Lytta Basset

De fapt, alt Lytta Basset

Adaug trimiterea acesta vàzând cà o alta mai veche, purtând titlul „Lytta Basset”, este printre rarele mele mesaje având cititori. Pesemne, cineva are nevoie…

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea, uneori prea timpuriu?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Ceilalti al càror doliu l-am purtat si-l mai port…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis despre „dincolo”. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru cà oricum ràspunsul nu ar fi la îndemâna imaginatiei noastre înràdàcinate în ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim. Pentru cà verbul „a cunoaste”, când este vorba de Dumnezeul Bibliei, nu are exact aceleasi semnificatii ca atunci când „a cunoaste” are UN OBIECT.

În modesta mea opinie, cei înràdàcinati în traditiile religioase ale generatiilor precedente stau mai bine decât agnosticii, când se abordeazà tema mortii. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà. Cu o conditie, poate: sà nu încerce sà Îl ia pe Dumnezeu drept „un obiect”. Pentru cà asa ceva „nu merge”…

*

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din morti, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset. La urma urmei, destui crestini au îndoieli… Si e greu, spun din experientà, sà cânti „Hristos a înviat” lângà un mormânt proaspàt sàpat. (Experienta mea cuprinde si mângâierea adusà de riturile Bisericii ortodoxe, cu ale sale parastasuri si rânduieli de pomeni: un sprijin esential, stropit cu lacrimi…)

Cu toate acestea, a crede în Hristos, „Învierea si Viata” e singura noastrà resursà. De altfel, aratà LB, primii care au trecut prin experienta îndoielii au fost chiar apostolii. Pentru ei, în primele ceasuri de dupà Golgota, întrebarea era: „Prietenul, pàrintele, maestrul era anihilat pentru întotdeauna, ori ba?”

„Experienta aratà, urmeazà LB, cà întrebarea fundamentalà care se ridicà în primul rând este: ce-a ajuns apropiatul meu? Pot spera la reluarea unei relatii cu el, o relatie vie? Pe de o parte avem ceea ce credem ori nu credem cu privire la Iisus, si dilema arzàtoare, hotàrâtoare, cu privire la soarta celui pierdut. Cele douà planuri se poate întâmpla sà nu se atingà: cineva poate crede sincer în evenimentul pascal, fàrà sà-i simtà legàtura cu experienta sfâsietoare a pierderii legàturii cu cel drag care s-a dus…

Ce-ar fi dacà am privi lucrurile schmbând perspectiva? Dacà ne-am concentra pe „trezirea” celui decedat, fiind atenti la „Viata care se trezeste”?  O face însusi sfântul Pavel în Corinteni 15, 12-13 si 16. (Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.)  

„Cu trecerea timpului, îmi dau seama cât este de esentialà experienta unirii celor douà planuri, care se poate petrece fàrà vreo ordine cronologicà impusà. Se prea poate ca un om sà fi perceput cândva prezenta Domnului, sà-l fi întâlnit, viu, si totusi sà ràmânà îndelung incapabil sà simtà cà cel drag „a înviat din morti” si el. Invers, se poate petrece  ca cineva care nu a crezut niciodatà în învierea lui Hristos, sà nu fi simtit niciodatà prezenta lui càlduroasà… si, tràindu-si doliul, sà experimenteze o „trezire” /înviere a propriei persoane, legatà de „învierea” legàturii pe care o credea pierdutà… Si atunci nu-i va fi greu sà creadà în învierea Domnului.”

Experienta personalà, sustine LB, nu poate fi ocolità. [Iar aceastà experientà personalà, adaug, are douà aspecte. Pe de o parte, „cred” printr-un act de vointà: ader la Crezul Bisericii, bazat, acesta, pe Scripturi, care în Noul Testament pornesc de la màrturia adusà de apostoli si de ceilalti crestini ai Bisericii începuturilor; pe de altà parte, pentru ca sà ajung sà integrez mintal si emotional faptul cà pot intra într-o relatie vie cu Cineva care a murit acum douà mii de ani, am nevoie de harul divin, ajuns la mine prin darul Duhului Sfânt.]

Revin la Lytta Basset, care în cartea aceasta nu face altceva decât sà ilustreze o experientà personalà de revenire la viatà, comentând-o teologic.

„Nu vàd de altfel pe cel alt teren te-ai putea situa când este vorba de înviere: l-am perceput pe cel pierdut ca „înviat” în màsura în care am fost si eu atent la propria mea revenire la viatà; poate cà nu am tràit ceva la fel de spectaculos ca prietenii lui Iisus, însà experienta mea e de aceeasi naturà, de vreme ce mà pune iar pe picioare. Nu am deloc nevoie sà-i conving pe cei care nu cred, nu simt nevoie sà aduc argumente. Asa a fost si la începuturi: primii martori si-au împàrtàsit experienta. Si astàzi, când o fiintà pe care moartea cuiva drag a dàrâmat-o, ca apoi sà ajungà sà parcurgà un drum al învierii, nu-i pasà de fel dacà cineva o crede ori ba: tràieste iaràsi, si asta-i ajunge. Màrturie trebuie însà sà aducà: ea devine dovada vie a posibilitàtii depàsirii mortii.”

La propria màrturie a regàsirii legàturii cu fiul ei care s-a sinucis, care a reintegrat-o într-o viatà normalà, Lytta Basset confirmà cà si alte mame au fàcut aceeasi experientà. O prietenà a càrei fiicà îsi luase viata cu un an înainte de Samuel, îi scrie cà, dupà ani de pràbusire làuntricà, „a primit un soi de miracol de Cràciun: certitudinea cà moartea nu e decât o aparentà, o mutatie, iar iubitii nostr ràposati tràiesc cu adevàrat într-un „altundeva” luminos, în care, potrivit fàgàduintei, Dumnezeu ne usucà toate lacrimile”. 

 

Anunțuri

Les apparitions de Jésus aux disciples

Comment les apôtres ont-ils pu croire en la résurrection de Jésus? Petite leçon de théologie par Bernard Sesboüé, jésuite et théologien

La genèse de la foi des disciples : de l’incrédulité à la proclamation

Nous avons laissé les disciples de Jésus découragés et dispersés au soir du vendredi saint. Leur foi et leur espérance en Jésus ont subi une épreuve apparemment insurmontable. Ils ont quitté; ils sont partis … Certains sont même retournés dans leur Galilée natale.
 
Comment, partant de là, en sont-ils venus à croire en la résurrection de Jésus ? Ce nouvel itinéraire nous intéresse au premier chef, tout autant que celui qu’ils ont vécu pendant leur compagnonnage avec Jésus au cours de son ministère. Car ils ont vécu un „retournement” qui ne fut pas facile. Les textes évangéliques sont remplis de leurs doutes et de leurs résistances devant cette expérience nouvelle. Ces difficultés nous consolent. Si ceux qui ont „vu” ont eu tant de mal à croire, ne nous étonnons pas que nous qui n’avons pas „vu”, nous en éprouvions aussi. Le tombeau trouvé ouvert et vide; un message angélique situé au tombeau, selon le genre littéraire de la théophanie; les apparitions du ressuscité enfin. Nous savons qu’il est impossible d’établir une chronologie précise de la manifestation de ces signes et des diverses apparitions de Jésus. Ces récits sont discontinus dans le temps et dans l’espace, en conséquence du statut du ressuscité, libre de se communiquer quand et comme il veut.

Le tombeau trouvé vide

Les évangiles donnent une place importante au récit de la mise au tombeau de Jésus : démarche courageuse de Joseph d’Arimathie auprès de Pilate pour descendre le corps de la croix; rôle de Nicodème et des femmes; ensevelissement à la hâte en raison de la proximité du sabbat; déposition dans un tombeau neuf tout proche. Il existe quelques variantes sur le mode d’ensevelissement (linceul ou bandelettes). Matthieu ajoute l’épisode de la garde militaire, demandée à Pilate afin d’éviter que les disciples n’enlèvent subrepticement le corps.
 
L’insistance de ces scènes, revêtues d’une discrète gravité, a une signification forte. Si Jésus a été mis au tombeau, c’est qu’il est vraiment mort et qu’un espace de temps s’est inscrit entre sa mort et sa résurrection. La mise au tombeau est mentionnée dans le Credo lui-même, comme le développement normal de l’expression : „Il a été crucifié, il est mort”. On ne peut ici invoquer la sortie d’un coma, consécutif aux heures passées sur la croix.
 
Dans les traditions du tombeau vide, la découverte du tombeau est soit commentée et interprétée par le message d’un ou deux anges qui annoncent que le crucifié est désormais ressuscité. Soit ce constat se livre selon toute son ambiguïté et sans interprétation. Cette découverte, prise à elle seule, ne conduit pas l’apôtre Pierre à la foi. Elle ne provoque chez lui que la surprise. Elle est indiquée dans un verset de l’évangile de Luc, juste après le témoignage des femmes : «Pierre cependant partit en courant au tombeau ; en se penchant, il ne vit que les bandelettes, et il s’en alla de son côté en s’étonnant de ce qui était arrivé» (Luc 24,12).
 
De même, Marie de Magdala, qui s’est rendue au tombeau pour y prier, a trouvé celui-ci ouvert et vide. Elle a immédiatement cru à un enlèvement du corps de Jésus et est venue prévenir Pierre. Celui-ci court au tombeau avec l’autre disciple, Jean. Il constate l’état des choses avec grande précision. On ne nous dit rien de sa réaction. C’est de l’autre disciple qu’il nous est dit : „Il vit et il crut” (Jean 20,8). Mais ce spectacle ne suffit pas à le conduire à la foi. Jean établit aussitôt un lien entre les annonces de l’Écriture et la personne de Jésus. C’est tout l’horizon de l’histoire sainte et de l’itinéraire de Jésus qui lui permet de conclure dans la foi : „Il est ressuscité”.
 
Le tombeau ouvert et vide n’est donc pas en lui-même une preuve de la résurrection. En effet, l’explication la plus simple est que le corps a été enlevé. Ce fut la réaction spontanée de Marie de Magdala. Ce fut aussi la consigne donnée aux soldats de la garde selon Matthieu. „Ses disciples sont venus de nuit et l’ont dérobé pendant que nous dormions” (Matthieu 28,13). L’auteur continue : „Ce récit s’est propagé chez les Juifs jusqu’à ce jour” (28,15). En dehors de son contexte, le tombeau vide demeure légitimement sujet à tous les soupçons.

Bernard Sesboüé, sj

Croire.com

Résultat de recherche d'images pour "tombeau vide"

Nu putem evita greselile

Oameni fiind, greselile sunt inevitabile. Poate ca am facut pe cineva sa sufere, poate ca am ranit suflete dragi, si ne pare tare rau. Dar putem totdeauna sa o luam de la capat, greselile pot fi puncte de plecare pentru o transformare. Sunt cea mai buna scoala pentru a învata sa fii mai bun, mai sensibil la durerea altcuiva, mai iubitor, mai tolerant. De aceea greselile isi au rolul lor de jucat în evolutia noastra. Sa nu ne lasam prinsi în capcana vinovatiei daca am facut în viata niste greseli. 

Because we are human beings, we cannot avoid making mistakes. We might have caused someone else to suffer, we might have offended our beloved ones, and we feel regret. But it is always possible for us to begin anew, and to transform all these kinds of mistakes. Without making mistakes there is no way to learn, in order to be a better person, to learn how to be tolerant, to be compassionate, to be loving, to be accepting. That is why mistakes play a role in our training, in our learning, and we should not get caught in the prison of culpability just because we have made some mistakes in our life.

– Thich Nhat Hanh

20th August

 

Bernard of Clairvaux, O. Cist (1090 – August 20, 1153) was a French abbot and the primary builder of the reforming Cistercian order. After the death of his mother, Bernard sought admission into the Cistercian order. Three years later, he was sent to found a new abbey at an isolated clearing in a glen known as the Val d’Absinthe, about 15 km southeast of Bar-sur-Aube. According to tradition, Bernard founded the monastery on 25 June 1115, naming it Claire Vallée, which evolved into Clairvaux. 

The Feast Day of St. Bernard of Clairvaux is the 20th. August.

 
 Biography
 St. Bernard of Clairvaux

Source: Wikipedia

Saint Bernard, the founding abbot of Clairvaux Abbey in Burgundy, was one of the most commanding Church leaders in the first half of the twelfth century as well as one of the greatest spiritual masters of all times and the most powerful propagator of the Cistercian reform. He was born in Fontaines-les-Dijon in 1090 and entered the Abbey of Citeaux in 1112, bringing thirty of his relatives with him, including five of his brothers– his youngest brother and his widowed father followed later. After receiving a monastic formation from St. Stephen Harding, he was sent in 1115 to begin a new monastery near Aube: Clairvaux, the Valley of Light. As a young abbot he published a series of sermons on the Annunciation. These marked him not only as a most gifted spiritual writer but also as the „cithara of Mary,” especially noted for his development of Mary’s mediatorial role.

Bernard’s spiritual writing as well as his extraordinary personal magnetism began to attract many to Clairvaux and the other Cistercian monasteries, leading to many new foundations. He was drawn into the controversy developing between the new monastic movement which he preeminently represented and the established Cluniac order, a branch of the Benedictines. This led to one of his most controversial and most popular works, his Apologia. Bernard’s dynamism soon reached far beyond monastic circles. He was sought as an advisor and mediator by the ruling powers of his age. More than any other he helped to bring about the healing of the papal schism which arose in 1130 with the election of the antipope Anacletus II. It cost Bernard eight years of laborious travel and skillful mediation. At the same time he labored for peace and reconciliation between England and France and among many lesser nobles. His influence mounted when his spiritual son was elected pope in 1145. At Eugene III’s command he preached the Second Crusade and sent vast armies on the road toward Jerusalem. In his last years he rose from his sickbed and went into the Rhineland to defend the Jews against a savage persecution.

Although he suffered from constant physical debility and had to govern a monastery that soon housed several hundred monks and was sending forth groups regularly to begin new monasteries (he personally saw to the establishment of sixty-five of the three hundred Cistercian monasteries founded during his thirty-eight years as abbot), he yet found time to compose many and varied spiritual works that still speak to us today. He laid out a solid foundation for the spiritual life in his works on grace and free will, humility and love. His gifts as a theologian were called upon to respond to the dangerous teachings of the scintillating Peter Abelard, of Gilbert de la Porree and of Arnold of Brescia. His masterpiece, his Sermons on the Song of Songs, was begun in 1136 and was still in composition at the time of his death. With great simplicity and poetic grace Bernard writes of the deepest experiences of the mystical life in ways that became normative for all succeeding writers. For Pope Eugene he wrote Five Books on Consideration, the bedside reading of Pope John XXIII and many other pontiffs through the centuries.

Bernard died at Clairvaux on 20 August 1153. He was canonized by Pope Alexander III on 18 January 1174. Pope Pius VII declared him a Doctor of the Church in 1830.

 

“Song of Songs is a mosaic of love poems which has a loosely defined plot. The original text does not include indications for each speaker, but most translations include notes naming the Bride and Groom characters based on the Hebrew pronouns used. Besides the Bride and Groom characters, there is a group of speakers often called the Friends or the Daughters of Jerusalem (1:5). The book is attributed or dedicated to Solomon (1:1), but we don’t have enough evidence to support or deny his authorship. Song of Songs is similar to some Egyptian love poetry of the same era. Song of Songs has a long history of interpretation. Some commentators, seeking the literal sense of the book, have explained it as a celebration of conjugal love in marriage. The traditional Jewish interpretation identifies the Groom as the Lord and the Bride as the people of Israel. Early Christian interpreters understood the Groom as Jesus and the Bride as the Church. Both traditions have also applied interpretations which regard the Bride as an individual believer’s soul. St. Bernard and St. John of the Cross are among the Church’s foremost interpreters of this book. Other passages in the Old and New Testaments compare God’s relationship with his people to a marriage (Isa 54:6; Hos 2:16-20; John 3:29; Rev 21). Therefore Song of Songs has often been read in the allegorical sense, which sees the Groom in the Song as fulfilled in the person of Christ.”  (Mark Giszczak at CNA)

Ultime fragmente

Dintr-un interviu al lui Dan C. Mihăilescu despre Matei Calinescu

http://www.news.ro/cultura-media/interviu-dan-c-mihailescu-despre-matei-calinescu-

Am citit în ultimii vreo trei, patru ani cărţi scrise de bolnavii de cancer şi care erau în drum spre moarte, dar aveau undeva şi nădejdea că „poate Dumnezeu o să ne mai dea un timp”. Niciuna dintre aceste cărţi nu era deprimantă, nu era îngrozitoare, nu era apăsătoare, fiindcă însuşi gestul de a-ţi face o grafo-terapie, de a ieşi dinăuntrul tău, pentru că boala este o captivitate, în boală stai într-o carceră, intră diavolul, sau, mă rog, umbra, răul înăuntrul tău şi te închide. Or faptul că eşti înăuntrul tău, neputând să zbori, să dansezi, să faci film, ori pictezi ceva şi îţi verşi obsesiile, ori te apuci să scrii. Simplul fapt că te dublezi, că te dualizezi, mâna ta se întinde către foaie, te face să îţi regizezi propriul tău spectacol. Or un spectacol când îl faci nu poate fi negru, nu poţi fi deprimat, tu eşti regizor, tu eşti zeu, tu eşti Dumnezeul bolii tale şi începi să exorcizezi demonii bolii dinăuntrul tău.

Adaug ca exista, in franceza, o marturie exceptionala despre trairea unui cancer in faza terminala, cea a Christianei Singer.

Derniers fragments d’un long voyage, éditions Albin Michel, 2007

Marie de Hennezel : Son livre m’a totalement bouleversée. Il y a, d’une part, ce récit tellement poignant et vrai de sa maladie ; et d’autre part, cette maîtrise magnifique de la langue, cette capacité à mettre des mots justes sur ce qu’elle vit. Sans vouloir ôter à son expérience ce qu’elle a d’unique, elle m’a confirmé ce que d’autres m’ont appris, du temps où j’accompagnais des personnes en fin de vie : le propre de l’humain est qu’il est habité d’une force spirituelle qui lui permet de surmonter les pires épreuves. Christiane Singer nous le jure : « Quand il n’y a plus rien, il n’y a plus que l’amour. »

On est frappés par l’intensité de ses souffrances…

C’est là que réside le caractère d’authenticité de ce témoignage : Christiane Singer ne faisait pas l’impasse sur l’enfer de la souffrance, sur la tristesse de certains jours, sur son « potentiel de ressentiment ». Elle ne marchandait pas avec la maladie. Elle avait décidé, dès qu’elle en avait appris la gravité, de la vivre pleinement. Les moments difficiles alternaient donc avec des instants de grand bonheur, de joie, d’émerveillement. Puis, au fil des pages, la sérénité et le sentiment de liberté n’ont cessé de grandir. Pour elle, terminer ce livre a été un grand moment de bonheur : elle avait tenu le contrat qu’elle avait passé avec elle-même, celui de témoigner, chose qu’elle a fait toute sa vie à travers ses livres et ses conférences. Pour moi, c’est le livre d’un maître. Il a la même qualité et la même portée pour notre monde que le journal d’Etty Hillesum (Son journal,Une vie bouleversée (Points, 1995), qu’elle débute à 27 ans, en 1941, évoque notamment son évolution spirituelle au cours des derniers mois de sa vie – elle est morte à Auschwitz en 1943).

Mai amintesc si de ultimul interviu, exceptional si el, al lui Tiziano Terzani. Very, very impressing.

 

Boala, un mesaj

Câteva rânduri inspirate de o carte despre boala, vindecare, Duh…

Boala nu este o fatalitate şi  nu este o pedeapsă: este o învătătură.

Departe de a-ti fi un dusman, este pur şi  simplu un mesaj. Cuvânt sacru al unui Părinte care te cunoaste şi  te iubeste mai mult decât o faci tu însuti.

Închipuieste-ti că Domnul stă de vorbă cu tine astăzi. Cu nespusa-I duiosie, cu toată dragostea Lui de Tată, îti spune asa:

Copilul meu, încetează lupta cu tine însuti. Lasă jos armele pe care ti le-ai adunat zi de zi, cu răbdare, dar nebuneste. Acceptă să te iubesti şi  fii conştient că eşti fiinţa unică, minunată, care eşti: fiecare fiinţă omenească are pentru Mine un preţ infinit.

 Renuntă să te mai chinui singur. Chinurile vin din ce-ti imaginezi.

Fiindca imaginatia te poate convinge să crezi  în lucruri care nu există; te face să crezi că esti părăsit, când de fapt nu esti;  sporeste suferinţa pe care o simţi în suflet, în minte şi  trup, şi îţi ţine discursuri care-ţi hrănesc disperările.

Când vei întelege că imaginatia te împiedică să  vezi realitatea, când vei fi simtit, în adâncul tău, că Adevărul nu a încetat nici o clipă să te însotească, atunci, cu zâmbet şi  pace, vei putea, în sfârşit,  să te iubesti.

Nu astept altceva de la tine decât hotărârea de a te deschide înaintea mea.

Te-am zidit ca să mă iubesti, ai putină milă de tine, şi -ti vei trăi viaţa căreia i-ai fost sortit…

Da, din adâncul suferinţei tale, iubeste-i pe ceilalti, iubindu-te şi  pe tine însuti, acceptându-te asa cum esti, şi  vei străbate taina bolii tale.

Trăite greşit – adică: în revoltă şi  ignorantă – boala şi  suferinţele ei duc la o sfâsiere lăuntrică, nasc lacrimi şi  singurătate. Însă nu boala este cea care te face bucati, ci felul în care o privesti.

Gândeste-te că-ti poti preface suferinţa în drum de lumină, acesta e întelesul adânc al experientei pe care o faci. Fă din boala ta o experientă de viaţă prin care vine către sufletul tău mai mult decât o vindecare : o mântuire.

Crede-mă, ia-o pe calea care duce către împăcare.

Întelege că rănile tale cele mai adânci îti vin din nestiintă, o nestiintă care te desparte de cunoasterea lui Dumnezeu. O nestiintă care îti face şi  mai grea singurătatea, îndepărtarea de El, de oameni, de tine însuti.

Gândeste-te la acest lucru: corpul tău a obosit să tot primească mesajele de frică ori neliniste pe care i le trimiti neîncetat. Mesajele acestea nu sunt inocente, şi  poartă un rod otrăvit…

Când vorbesc despre dragostea pe care fiecare trebuie să şi -o poarte, nu mă gândesc la un soi de idolatrie a persoanei proprii. Dimpotrivă! Este vorba numai de a aprecia darul vieţii aflat în fiecare, dar care poate fi pus în slujba tuturor, inclusiv a noastră. Iubeste-ti viaţa, şi  transmite această dragoste celorlalti.

A-ti reuşi  existenta nu înseamnă să ti-o pierzi în impasurile unui cotidian în care plutesc atâtea miraje, ci să o clădesti, să-i dai un sens. Poate că nu suferi decât din pricină că nu stii acest lucru.

Corpul tău a răspuns chemării unei minti pline de neliniste: boala, depresiunea – şi  cine stie ce încă în plus – sunt răspunsuri care arată cât de mult îti lipseste dragostea.

Nu e oare una din primele porunci: « Îti vei iubi fratele ca pe tine însuti »… ?

În Epistola către Efeseni (5,29), sfântul Pavel precizează: « Nimeni nu şi -a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă,  fiecare şi -l hrăneste, şi  are grijă de el ». Asa este bine să fie; de am putea aduce trupului nostru singura hrană de care are nevoie: dragostea!

Putină autosugestie:

Eu (îti spui numele…) accept faptul că boala îmi aduce un mesaj.

Eu… accept ca un val de iubire să se îndrepte spre celulele mele bolnave, spre inima mea bolnavă, spre nervii mei puşi  la încercare.

Eu…. mă las pătruns de dragostea care mă înconjoară, cea care e în afara mea dar mai ales în mine.

Eu… accept să renasc în dragoste, să cred că ea există, înăuntrul meu.

Eu… stiu că, dincolo de suferinţele mele, se află Viaţa.

Eu… accept să privesc în fată Iubirea: nu am de ce să las ochii în jos, fac parte din ea.

Eu… îmi  tin inima în Lumină, şi  mă las vindecat de Iubire.

Dupa Thierry Gamelin, Chemin de guérison, carte epuizata.

 

 

 

Mais tout d’un coup jaillit la flamme

Adrienne von Speyr

 „Nous ne chercherions pas Dieu s’il ne nous avait pas trouvés, s’il n’avait pas mis en nous les conditions voulues pour le trouver. Ses inspirations sont pour nous compréhensibles. Dieu peut suivre plusieurs chemins : nous éclairer soudainement comme frappe la foudre, transformer et réorienter notre vie tout entière. Il peut, avec la même soudaineté, nous montrer quelque chose qui nous était déjà connu, mais à présent cela nous apparaît irrévocable et urgent, et cela a des conséquences beaucoup plus profondes que nous ne le pensions. Mais Dieu peut aussi procéder autrement : nous donner, dans un clair-obscur, les unes après les autres, des intuitions, des considérations, des suppositions, auxquelles on ne donne pas suite. Mais une fois qu’un nombre suffisant de foyers sont allumés, il y a un embrasement soudain de l’ensemble. Pendant longtemps il n’y eut que de la fumée, l’esprit humain ne percevait pas l’Esprit Saint, il demeurait imbu de ses propres pensées, qui ne paraissaient pas particulièrement éclairantes ni alléchantes. Mais tout d’un coup jaillit la flamme parce qu’il ne manquait plus que très peu de chose pour la libérer”.

IMG_4620IMG_4616a