„România în anii urii”

Extrase dintr-o discutie dintre H.R. Patapievici si o jurnalista de la „Ziare.com”

„Din ce se naste ura? Ura sociala, ura dintre noi?

Din neputinta. Raspunsurile sunt diferite, de la caz la caz. Cazul anilor ’90: m-am intrebat in timp ce scriam prefata la volumul pe care-l voi lansa la inceputul anului viitor, „Anii urii”, daca sunt situatii complet similare, cea a polarizarii in jurul lui Ion Iliescu si cea a polarizarii in jurul lui Traian Basescu. Tind sa cred ca nu sunt perfect similare, tocmai prin prezenta urii.”

Ura e contagioasa si irationala. Si tine cumva locul sperantei, sunt cele doua sentimente cu care poti sa conduci politic o tara: exploatezi sperantele sau resentimentele, ura. Romania a ales aceasta cale a urii. Dar a disparut Traian Basescu din peisaj, a disparut si eticheta de „basist”, dar nu a disparut ura.

Pentru ca mobilizarea prin ura a politicului e ceva care ii pune pe cei care au construit-o in situatia ucenicului vrajitor. Ei nu mai stapanesc fortele pe care le-au declansat. Ura a ramas printre noi.

De fapt ce este ura? Ura este o maniera irationala de a exprima conflictul sau diferendul politic. Conflictele politice sunt constitutive politicului, nu sunt o anomalie. Pentru ca politicul se manifesta prin diferenta de opinii intre ceea ce numim optiuni politice diferite. Asa se organizeaza si se manifesta politicul.

Ura este tipul emotional prin care conflictul politic este tematizat si interiorizat. Este ceva foarte periculos, noi ne-am obisnuit sa ne detestam semenul atunci cand avem diferente politice fata de el. Iar referendumul, pe o chestiune non-politica, a reanimat aceasta maniera a urii de a tematiza diferenta, in care adversarul nu mai este cel care gandeste diferit, sau simte diferit, ci este „dusmanul”.

Ma intreb daca totusi cauza nu e o confiscare politica a acestui referendum.

A fost, clar, dar tema lui nu este una politica.

A fost chiar paradoxal sa avem un guvern social democrat care a sustinut un referendum care contravenea ideologiei stangii de astazi, iar de partea cealalta a lipsit un vehicul politic in directia conservatorismului.

La noi partidele politice nu sunt asa. PSD-ul e de stanga? Exista vreun partid conservator? Sau vreun partid liberal?

Intelectual vorbind, exista?

Exista pozitii conservatoare, liberale, au aparut si pozitii de stanga, chiar neomarxiste, dar politic nu avem reprezentare potrivit ideologiilor politice.

S-a spus ca e o tema infuzata de Moscova, de pilda. Si Moscova nu a parut a fi nefericita.

Asta chiar nu e adevarat, face parte din dezinformarea propagandistica. Adica daca Putin spune ca teorema lui Pitagora e adevarata, asta inseamna ca e propozitie inspirata de Moscova?

Cum am ratat dezbaterea, nu va intreb de vot?

Oamenii s-au raportat la diferendumul dintre ei prin mecanismul urii. Ura nu are un continut, este o modalitate de a tematiza diferenta.

Cand apare o diferenta in campul social sau politic, o societate in care ura musteste tematizeaza diferenta folosind ura. Asta este problema.

Ura este deci o treapta mai abjecta, mai jos, decat cea in care ne gasim in incompatibilitatea ideilor de tara.

E ca un fluid care a fost pompat in societatea noastra de doua televiziuni, iar cea care continua sa practice acest tip de instigare este Antena 3, cu un succes remarcabil. Ganditi-va, Traian Basescu a fost cel mai popular presedinte. El avea, ca si Ion Iliescu, dar in alt fel, o capacitate de a se adresa popular cu totul iesita din comun.

Politicianul veritabil in democratie este acela care stie sa se adreseze oamenilor, fara sa-si falsifice vocea, pe toate palierele culturale din societatea respectiva. Ion Iliescu stia sa vorbeasca cu un taran, cu un muncitor, cu un intelectual intr-un registru care era al activistului de partid luminat, si n-o spun derogatoriu, o spun descriptiv. Traian Basescu stia sa vorbeasca cu toate categoriile sociale fara sa faca rabat in privinta lexicului si a adresarii. Sunt singurii doi politicieni care au avut aceasta virtute in mod natural.”

„Este vechiul si foarte solidul – la care eu ader in continuare – principiu al statului neutru. Statul nu trebuie sa fie un stat ideologic. Asta a fost un principiu al democratiei europene, care a fost observat pana la aparitia in fruntea institutiilor europene a unei elite care considera ca statul sau institutiile statului trebuie sa faca educatia ideologica a cetatenilor lui, iar daca cetatenii nu sunt de acord, atunci sa impuna, prin forta legilor, prin forta care decurge din parghiile statului acea ideologie care este considerata buna, progresista. La asta raspunde Polonia, la asta raspunde Ungaria, intr-un fel care mie personal nu imi place in articulatiile lui, dar cred ca descrierea obiectiva a ceea ce se intampla este asta.”

Ma intreb si daca poporul roman care a iesit din anii urii, asa cum le-ati spus, odata cu iesirea din scena mare a lui Traian Basescu, e diferit de cel din 2004.

Ura modifica, ura urateste. Cine uraste se urateste pe sine si urateste lumea.

Dar functioneaza strategiile de salvare individuala? Retragerea in patria mica, dupa expresia asta atat de cuprinzatoare a lui Gabriel Liiceanu? Dumneavoastra v-ati retras din spatiul public.

Nu-mi mai trebuie. Nu am putut sa conving pe nimeni de dreptatea mea si de rautatea pozitiei asteia, cu basistii. Tot timpul functioneaza patria mica. E solutia individuala.

Si cea colectiva?

Trebuie regasit cuplajul. E o vorba din Pateric care imi place foarte mult si care suna in felul urmator: un ucenic s-a dus la avva, la calugarul langa care ucenicea, si l-a intrebat: Avva, cum o sa cunoastem ca vin timpurile apocaliptice? Si avva i-a zis: O sa recunoastem dupa aceea ca vor disparea cararile dintre om si om. Asta e un semn apocaliptic: cand se sterg cararile, tot ce e mai rau se intampla. Cuplajul dispare.

Tara din mintea mea devine necomunicabila.

Devine doar a mea.”

http://www.ziare.com/horia-roman-patapievici/stiri-horia-roman-patapievici/romania-in-anii-urii-cum-au-disparut-cararile-dintre-oameni-si-au-aparut-clivaje-de-nevindecat-interviu-cu-horia-roman-patapievici-1535734

 

 

Cu dl Plesu…

… Despre patriotismul local

Pe care, personal, îl prefer de departe amorului pentru „tarisoara mea…” debitat asa cum o facea nemuritorul Catavencu. pentru ca e macar legat de o relatie personala cu oameni dragi si cu locurile unde ai început sa cunosti viata.

 Citez din Dilema Veche nr 621

„Profit însă de ocazie ca să spun o vorbă despre capcanele patriotismului local. Evident, e perfect normal să ai un atașament durabil față de locul tău de baștină. Nu poți evacua emoțional amintirile copilăriei, ale vecinilor și rudelor, ale ulițelor sau străzilor pe care ai făcut primii pași. Problema e că lucrurile alunecă spre o fudulie ușor ridicolă, cînd înlocuiesc sentimentul firesc cu țîfna exclusivistă. „Nu te lega de Tecuciul meu, că eu nu m-am legat de Piteștiul tău!“ Există, pe de o parte, „mîndrii“ juvenile, hrănite de unicul argument al apartenenței („Banatu-i fruncea!“, excepționalismul ardelenesc plictisit de brambureala regățeană, orgoliul metropolitan al Bucureștiului etc.), după cum există, peste tot în lume, dar parcă mai abitir în România, o voluptate a persiflării „interjudețene“ care n-ar trebui dramatizată, ci, dimpotrivă, privită cu umor. Ne supărăm pe cei care difuzează bancuri bășcălioase cu ardeleni? Îl taxăm pe Amza Pellea pentru delicioasele lui monologuri despre oltenismele lui Nea Mărin? Dar ce să mai zică bieții locuitori ai Caracalului, urbea în care – se repetă malițios – „s-a rupt carul cu proști“? Și totuși: Caracalul l-a dat pe Iancu Jianu, după cum a dat o sumedenie de artiști, scriitori și oameni politici însemnați. Cînd Petre Țuțea spunea: „Să fim cinstiți! Hristos nu s-a născut la Fălticeni!“, trebuie să-l suspectăm că nu respecta Fălticeniul? Dar Caragiale? Nu-i lua el în rîs pe „republicanii“ de la Ploiești? Nu vedea el în zeflemistul funcționar Mitică „bucureșteanul par excellence“?

Și încă ceva: așa cum faptul de a fi român nu te face egalul lui Brâncuși sau al lui Ștefan cel Mare, faptul de a fi din Tecuci nu te face egalul lui Pârvan. Sînt multe sate și orașe din țară care au furnizat civilizației autohtone valori de primă mărime. Asta nu înseamnă că în acele sate și orașe n-au existat, simultan, tot felul de caraghioși sau netrebnici. Încă o dată: e frumos și e inevitabil să-ți iubești originea. E semn de anestezie sufletească să ți-o ignori sau, mai rău, să ți-o batjcorești. Dar, în același timp, nu e sănătos să te justifici prin accidentul nașterii tale, să te crezi „mîntuit“ pentru că ești din satul lui Creangă și să te bați cu pumnul în piept pentru meritele lui. Nu să fii mîndru de consătenii, concitadinii, conaționalii tăi notorii e calea. Ci, dacă poți, să-i faci pe ei să fie mîndri de tine. Restul sînt mici vanități provinciale.”