The Feast of Epiphany marks two different events in the life of Christ: in the West, the Adoration of the Magi, while in the East, the Baptism of Jesus. However, whatever meaning is attributed to it, it marks, in the liturgical calendar, The end of Christmas season, and the beginning of progressive preparation for the […]
Si, en ce matin de Noël, je vous dis « feliz natal » dans la langue portugaise de mon Brésil natal, vous ne comprenez pas nécessairement ce que je dis. Mais si, maintenant, je vous souhaite « joyeux Noël », vous me comprenez bien, mais vous devinez que je ne suis ni Parisien ni Picard. |
| Fiecare om care, departe de ai sai, învata o limba straina o face pentru a comunica cu cei printre care se afla, si asta chiar daca pastreaza un accent din limba lui materna . „Accentul crestin” este cel al Domnului Isus, care vorbeste cu accentul lui originar, cel al Împaratiei cerurilor. Cine vorbeste cu acelasi accent intra si el în Împaratia Tatalui, în intimitatea dumnezeiasca.
Craciun fericit ! Feliz Natal ! Happy Chrismas! Joyeux Noël ! |
„Un lucru e sigur şi se impune cu o evidenţă strigătoare: istoria omenirii, începând cu vârstele ei cele mai îndepărtate, are un caracter tragic. Nu a rămas nicăieri vreo urmă a unei vârste de aur, decât, desigur, în imaginarul colectiv al popoarelor.
Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voinţe prometeice a unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confuzie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi Turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forţă monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.
Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză fericită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace şi frăţie, părând a croi o cale de destindere şi de înţelegere. O firavă speranţă se naşte. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia şi izbucneşte o altă furtună. Pacea pe care o crezuserăm veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca şi excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu alaiul lor de cruzimi.
Când se porneşte o nouă avalanşă de orori, Dumnezeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri tragedia, renunţând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Os 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creaţia pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunţa la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creaţia”. Dumnezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.
Nu, Ziditorul nu-şi va uita măreţul proiect. Se va revela pe deplin celui pe care l-a voit şi iubit din vecie: omul, dorit ca să-i aducă lui Dumnezeu bucurie, fericire, slavă. Misiunea de a-şi mântui fraţii întru umanitate îi va reveni Fiului cel iubit; el îi va smulge din haos, din ură şi din moarte, cufundându-i în unda iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: pentru ca şi ei să se poată bucura de viaţa divină, având, de asemenea, parte de plinătatea ei. Dăruindu-se neprecupeţit omului decăzut, Dumnezeu va revărsa asupra inimii omeneşti dragostea sa milostivă; va dărui propria privire îndurătoare asupra celui rătăcit. Pe scurt, îl va trimite pe Fiul său cel iubit pentru a fi chipul omenesc al Iubirii răscumpărătoare.
De aceea a coborât Fiul unic al lui Dumnezeu în lumea noastră dezbinată şi sfâşiată. Sosirea lui fusese anunţată, însă el a apărut printre oameni fără nimic din strălucirea aşteptată: „într-o asemenea obscuritate (ceea ce lumea numeşte „a fi obscur”), scrie Pascal, încât istoricii, cei ce nu notează decât evenimentele importante ale statelor, abia dacă l-au observat”. „Gloria pe care venise s-o arate” era de alt ordin.”
Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, în româneste „Cale de îndumnezeire”, ed. Sapientia
Blog de albina 