour "marthe et marie"

 

„Ce-a fost a fost, acum ce pot face…?” (1)

 

Gânduri după lectura cărţii Lyttei Basset La joie imprenable (Bucuria pe care nu ţi-o poate fura nimeni) 

 

Are vreun rost să cauţi o semnificaţie a trăirilor tale dureroase? Să însemne oare această relectură a unor elemente negative ale vieţii tale pritocirea unui rău, pe care este preferabil să-l uiţi cât mai iute? Poate folosi la ceva revenirea la acest lucrurile triste din trecut? Ne poate ea ajuta să ne ridicăm şi să umblăm, atunci când până şi a face câţiva paşi e aproape imposibil? Să evoluăm în umanitatea noastră?

De ce nu? Cu condiţia să recunoşti că fiinţa ta are multe etaje, şi că gândirea, dacă se află, incontestabil, la etajul cel mai de sus, e departe de a reprezenta totul, departe de a controla totul, şi, mai ales, departe de a fi principalul izvor al vieţii… Şi că nici ştiinţa, nici experienţa nu pun pe nimeni la adăpost de nimic. Medicii sufletelor nu sunt nici ei scutiţi de una ori alta din bolile pe care le tratează, cei mai fini cunoscători ai adâncurilor psihicului omenesc nu sunt la adăpost de dureri, prăbuşiri, crize, înfrângeri…

Dar, cum spune poetul, „din înfrângere în înfrângere, creştem”. Urcăm, evoluăm, devenim mai oameni. Oricum, intelectul şi imaginaţia se opresc, vrei, nu vrei, la tot ce te mâhneşte în clipa de faţă, la tot ce te-a mâhnit, rănit, marcat altădată. Criza de viaţă în care intri pe neaşteptate te obligă să recunoşti că nu ai uitat, nici iertat, lucruri petrecute demult, care au trecut aparent fără urme, şi pe care de fapt le-ai alungat numai undeva într-un subsol al memoriei, ca să te aperi. 

O primă întrebare ar fi: au experienţele emoţionale negative ceva comun ?

Un lucru mă izbeşte când mă gândesc la ale mele: obsesia celor petrecute, dublarea chinuitoare a evenimentului supărător, la care se adaugă gândul la cauze, detalii, urmări…  S-a petrecut ceva neplăcut, ori întristător – nu neapărat ceva foarte grav – ceva care m-a „însemnat”; sufletul  mi se mohorăşte şi se închide. Un singur punct  – şi acela, negru, dar negru! – revine şi stăruie în gând, chinuie, dezbină conştiinţa, amărăşte, blochează. Poate privi o persoană, sau un fapt, un context. Poate fi vorba de o imprudenţă, de o greşeală, a mea, ori a altcuiva, care m-a afectat, de o gafă care m-a rănit sau m-a făcut să rănesc, de o pagubă neprevăzută, de o critică, adevărată ori nu, care m-a făcut să scad în ochii proprii şi în ochii unor persoane care pentru mine contează[1]. Poate fi vorba de o pierdere, de un eşec, de muşcătura invidiei ori a geloziei, de orice naşte în cuget frustrare, şi un sentiment de vid…

După Lytta Basset, „panta firească” constă în a refuza să te gândeşti la tot ce ţi-a adus o „privaţiune a fiinţei”, şi există multe strategii reflexe: aştepţi să treacă, cauţi compensaţii, încerci să te încarci cu cât mai multe activităţi, cauţi distracţii, pe scurt, faci orice, numai să uiţi. La întrebarea „ce au comun experienţele negative?”, Lytta Basset răspunde : sentimentul că s-a săpat în mine, în existenţa mea, un abis, un gol pe care nu-l voi putea niciodată umple. Niciodată nu voi avea destui bani, destulă putere, destul timp, destulă dragoste, destulă agilitate, destulă pricepere, niciodată lucrurile nu vor mai fi cum au fost. De unde căutarea de compensaţii iluzorii, unele derizorii, altele periculoase, care te fac dependent, fără să umple, fireşte, gaura. De unde hotărârile de viaţă pripite, cotiturile de cârmă negândite cu care sunt ispitiţi oameni care şi-au pierdut un soţ, un copil, o situaţie, persoane care au eşuat într-o relaţie de dragoste, care au suferit, în viaţa lor socială, profesională, comunitară, o usturătoare deziluzie. 

Deci, cam ce ar fi de făcut? Cum să trăieşti, cum să integrezi experienţa negativă, cum să o prefaci într-o parte al bogăţiei tale ca fiinţă, al istoriei tale?

„Când o experienţă negativă ulterioară ne va confrunta iar cu evidenţa golului sufletesc legat de neintegrarea sentimentelor neplacute, el va deveni cu atât mai vertiginos cu cât a fost mai puţin luat în seamă, şi de acolo vin atâtea depresiuni şi sinucideri care survin în urma unei rupturi, a unei trădări, a unei concedieri : nu mai eşti nimic… pentru că nu ai făcut cunoştinţă vreodată cu neantul pe care-l poartă în sine orice fiinţă omenească: un nimic, unt vid, un „deficit de fiinţă” pe care l-a săpat în el, încă de la naştere, fiecare din experienţele negative trăite.”

S-ar zice, aşadar, că puţină filosofie despre trăirile dureroase şi pe care oricine, pe drept cuvânt, ar vrea să le evite, nu strică… Iar experienţa negativă, când survine, poate fi văzută şi ca un test, ca o posibilitate de a măsura vidul pe care fiecare dintre noi îl poartă în adâncuri.

Pentru cei aparent „mai norocoşi” dintre cei care au trăit traumatisme, viaţa continuă „ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic”. Timpul pare să fi cicatrizat rănile, şi divertismentul denunţat de Pascal, refugiul în hiperactivitate, în căutarea de noi relaţii, în consum, distracţii şi tot ce poate aduce plăcere – toate formele curente de compensare – par să fi avut efect. Şi totuşi…

„Dar de fapt, nu s-a petrecut nimic de acest fel. Departe de a umple golul, timpul nu face decât să-l acopere, aşa cum sunt acoperite de crengi găurile adânci săpate prin păduri, pentru a prinde animalele sălbatice în capcană.”

Fireşte, nimănui nu-i place să trăiască având mereu înaintea ochilor realitatea pierderii suferite şi a  golului săpat în fiinţa sa de fiecare eşec, ruptură, frustrare. Nimeni primeşte spontan experienţele negative ca pe ceva care poate face parte din sine; acestea sunt trăite de la început ca pe ceva care nu ar fi trebuit să se petreacă. Dar, ulterior, putem lua hotărârea de a le lua ca punct de plecare – şi este vorba aici, insistă Lytta Basset, de un act de voinţă : „ce-a fost, a fost; acum ce fac, pornind de la cele petrecute?”

[1] „Nevoia de recunoaştere ocupă un loc important în piramida nevoilor omeneşti (Maslow). Nevoia de a fi recunoscut o găsim pe toate treptele existenţei : pe plan profesional, în relaţiile personale, în iubire şi în prietenie; iar fidelitatea prietenilor nu compensează realmente pierderea dragostei, tot aşa cum intensitatea vieţii private nu poate face uitat eşecul în viaţa politică. Un om care a investit cea mai mare parte a nevoii sale de recunoaştere în domeniul public, dar nu mai e luat în seamă, se poate descoperi brusc ca fiind „privat de existenţă”. O dată cu bătrâneţea şi dispariţia nevoii sociale căreia îi răspundea, omul nu ştie cum să echilibeze lipsa de atenţie din partea celor apropiaţi; nemaiexistând public, are pur şi simplu impresia că nu mai există deloc”. (Tzetan Todorov)

Résultat de recherche d'images pour "stefan davidovici"

Lytta Basset

În anul 2001, Lytta Basset, profesoara de filosofie si pastor, autoare de carti de spiritualitate ale carei contributii, pe buna dreptate, o fac extrem de cautata, citita si citata, trece prin încercarea cumplita a pierderii fiului ei întâi nascut, Samuel, în vârsta de 24 de ani. Lytta Basset trecuse si înainte prin drame si se ridicase cu greu dintr-o grava depresiune. Fireste, evenimentul ireversibil din mai 2001 îi zguduie pâna la temelii întreaga viata, cu sistemul ei de relatii, valori, capacitati. Ramâne ani de zile pe pragul prabusirii interioare, desi, exterior, “functioneaza”. Credinta pe care o slujeste nu o ajuta – aparent – prea mult. Nu o ajuta întotdeauna. Dar ramâne, ca si familia, ca si prietenii, o ancora solida.

Mai târziu, Lytta va întelege ca nu l-a pierdut de fapt pe Samuel. Va întelege, atunci când îi va fi dat, în si prin Mântuitor, sa-si  simta “aproape” copilul disparut.

Acum câtiva ani, Lytta Basset publica „Legatura nemuritoare”: Ce lien qui ne meurt jamais. O carte pe care a scris-o printr-un efort de vointa iesit din comun. A scris-o pentru ca „Samuel i-a îngaduit s-o faca”. A facut-o ca sa-i ajute pe alti oameni, în primul rând pe parintii ce au trecut prin încercari similare, si care au ajuns, din pricina lor, „cadavre vii”.

Scriitoarea face parte din supravietuitorii victoriosi, ca Iov, carora le revine, dupa victoria prin Hristos, menirea compasiunii.

Un citat:

“Trebuie sa fi trait pâna la capat alunecarea în neant pentru a întelege ca Cineva ne asteapta acolo. De aceea nu pot crede ca sunt eu însami la originea sensului pe care-l dau vietii mele: când ai fost lipsit, mai mult sau mai putin timp, de cel mai mic sentiment ca poti avea vreo putere asupra ta însuti, afli o data pentru întotdeauna ca este „sustinut”, „purtat” de ceva exterior tie – desigur, acea Viata care e de fapt insesizabila.” 

 

Înainte de a gasi si de a traduce câte ceva, îndraznesc sa trimit pe eventualul meu cititor la capitolele 40-42 din cartea lui Iov. Poate fi un punct de sprijin puternic pentru cei ce cunosc crizele inevitabile ale credintei. Amintesc ca cea mai mare parte a cartii lui Iov consta într-un dialog dintre prietenii lui Iov, lovit de pierderi grele, care încearca sa-l culpabilizeze, si „dreptul Iov”, care  îndrazneste sa ceara socotoala lui Dumnezeu… ceea ce duce, în final, la o magnifica, salutara întâlnire.

Revin la Lytta Basset.

„O data cu fiul, mi-am pierdut viata. În acelasi timp, mi-am pierdut credinta: cum ar putea crede în Dumnezeu un cadavru viu? Ce poate fi „Dumnezeu”, când totul s-a spulberat? Reperele – toate reperele – disparusera printre darâmaturi. Dar daca cerul era gol, aceasta se petrecea pentru ca Prezenta – înteleg de-abia acum – îsi facuse lacas acolo, într-o deplina discretie, ca si incognito, manifestându-se prin fiecare persoana capabila de compasiune pe care o întâlneam. De ce as fi cautat în ceruri mana (Nota trad: mana din Biblie, hrana zilnica data de Dumnezeu iudeilor în pustiu) pe care oamenii mi-o aduceau, zi dupa zi? Ce minune m-a facut sa o vad, în cele din urma, mana aceasta? Cum de-am ajuns sa primesc toate aceste mici evenimente ca fiind Unicul Lucru Esential…?

Se spune ca în despuierea extrema, te agati de orice. Dar atunci nu eram în stare nici macar sa ma agat de ceva. Mana a venit la mine, mi-a fost data fara s-o caut, si cu atâta fidelitate, zi de zi, încât am putut scrie : „mana mea de zi cu zi”. Îmi zic astazi ca putem avea ochi, fara sa vedem, si urechi, fara sa auzim. Putem trece, o viata întreaga, lânga perlele oferite, pe care le lasam sa cada si sa fie îngropate.

Ce ne trebuie, pentru ca multimea de „nimicuri” care se petrec neîncetat sa se faca perceputa, auzita, atunci când ne vorbeste despre indestructibila Speranta. Nu stiu. Nu stiu decât atât: e nevoie ca oamenii, iar si iar, sa se arate oameni, chiar si când se simt, când sunt, cu desavârsire pierduti.”

Schimbare la fata

 Cândva, înainte sa se petreaca nenorocirea cu Samuel, mama lui statea întinsa pe un pat de spital. Nu se ruga, nu medita, nu se gândea la nimic foarte special. Avea ochii deschisi, si ace de acupunctura înfipte peste tot. La un moment dat, ” a vazut” un Chip ce se apleca deasupra capului ei, si, între acel chip si al ei, ca un soi de voal. O mila nespusa se oglindea pe acel chip. A crezut ca era o halucinatie trecatoare, dar viziunea a durat… Lacrimi de bucurie… Hierofanie.”

Lacrimi de bucurie: cuvintele lui Blaise Pascal, scrise în celebrul Memorial cusut în captuseala redingotei, în urma unei experiente spirituale unice, extrem de puternice.

Sotul doamnei Basset ascultase oarecum cu scepticism povestea de la clinica. Daca ai fi fost budista, l-ai fi vazut pe Buddha… Altfel spus, ti-ai închipuit toate astea.

Cu mii de ani mai devreme, Heraclit a scris (citez din memorie, în franceza suna: Ne pas frapper de nullité ce qu’on ne peut concevoir):

Ceea ce nu putem concepe, sa nu proclamam ca nu exista.

Ce spune LB mai departe mi se pare esential.

 „Remarca o vazusem la momentul respectiv ca un mod de a banaliza, deci de a nega specificul experientei spirituale a altcuiva, de a face din ea un simplu produs al imaginatiei, dupa procedeul clasic: ceea ce nu întelegi, încerci sa iei în stapânire reducându-l la ceea ce cunosti… Astazi vad altfel lucrurile. Nu ma mai tem ca mi s-ar putea rapi comorile: am încetat sa fac un absolut din experientele mele, negative ori luminoase. Nici unul din evenimentele spirituale care se petrec în viata mea nu e un absolut: fiecare din ele se petrece totdeauna în relativul istoriei mele personale, ia oarecum forma caracterului meu, a lumii mele launtrice, a ideilor, referintelor mele… pentru a ma orienta spre unicul Absolut care ramâne dincolo de religii, de reprezentari, chiar de ne-credinte. Cel de nenumit, în belsugul de viata care-l caracterizeaza, nu depinde de felul meu de a-L percepe si de a-L primi. Si nu depinde nici de comentariile, care încearca sa micsoreze, facute de cei carora încerc sa le transmit ceea ce am trait pe plan spiritual!”

 Întâlnirea care s-a petrecut, atunci, în viata Lyttei, era cea cu Milostenia.Era revelatia unui Chip milostiv, care se apleaca deasupra omului, împartasindu-i, neconditionat, durerile si lacrimile, împreuna cu cele ale tuturor oamenilor din toate vremurile. Întâlnirea cu Iisus cel rastignit.

În noiembrie 2001 (Samuel murise în mai), LB a avut impresia ca „vede” Chipul Divinei Duiosii aplecându-se deasupra fiului ei, în chiar momentele acelea atroce în care tânarul (alienat de propria sa fiinta, prin drogurile „experimentate” în cursul unei nefericite sederi în America de Sud) se arunca de pe acoperisul blocului, cu fata în sus, si bratele desfacute în cruce.

Desigur, multe îi vin autoarei din propria ei traditie. „Isus a venit sa salveze ceea ce era pierdut”, cum scrie în evangheliile dupa Matei (18,1) si Luca (19,10). Ceea ce i se pare ei important însa nu este faptul ca propria ei religie i-a venit în ajutor. Mai ales ca, la fel cu atâtia parinti ce au cunoscut tragedia sinuciderii/mortii fiilor, ea nu putea primi, „ca de la sine”, nici un fel de mângâiere, fie ea si trecuta prin pasaje de Evanghelie.

 „Milostenia mi se revelase mai înainte, pe patul de spital, si venise în chip anonim; aparuse ca un chip, o simpla fata omeneasca, ca si cum nu se preocupa de trasaturile în care avea sa se îmbrace: fie ele ale lui Isus, a Maicii Domnului de la Fatima, a lui Krishna ori a lui Buddha. Sa nu fie oare adevarat ca cea mai marunta experienta a lumii spirituale ne sustrage întrebarii – absolut exterioare – de a sti daca, la urma urmelor, toate religiile nu au aceea valoare? Într-adevar, dincolo de traditiile mostenite, constituite, instituite, sau poate dincoace, – în orice caz la un alt nivel, mult mai putin asurzitor – descoperim în noi si înaintea noastra adevarul nostru gol-golut: ceal al omenescului din noi, în toata neputinta sa, canal al Compasiunii fara margini… Întelegem atunci de ce Prezenta nu are apartenenta religioasa.”

Nota mea: voi reveni cu pasaje din cartea Lyttei Basset. Mai jos, un video despre ranile vietii, cu autoarea.