Un text de Maurice Zundel

„Un om rănit zace în praful drumului, pe când trece un preot; din prudenţă, se duce pe partea cealaltă a drumului; vine apoi un alt om bisericos, care face la fel; dat fiind că sunt adânciţi în rugăciune, se simt îndreptătiţi să nu se sinchisească de cel aflat în ţărână.

Ar fi incomod să se aplece, să-l ridice, să vadă de el; dar ar face aşa ceva cu toţi prăpădiţii, unde ar ajunge ?!  Când e atât de simplu să treci drumul şi să te rogi mai departe. Faptul de a trece pe celalălt trotoar nu figurează printre păcatele codificate, nu-i păcat de moarte! Nici un tribunal nu te va condamna pentru aşa ceva… Dar omul acela zace în praf, şi va muri sub ochii trecătorilor! Faptul că trecătorii nu-i se aruncă nicio privire îi poate aduce moartea. Dar un om dispreţuit ca toţi cei din neamul lui, samarineanul în care preotul şi celălalt trecător nu văd decât un câine, se îndreaptă spre cel aflat pe jos. Oare pentru că-şi zice : « aş fi putut fi eu în locul lui »?

Îl ridică, îi spală rănile, îl pune în şa, îl duce la hanul cel mai apropiat, şi le plăteşte celor de acolo ca să se îngrijească mai departe de cel rănit.

« Fă şi tu ca omul acesta », îi cere Isus învăţatului  care L-a întrebat ce are de făcut, ca să fie desăvârşit. Cât despre primii doi oameni din pildă, aceştia ne arată atât de bine în ce constă adevăratele greşeli grave! Cele pe care nu le afli prin cataloage, cele care nu ne încarcă automat conştiinţa de remuşcări, cele pe care le considerăm gesturi justificate, omisiuni  prudente,  economie de timp…  dar pot avea urmări dezastruoase, ireparabile!

Refuzul de a intui ce doreşte omul  de lângă tine, refuzul de a-i ghici suferinţa, refuzul de a-l asculta, orbirea şi surzenia la tot ce simte altul… Gândul obsedant că trebuie să-ţi impui neapărat voinţa, să domini; cuvântul ironic care opreşte un gest generos, o faptă bună pe cale să se înfiripe… Nu e nevoie de mai mult ca să otrăveşti o viaţă şi să distrugi fericirea unui cămin.

(….) Nu poţi vorbi despre Dumnezeu, fără a face mai mult rău decât bine, dacă nu faci efortul de a ţese în viaţa ta de zi cu zi urzeala unei fericiri făcute din mici nuanţe, din respect, din stapânire de sine, dintr-o atenţie plina de grijă pentru cele mai mici detalii ale vieţii, aşa  ca nimeni să nu fie rănit de tine, iar viaţa să înflorească. « Muzica tăcută » a unei asemenea vieţi nu este altceva decât Dumnezeul Cel Viu, care ne aşteaptă în adâncul inimii noastre. »”

Résultat de recherche d'images pour "bon samaritain"

Reclame

„Cred în…”

Doua credo-uri crestine, în expresia personala a autorilor lor.

Primul este o talmacire de-a mea dupa Maurice Zundel, preot catolic elvetian (1897-1975)

„Cred în omul creator de om.

Cred în treimea omenească a Tatălui, Mamei şi Copilului.

Cred în fecioria autenticei paternități şi autenticei maternități.

Cred în fecioria iubirii.

Cred în comuniunea luminii,

în care persoanele se zămislesc şi se recunosc reciproc.

Cred în valoarea infinită a trupului omenesc şi în veşnicia lui.

Cred că Dumnezeu, înomenindu-se, devine om cu suflet şi trup. (nu stiu daca am inteles bine)

Cred că trupul nu devine el însuşi decât desfăşurându-şi

dimensiunea mistică ce-l personifică şi scapă oricărei stăpâniri.

Cred că dragostea e o sfântă taină de primit în genunchi.

Dumnezeu e cu adevărat Dumnezeul trupurilor,

aşa cum trupurile noastre sunt chemate să devină Trupul lui Dumnezeu

pentru a dărui lacrimi durerii Lui şi – mai mult încă –

pentru a face vizibil zâmbetul iubirii Lui.”

Al doilea este o talmacire dupa Bruno Forte, teolog si episcop italian. ( text primit cu ocazia unor exercitii spirituale la Paray-le-Monial, prin 2000.)

Cred în Tine, Doamne Isuse Christoase, Fiu iubit între veşnicie

trimis în lume pentru a-i împăca cu Tatăl pe cei păcătoşi. (Mc 1,11)

Pură acceptare a Iubirii, eşti Cel ce iubeşti într-o nemărginită recunoştinţă

şi ne înveţi că până şi gestul de a primi e divin, iar

primirea iubirii nu e mai puţin divină decât iubirea.

Eşti Cuvântul veşnic ţâşnit din tăcere, în dialogul nesfârşit al Iubirii. (In 1, 1ss)

Eşti Iubitul care primeşte şi dăruieşte tot ce are. (In 20,21)

Zilele vieţii Tale în trup (Evr 5, 7ss),

în care ai trăit întru ascultare desăvârşită,

în anonimatul de la Nazaret, în primăvara din Galileea,

până la urcarea la Ierusalim, la drama Pătimirii Tale,

la viaţa nouă a Învierii Tale,

fac să crească în sufletele noastre recunoştinţa Iubirii,

făcând din noi, cei ce Te urmăm,

oameni care cred în Iubire (1 In 4,16)

şi trăiesc în aşteptarea venirii Tale. (1 Cor 11,26)

 

 

 

 

Si nous essayions de nous purifier du bruit et des rumeurs…

„Seul le silence, le silence des choses, le silence de la nature, le silence de la lumière, le silence du chant des oiseaux lui-même, ce silence seul peut faire contrepoids à la folie des hommes.

(…) Il est absolument indispensable, si nous voulons garder notre équilibre, et si nous voulons être dans le monde le ferment d’une paix chrétienne, il est indispensable de revenir continuellement au silence.

Les hommes pourraient se rencontrer et se retrouver frères infailliblement, dans la mesure, justement, où chacun consentirait à se démettre de lui-même en écoutant l’appel de sa vie intérieure.

Quelle merveille si chacun pouvait, le matin, en se recueillant au plus intime de lui-même, se charger de toute la lumière du Christ et écouter, comme dit saint Ignace d’Antioche, les mystères de la clameur qui s’accomplissent dans le silence de Dieu.”

Maurice Zundel, „un prophète pour notre temps”… pas si connu après tout.

 

Maica tuturor, Maria

Din Exercitiile spirituale predicate la Vatican, în vremea papii Paul al VI-lea, de marele si nedreptatitul teolog MAURICE ZUNDEL

„Ca mamă ce ne călăuzeşte la Domnul şi este ea însăşi cale, Maria are o putere incredibilă asupra afectivităţii noastre; ea ştie mai bine ca oricine să ne aducă pace, să ne aducă lumină, adâncime, interioritate. Fără ea nu valorez nimic şi, când merg la biserica să slujesc Euharistia, în momentul consacrării, o chem din toată inima să fie cu noi, să umple cu propria-i lumină, cu prezenţa şi iubirea ei, cuvintele rostite, căci cine mai bine ca ea poate spune: “Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu” ? Lăsându-mă învăluit de lumina Mariei, o rog să spună cu mine cuvintele, pentru ca ele să fie adevărate.

 Nu trebuie să facem nimic fără ea, tocmai pentru că ea a fost orânduită să-L facă pe Hristos să se nască în inima noastră, pentru că maternitatea ei este fără graniţe, universală, îmbrăţişând toţi oamenii şi tot universul.”

Astazi în Biserica universala este sarbatorita Maica Dumnului în Inima ei neprihanita.

Toda raba, Imma!

Roaga-te pentru noi, cei aflati in valea lacrimilor, tu, cea prin inima careia a trecut sabia!

Fii cu noi, cei care te cunoastem si cu cei care nu te cunosc si nu te iubesc. Roaga-te pentru toti Fiului Tau care ni te-a daruit ca mama…

Iti multumesc si pentru Juditte, Naomi, Ioan si Matei, care se întorc acasa. Fie vesmântul tau ocrotitor peste ei si toti ai lor!

 

Dumnezeu în genunchi

 

 

Afficher l'image d'origine

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus,

Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,

Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,

S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;

Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”

Într-o predică din 1962,  pornind de la o teză susţinută de J.H. Newman, şi anume că „religia e făcută pentru oameni şi este după chipul oamenilor”, Maurice Zundel porneşte de la pasajul faimos din Epistola către Filipeni, cap. 2, 5-11, în care apostolul sintetizează semnificaţia Întrupării. Acest imn, admirabil construit, spune predicatorul, nu s-ar mai scrie azi în aceiaşi termeni. În vremea sf Pavel, sclavia era ceva obişnuit, ca şi puterea absolută a împăraţilor şi regilor. În contrast, în vremea noastră „un întreg complex de experienţe ne împiedică să ne uităm la Dumnezeu ca la un monarh încununat cu glorie împărătească, coborât printre noi ca să fie un sclav asemeni nouă”.

Dar ceea ce sf Paul/Pavel a vrut să exprime ni-l spune mai pe înţelesul nostru un sfânt precum Francisc, pentru care „Sărăcia e Dumnezeu”. [Dixit MZ, eu personal nu sunt extrem de convinsă, pentru că m-am luptat de când mă ştiu şi încă mă mai lupt cu sărăcia, împreună cu atâţia oameni absolut „ne-duhovniceşti”. ]

După Zundel, ceea ce îi face sf. Francisc pe (unii) creştini să priceapă în legătură cu Dumnezeu, este ideea că, pentru a înţelege ceva din căile Lui, trebuie să laşi la o parte orice gând de putere dictatorială şi de slavă vană, precum gloria împăraţilor, regilor şi tiranilor acestui pământ.

Revin la Zundel, şi la pledoaria lui înflăcărată în apărarea unui Dumnzeu care este în exclusivitate iubire, generozitate, dăruire.

„Măreţia lui Dumnezeu nu vine din dominaţie, ci din generozitate. Dacă vedem în Dumnezeu un soi de faraon, de monarh absolut, având asupra noastră o putere despotică ce ne poate oricând strivi; dacă admitem că prin firea noastră îi suntem sclavi… atunci situaţia chiar e disperată! Ce se mai poate face dacă Dumnezeu ia toate hotărârile şi, la urma urmelor, nu suntem altceva decât nişte marionete purtate de capriciile şi de hotărârile arbitrare ale voinţei sale?!”

Cuvinte tari, dar necesare, pentru că spulberă o concepţie greşită a smereniei, a păcatului, şi în ultimă instanţă a dumnezeirii. Isus însuşi nu a vrut să arate altceva, atunci când, la ultima sa cină cu ucenicii, s-a aplecat înaintea lor ca să le spele picioarele.

Dumnezeu în genunchi!

Cum spune Zundel, „acesta e Dumnezeu: în genunchi înaintea unei omeniri care nu pricepe nimic, care urmăreşte cu încăpăţânare copilărească împlinirea unor vise de stăpânire şi de glorie derizorie…”

„Dumnezeu nu dispune de noi ca de nişte obiecte, şi nu ne cere să-I stăm înainte ca nişte cerşetori. El este Cel care se comunică, Cel care se dăruieşte, iar viaţa Lui este toată o comunicare al cărei secret îl dezvăluie Treimea Sfântă, căci Treimea Sfântă asta exprimă, şi nimic altceva!

Dumnezeu nu e un personaj singuratic care se uită în oglindă ca să se admire, care cere de la noi admiraţie şi slugărnicie! Dumnezeu este o familie. Dumnezeu este un soi de societate lăuntrică, spirituală, unică, incomparabilă, în care toate sunt împărtăşite, fiindcă în dumnezeire, Tatăl nu e decât elan înspre Fiu, iar Fiul un elan înspre Tatăl, în unitatea Duhului Sfânt.

Aceasta e formidabila bogăţie a Evangheliei, faptul că ne-a eliberat de un Dumnezeu tiran… pentru a ne călăuzi spre un Dumnezeu care nu e decât o Inimă, un Dumnezeu Iubire care nu vrea să stăpânească nimic, fiindcă Viaţa Sa este Darul veşnicei Lumini şi a veşnicii Iubiri.

Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu are nimic!”

Jésus est venu pour…

Jésus n’est pas venu pour nous détourner de la vie, de cette vie quotidienne, du travail qui est notre gagne-pain, et du pain que nous mangeons en nous asseyant à la table commune.

Jésus est venu pour que nous ayons la vie et que cette vie soit débordante, pour que sa joie soit en nous et que notre joie soit parfaite.

Il ne s’agit donc pas, pour être un chrétien convaincu et parfait, de se retrancher de la vie, mais au contraire de l’aimer avec passion, de la vivre avec plénitude et d’en faire à chaque pas un chef d’œuvre de lumière et d’amour.

Et bien c’est ce que le Christ a fait toute sa vie !

Toute la vie a été glorifiée, toute la vie a été transfigurée par sa présence et chaque réalité a revêtu une dimension infinie.

Il s’agit donc simplement d’entrer dans ce que nous faisons, de le faire bien, de le faire parfaitement,de le faire joyeusement, de le faire en esprit d’offrande et d’amour, et alors, chacune de nos actions deviendra le foyer d’une éternelle communication et tous nos gestes, et toute notre vie, et toute notre existence et tous les mouvements de notre corps, et toutes les fibres de notre chair deviendront elles-mêmes un sacrement où l’amour de Dieu est vécu et chanté.

                                                                                                 Maurice Zundel

Maurice Zundel (1897-1975), prêtre suisse, mena une vie de prédicateur itinérant en France et à l’étranger. Docteur en philosophie, mystique, poète, liturgiste, il est l’auteur de plusieurs ouvrages.