„Faites ceci en mémoire de Moi”

Deux paragraphes de la lettre apostolique du pape François sur la célébration eucharistique

7. Le contenu du Pain rompu est la croix de Jésus, son sacrifice d’obéissance par amour pour le Père. Si nous n’avions pas eu la dernière Cène, c’est-à-dire si nous n’avions pas eu l’anticipation rituelle de sa mort, nous n’aurions jamais pu saisir comment l’exécution de sa condamnation à mort a pu être l’acte d’un culte parfait, agréable au Père, le seul véritable acte de culte. Quelques heures seulement après la Cène, les Apôtres auraient pu voir dans la croix de Jésus, s’ils avaient pu en supporter le poids, ce que signifiait pour Jésus de dire : « corps offert », « sang versé ». C’est de cela que nous faisons mémoire dans chaque Eucharistie. Lorsque le Ressuscité revient d’entre les morts pour rompre le pain pour les disciples d’Emmaüs, et pour ses disciples qui étaient retournés pêcher des poissons et non des hommes sur la mer de Galilée, ce geste de rompre le pain leur ouvre les yeux. Il les guérit de l’aveuglement infligé par l’horreur de la croix, et les rend capables de « voir » le Ressuscité, de croire en la Résurrection.

8. Si nous étions arrivés d’une manière ou d’une autre à Jérusalem après la Pentecôte et que nous avions ressenti le désir non seulement d’avoir des informations sur Jésus de Nazareth, mais plutôt le désir de pouvoir encore le rencontrer, nous n’aurions eu d’autre possibilité que celle de rechercher ses disciples pour entendre ses paroles et voir ses gestes, plus vivants que jamais. Nous n’aurions pas d’autre possibilité de vraie rencontre avec Lui que celle de la communauté qui célèbre. C’est pourquoi l’Église a toujours protégé comme son trésor le plus précieux le commandement du Seigneur : « Faites ceci en mémoire de moi ».

9. Dès le début, l’Église était consciente qu’il ne s’agissait pas d’une représentation, aussi sacrée soit-elle, de la Cène du Seigneur. Cela n’aurait eu aucun sens, et personne n’aurait pu penser à « mettre en scène » — surtout devant les yeux de Marie, la Mère du Seigneur — ce moment le plus élevé de la vie du Maître. Dès le début, l’Église avait compris, éclairée par l’Esprit Saint, que ce qui était visible en Jésus, ce qui pouvait être vu avec les yeux et touché avec les mains, ses paroles et ses gestes, le caractère concret du Verbe incarné, tout de Lui était passé dans la célébration des sacrements. 

Papa Francisc: „a prezida Euharistia înseamnă a fi cufundaţi în cuptorul iubirii lui Dumnezeu”

Papa Francisc despre celebrarea Sfintei Euharistii

O scrisoare apostolică despre liturgie adresată poporului lui Dumnezeu, pentru a aminti semnificaţia profundă a celebrării euharistice aşa cum a reieşit din Conciliu şi pentru a invita la formarea liturgică. Papa Francisc publică Desiderio desideravi, care cu cele 65 de paragrafe ale sale reelaborează rezultatele adunării plenare a Dicasterului pentru Cultul Divin din februarie 2019 şi urmează după motu proprio Traditiones custodes, reafirmând importanţa comuniunii ecleziale în jurul ritului provenit din reforma liturgică post-conciliară.

Nu este vorba de o nouă instrucţiune sau de un directoriu cu norme specifice, ci mai degrabă de o meditaţie pentru a înţelege frumuseţea celebrării liturgice şi rolul său în evanghelizare. Şi se încheie cu un apel: „Să abandonăm polemicile pentru a asculta împreună ce anume spune Bisericii Duhul, să păstrăm comuniunea, să continuăm să ne uimim faţă de frumuseţea liturgiei” (nr. 65).

Credinţa creştină, scrie Papa Francisc, ori este întâlnire cu Isus viu, ori nu este. Şi „liturgia ne garantează posibilitatea acestei întâlniri. Nouă nu ne este de folos o amintire vagă a Ultimei Cine: noi avem nevoie să fim prezenţi la Cina aceea”.

Amintind importanţa constituţiei Sacrosanctum Concilium al Conciliului al II-lea din Vatican, care a dus la redescoperirea înţelegerii teologice a liturgiei, papa adaugă: „Aş vrea ca frumuseţea celebrării creştine şi a consecinţelor sale necesare în viaţa Bisericii, să nu fie deformată de o înţelegere superficială şi reductivă a valorii sale sau, şi mai rău, de o instrumentalizare a sa în slujba vreunei viziuni ideologice, oricare ar fi ea” (nr. 16)

„Citându-l pe teologul Romano Guardini, foarte prezent în scrisoarea apostolică, Papa Francisc afirmă că, fără formare liturgică, „reformele în rit şi în text nu ajută mult” (nr. 34). Insistă asupra importanţei formării, înainte de toate în seminarii: „O planificare liturgico-sapienţială a formării teologice în seminarii ar avea cu siguranţă şi efecte pozitive în acţiunea pastorală.

Nu există aspect al vieţii ecleziale care să nu găsească în ea culmea sa şi izvorul său. Pastoraţia de ansamblu, organică, integrată, mai mult decât să fie rezultatul unor programe elaborate este consecinţa punerii în centrul vieţii comunităţii celebrarea euharistică duminicală, fundament al comuniunii. Înţelegerea teologică a liturgiei nu permite în niciun mod de a înţelege aceste cuvinte ca şi cum totul s-ar reduce la aspectul cultual.

O celebrare care nu evanghelizează nu este autentică, aşa cum nu este autentică o vestire care nu duce la întâlnirea cu Cel Înviat în celebrare: după aceea, ambele, fără mărturia carităţii, sunt ca o aramă care sună sau ca un chimval care zăngăneşte” (nr. 37).

Este important, mai explică papa, să se educe la înţelegerea simbolurilor, tot mai dificilă pentru omul modern. Un mod pentru a face asta „este cu siguranţă acela de a avea grijă de arta de a celebra”, care „nu poate fi redusă numai la respectarea unui aparat de rubrici şi nici nu poate fi gândită ca o fantezistă – uneori sălbatică – creativitate fără reguli. Ritul este în sine însuşi normă şi norma nu este niciodată scop în sine, ci este mereu în slujba realităţii mai înalte pe care vrea s-o păzească” (nr. 48).

Arta de a celebra nu se învaţă „pentru că se frecventează un curs de public speaking sau de tehnici de comunicare convingătoare”, este nevoie de „o dedicare diligentă pentru celebrare lăsând ca însăşi celebrarea să ne transmită arta sa” (nr. 50). Şi „între gesturile rituale care aparţin întregii adunări ocupă un loc de importanţă absolută tăcerea”, care „mişcă la căinţă şi la dorinţa de convertire; trezeşte ascultarea cuvântului şi rugăciunea; dispune la adorarea trupului şi sângelui lui Cristos” (nr. 52).”

http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202206102

Fragment din prezentarea scrisorii apostolice Desiderio Desideravi (După Vatican News, 29 iunie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Cine ajunge în rai si cine nu

„E în cer taticul meu?”

Asta Dumnezeu singur hotaraste. Dumnezeu, care „e un tatic”. (Si tot El stie adevarul ascuns în adâncul inimilor, adaug eu la adresa celor care raspândesc zvonuri, considerându-se proprietari ai adevarului, inclusiv al celui, atât de grav, în ce priveste viata dupa moarte si soarta sufletelor.)

Raspunsul Papei Francisc dat unui baietel care si-a pierdut tatal, un om care a lasat sa-i fie botezati cei patru copii, desi el însusi era ateu.

Daca un barbat a putut creste asemenea copii (baietelul a avut curaj sa vina inaintea unei multimi ca sa-si exprime durerea si nedumerirea), si i-a botezat desi nu era credincios, el  a fost cu siguranta un om bun.

“A boy that inherited the strength of his father also had the courage to cry in front of all of us,” the pope said. “If this man was able to create children like this, it’s true that he is a good man.”

“That man did not have the [gift] of faith, wasn’t a believer. But he had his children baptized. He had a good heart,” Francis added.

“There, Emanuele, that is the answer,” the pope said, according to a translation provided by the Catholic News Service. “God surely was proud of your father, because it is easier as a believer to baptize your children than to baptize them when you are not a believer. Surely this pleased God very much.”

This isn’t the first time Francis has acknowledged that atheists can work for good.

In a 2013 homily, the pope reiterated the Christian belief that eternal salvation is attained through Jesus Christ. But he declared that all humans are created in the image of God, and that all have a duty to do good. This principle of doing good to others is one that unites all of humanity, the pope said, including atheists.

“Just do good and we’ll find a meeting point,” the pope said in that sermon.

https://www.huffingtonpost.com/entry/how-pope-francis-comforted-a-boy-who-wondered-if-his-dad-a-non-believer-was-in-heaven

 

«la Parole de Dieu précède et dépasse la Bible»

 Le pape François rencontre la Commission biblique pontificale

 A l’occasion de leur assemblée plénière, le Pape a rencontré les membres de la Commission biblique pontificale. Dans son discours le Saint-Père a rappelé le lien entre écriture et tradition, écriture et foi.

 

Discours du pape François

Vénéré frère,
Chers membres de la Commission biblique pontificale,
Je suis heureux de vous accueillir au terme de votre Assemblée plénière annuelle. Je remercie le président l’archevêque Gerhard Ludwig Müller, pour ses salutations et son exposition concise du thème qui a été l’objet des réflexions attentives de vos travaux. Vous êtes à nouveau rassemblés pour approfondir un sujet très important : l’inspiration et la vérité de la Bible. Il s’agit d’un thème qui concerne non seulement le croyant singulier, mais l’Eglise entière, car la vie et la mission de l’Eglise se fondent sur la Parole de Dieu, qui est l’âme de la théologie et l’inspiratrice de toute l’existence chrétienne.

Comme nous le savons, les Saintes Ecritures sont le témoignage sous forme écrite de la Parole divine, le mémorial canonique qui atteste l’évènement de la Révélation. Donc la Parole de Dieu précède et dépasse la Bible. C’est pour cela que le centre de notre foi n’est pas seulement un livre, mais une histoire de salut et surtout une Personne, Jésus-Christ, Parole de Dieu faire chair. Et parce que l’horizon de la Parole divine embrasse et s’étend au-delà de l’Ecriture, il faut, pour la comprendre adéquatement, la constante présence de l’Esprit-Saint qui «conduit vers la vérité tout entière» (Jn 16,13). Il est nécessaire de se placer dans le courant de la grande Tradition qui, sous l’assistance de l’Esprit-Saint et la conduite du Magistère, a reconnu les écrits canoniques comme Parole adressée par Dieu à son peuple et n’a jamais cessé de les méditer et d’en découvrir les inépuisables richesses. Le Concile Vatican II l’a confirmé avec grande clarté dans la Constitution dogmatique Dei Verbum: « tout ce qui concerne la manière d’interpréter l’Écriture est finalement soumis au jugement de l’Église, qui exerce le ministère et le mandat divinement reçus de garder la Parole de Dieu et de l’interpréter » (n. 12).

Comme nous le rappelle encore la Constitution conciliaire susmentionnée, il existe une unité indissoluble entre Sainte Ecriture et Tradition, puisque toutes deux proviennent d’une même source : « La sainte Tradition et la Sainte Écriture sont donc reliées et communiquent étroitement entre elles. Car toutes deux, jaillissant de la même source divine, ne forment pour ainsi dire qu’un tout et tendent à une même fin. En effet, la Sainte Écriture est la Parole de Dieu en tant que, sous l’inspiration de l’Esprit divin, elle est consignée par écrit ; quant à la sainte Tradition, elle porte la Parole de Dieu, confiée par le Christ Seigneur et par l’Esprit Saint aux Apôtres, et la transmet intégralement à leurs successeurs, pour que, illuminés par l’Esprit de vérité, en la prêchant, ils la gardent, l’exposent et la répandent avec fidélité : il en résulte que l’Église ne tire pas de la seule Écriture Sainte sa certitude sur tous les points de la Révélation. C’est pourquoi l’une et l’autre doivent être reçues et vénérées avec un égal sentiment d’amour et de respect » (ibid., 9).

Il s’en suit par conséquent que l’exégète doit être attentif à percevoir la Parole de Dieu présente dans les textes bibliques en les plaçant à l’intérieur de la foi de l’Eglise. L’interprétation des Saintes Ecritures ne peut être seulement un effort scientifique individuel, mais doit être toujours confrontée, intégrée et authentifiée par la tradition vivante de l’Eglise. Cette norme est décisive pour préciser le rapport correct et réciproque entre l’exégèse et le Magistère de l’Eglise. Les textes inspirés par Dieu ont été confiés à la Communauté des croyants, à l’Eglise du Christ, pour alimenter la foi et guider la vie de charité. Le respect de cette nature profonde des Ecritures conditionne la validité même et l’efficacité de l’herméneutique biblique. Ce qui montre l’insuffisance de toute interprétation subjective ou simplement limitée à une analyse incapable d’accueillir ce sens global, qui au cours des siècles a constitué la Tradition du Peuple de Dieu entier, qui «in credendo falli nequit» (Conc. Ecum. Vat. II, Cost dogm. Lumen gentium, 12).

Chers frères, je désirerais conclure mon intervention en formulant mes remerciements à vous tous et en vous encourageant dans votre précieux travail. Que le Seigneur Jésus Christ, Verbe de Dieu incarné et divin Maître qui a ouvert l’esprit et le coeur de ses disciples à l’intelligence des Ecritures (cf. Lc 24,45), guide et soutienne toujours votre activité. Que la Vierge Marie, modèle de docilité et d’obéissance à la Parole de Dieu, vous enseigne à accueillir pleinement la richesse inépuisable de la Sainte Ecriture, non seulement à travers la recherche intellectuelle, mais dans la prière et dans toute votre vie de croyants, spécialement en cette Année de la foi, afin que votre travail contribue à faire resplendir la lumière de la Sainte Ecriture dans les cœurs des fidèles. En vous souhaitant une continuation fructueuse de vos activités, j’invoque sur vous la lumière de l’Esprit Saint et je donne à tous ma Bénédiction.
Traduction de Zenit, Anne Kurian

Loving Fully

For this Wednesday, December 13, 2017

How can my life be a reflection of divine love in this time and place? The classic Christian phrase for discipleship—the imitation of Christ—means that we were made by God to become like God, loving all others, loving universally. —Sallie McFague [1]

More than any historical figure I know, St. Francis of Assisi imitated Christ. Some call Francis the second Christ. His poverty of spirit, humility, and selflessness reveal a life lived in union. In his Encyclical Laudato Si’: On Care for Our Common Home, Pope Francis writes:

I believe that Saint Francis is the example par excellence of care for the vulnerable and of an integral ecology lived out joyfully and authentically. He is the patron saint of all who study and work in the area of ecology, and he is also much loved by non-Christians. He was particularly concerned for God’s creation and for the poor and outcast. He loved, and was deeply loved for his joy, his generous self-giving, his openheartedness. He was a mystic and a pilgrim who lived in simplicity and in wonderful harmony with God, with others, with nature and with himself. He shows us just how inseparable the bond is between concern for nature, justice for the poor, commitment to society, and interior peace. [2]

[Saint Francis’] response to the world around him was so much more than intellectual appreciation or economic calculus [as in “What’s in it for me?”], for to him each and every creature was a sister united to him by bonds of affection. That is why he felt called to care for all that exists. . . . If we approach nature and the environment without this openness to awe and wonder, if we no longer speak the language of fraternity and beauty in our relationship with the world, our attitude will be that of masters, consumers, ruthless exploiters, unable to set limits on their immediate needs. By contrast, if we feel intimately united with all that exists, then sobriety and care will well up spontaneously. The poverty and austerity of Saint Francis were no mere veneer of asceticism, but something much more radical: a refusal to turn reality into an object simply to be used and controlled. [3]

Jesus told us, “You must love the Lord your God with all your heart, with all your soul, with all your strength, and with all your mind” (Luke 10:27). He called us to a presence that is a broader and deeper kind of knowing than just cognitive thinking. Thinking knows things by objectifying them, capturing them as an object of knowledge. But presence knows things by refusing to objectify them; instead it shares in their very subjectivity. Presence allows full give and take, what Martin Buber (1878-1965) called the “I/Thou” relationship with things as opposed to the mere “I/it” relationship. Buber summed it up in his often-quoted phrase: “All real living is meeting.” [4]

 

Gateway to Silence:
Let it go; let it be.

References:

[1] Sallie McFague, Blessed Are the Consumers: Climate Change and the Practice of Restraint (Fortress Press: 2013), 11.
[2] Pope Francis, Laudato Si’: On Care for Our Common Home (Libreria Editrice Vaticana: 2015), paragraph 10.
[3] Ibid., paragraph 11.
[4] Martin Buber, I and Thou, trans. Ronald Gregor Smith (Charles Scribner’s Sons: 1958), 11.

Adapted from Richard Rohr, The Great Chain of Being: Simplifying Our Lives (Center for Action and Contemplation: 2007).

Je ne comprends pas…

« Un cœur qui voit et transmet le bien sans se lasser »

http://www.lepoint.fr/monde/pologne-messe-du-pape-devant-plus-d-un-million-et-demi-de-pelerins-31-07-2016-

Le pape François a demandé dimanche aux jeunes du monde entier d’introduire la prière dans leurs « chats » quotidiens et de faire de l’Évangile leur « navigateur » dans la vie. Le souverain pontife a utilisé le langage de l’informatique dans sa dernière homélie adressée à 2,5 millions de jeunes, selon les organisateurs, réunis pour la messe finale des Journées mondiales de la jeunesse célébrée à Brzegi, près de Cracovie.

La mémoire de Dieu, a-t-il dit, « n’est pas un disque dur qui enregistre toutes nos données, mais un cœur tendre de compassion qui se réjouit d’effacer définitivement toutes nos traces de mal ». En prêchant l’espérance, il a demandé aux jeunes de rejeter « la tristesse », un « virus qui infecte et bloque tout, qui ferme toute porte, qui empêche de relancer la vie, de recommencer ». Il leur a proposé aussi de renoncer au « dopage du succès à tout prix et à la drogue de penser seulement à ses propres aises ».

Dans la même veine, il a eu recours au langage informatique pour demander aux fidèles de rejeter « des liturgies mondaines du paraître et du maquillage de l’âme pour paraître meilleurs ». « Au contraire, installez bien la connexion la plus stable, celle d’un cœur qui voit et transmet le bien sans se lasser. » Dieu espère que « parmi tous les contacts et les chats de chaque jour, il y ait à la première place le fil d’or de la prière » et désire que « son Évangile devienne tien et qu’il soit ton navigateur sur les routes de la vie », a-t-il ajouté.

No words as Pope Francis visits Auschwitz death camp in silence

Harriet Sherwood in Kraków

@harrietsherwood

Friday 29 July 2016 

In the gloom of an underground cell at the site of one of the greatest horrors in history, Pope Francis sat alone, head bowed, in silence.

A dim lamp threw light on to his hunched shoulders, clad in papal white. The bars of the cell door cast shadows along the stone floor, and a cross was faintly scratched in the wall.

Seventy-five years ago, when Francis was a four-year-old boy called Jorge living in Buenos Aires, this cell at the Auschwitz Nazi death camp was occupied by prisoner number 16770, Maximilian Kolbe, a Franciscan friar.

When 10 fellow inmates were selected to die in punishment for the escape of another prisoner, Kolbe stepped forward and volunteered his life instead of that of Franciszek Gajowniczek, who had cried out in anguish for his wife and children. Kolbe’s offer was accepted. He was thrown into the starvation bunker for two weeks and finally given a lethal injection on 14 August 1941.

The pope came to Auschwitz on Friday to pray in silent memory of Kolbe and the other 1.1m people the Nazis exterminated there. Jews made up the vast majority – 960,000, including 185,000 children – but thousands of Polish Catholics, Roma and Soviet prisoners of war were also put to death.

He had signalled his intention to visit the memorial “without speeches, without crowds”. His simple plan was: “Alone, enter, pray. And may the Lord give me the grace to cry.”

In the shadows of the cell, his long silence was an eloquent tribute to the suffering of so many and a profound condemnation of evil. At the end of his prayers, he raised his head, crossed himself, stood and left.

De vazut/Must see

De la minutul 22, intalnire cu supravietuitori ai lagarului si cu urmasi ai unor polonezi care si-au pierdut viata salvând evrei. De la min.31, la 38, rugaciunea papei in celula unde a murit sf. Maximilian Kolbe. Intr-un subsol vag luminat printr-o ferestruica cu gratii, locul unde se murea de foame si de sete; preotul polonez Kolbe era acolo fiindca luase locul altui detinut, parinte de familie, tras la sorti pentru acea pedeapsa.

Min 1h.30, la Birkenau, psalmul 129/130 (De profundis clamavi) cântat de rabinul sef al Poloniei si apoi recitat in polona de un preot catolic.

Dumnezeu va sterge orice lacrima

-Transcriu din Apocalipsa, cu gândul cei greu încercati in recentele seisme; cu gândul la sirienii blocati in Lesvos, la vizita papei si la intâlnirea lui cu arhiepiscopul Atenei si Greciei, alaturi de patriarhul Bartolomeu.

Lacrimile celor care trec prin „marea încercare” le pot sterge, dupa puteri, cei care pot face un mic gest, aflându-se alaturi, dar si noi cei de departe, rugându-ne pentru ei si abtinându-ne de la a profera lozinci gen „totul de la /prin/pentru/ noi si-ai nostri”…numai noi avem dreptul de a trai in pace si liniste, numai noi stim ce e bine si ce nu e, fiecare cu grijile lui, sa-i ajute cine stie, noi cu ai nostri interlopi si polemicile noastre ridicole… ca si cum noi am fi zidit lumea si avem toate drepturile asupra ei, fara empatie, fara mila, fara fratietate, fara solidaritate. „Acum e democratie”, nu-i asa? Fiecare pentru el!

Apocalipsa 7, 9-17

9 După acestea, am văzut, și iată, o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele și limbile. Ei stăteau [în picioare] în fața tronului și în fața Mielului, îmbrăcați cu haine albe și cu ramuri de palmier în mâini.

10 Ei strigau cu glas puternic:

„Mântuirea aparține Dumnezeului nostru,

celui care șade pe tron,

și Mielului!”

11 Și toți îngerii stăteau [în picioare] în jurul tronului, al bătrânilor și al celor patru ființe, cădeau cu fața la pământ înaintea tronului și-l adorau pe Dumnezeu

12 și spuneau:

„Amin!

Binecuvântarea, gloria, înțelepciunea,

mulțumirea, cinstea, puterea și tăria

[să fie] Dumnezeului nostru

în vecii vecilor! Amin!”

13 Unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Cine sunt și de unde vin cei care sunt îmbrăcați cu haine albe?”

14 I-am zis: „Domnul meu, tu știi”. Iar el mi-a spus: „Aceștia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.

15 De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu

și îi aduc cult ziua și noaptea

în templul său,

iar cel care stă pe tron

îi va adăposti în cortul său;

16 nu le va mai fi foame și nici nu le va mai fi sete,

nu-i va mai arde soarele

și nici arșița.

17 Căci Mielul din mijlocul tronului îi va păstori

și-i va conduce la izvoarele apelor vieții,

iar Dumnezeu va șterge orice lacrimă

din ochii lor”.