Le parenting, bon ou moins bon ?

Selon Alison Gropnik, psychologue de l’enfance, pas du tout, car anxiogène et inadapté.

„Quelque chose a changé à la fin du 20e siècle. Les parents ont eu des enfants beaucoup plus tard, à 30 ou 40 ans, sans pour autant avoir acquis une quelconque expérience sur la manière d’en prendre soin. Lorsque vient l’heure de devenir parent, ils pensent devoir procéder de la même façon qu’en étudiant ou en travaillant, c’est-à-dire en suivant des modèles, en visant des compétences et buts à atteindre. En réponse, on voit apparaître une myriade de « modes d’emploi », qui passent par des livres, des sites Internet, des émissions spécialisées, des magazines, des associations… C’est ce que j’appelle le modèle du parenting. Les traditions d’autrefois ont été remplacées par des prescriptions qui touchent aussi bien au développement qu’à la socialisation, à la scolarité ou la santé des enfants… Il faudrait apprendre à être parent de manière professionnelle, tout comme on apprendrait à devenir journaliste ou manager.
Que reprochez-vous à ce modèle, qui repose pourtant sur la volonté de bien faire ?

Bien sûr, nous voulons tous que nos enfants soient heureux, qu’ils réussissent ! Difficile donc de ne pas réfléchir à ce qu’il faut faire pour les éduquer au mieux. Mais ce que je tente de montrer, c’est que ce que vous faites pour votre enfant n’a d’impact que parce que vous êtes la personne que vous êtes, dans une relation d’amour particulière entre deux êtres uniques. Alors que le modèle du parenting tente d’imposer l’idée que ce que vous faites juste en vous occupant d’un enfant dont vous souhaitez prendre soin est insuffisant. Ce modèle ne fait que renforcer l’anxiété des parents. Ils ont le sentiment de ne jamais en faire assez : il faudrait suivre les devoirs avec soin sinon l’enfant sera en échec, éviter la télévision mauvaise pour le cerveau, faire faire du piano, répondre immédiatement aux pleurs, proposer telles activités d’éveil… Cette tendance, qui est née aux États-Unis, complique considérablement l’expérience des parents, en entraînant plus de stress que nécessaire. Et au-dessus de la tête des enfants, un nuage d’attentes angoissantes est apparu, qui stagne…

Plus fondamentalement, ce modèle du parenting repose sur une idée fausse, selon laquelle il y aurait une manière universelle d’éduquer les enfants, qui transcenderait toutes les générations. Or, la science de l’évolution nous apprend précisément que chaque génération produit des personnes très différentes par rapport aux générations précédentes, si bien que les préconisations d’aujourd’hui ont toutes les chances de varier demain. Façonner les enfants à nos idéaux du moment est donc non seulement futile, mais même néfaste, car cela peut entraver la capacité d’adaptation de nos enfants aux changements à venir.”


Roots of Liberation

By Fr Richard Rohr

„One of the great themes of the Bible, beginning with the Hebrew Scriptures and continued by Jesus and Paul, is “the preferential option for the poor.” I call it “the bias toward the bottom.” The Hebrew people’s exodus out of slavery, and YHWH’s complete identification with them, is the pattern of our universal spiritual journey to liberation.

Moses, himself a man at “the bottom” (a murderer on the run, caring for his father-in-law’s sheep), first encounters God in an ordinary bush that “burns” without being consumed (Exodus 3:2). Moses’ experience is both external and interior, earth-based and transcendent: “Take off your shoes, this is holy ground,” he hears (3:5). Awestruck and fully present, Moses is able to perceive God’s surprising call: “I have heard the groaning of my people in Egypt. You, Moses, are to go confront the Pharaoh and tell him to let my people go” (3:9-10).

Here we have the perfect integration of action and contemplation. First, the contemplative experience comes—the burning bush. Immediately it has social, economic, and political implications. There is no authentic God experience that does not situate you in the world in a different way. You see things differently, and you have the security to be free from your usual loyalties: privilege, position, group, and economy. Yet this transformation has costly consequences. Moses had to leave Pharaoh’s palace to ask new questions and become the liberator of his people.

The Exodus story is the root of all liberation theology, which Jesus then teaches and fully exemplifies (see Luke 4:18-19). It is obvious that he is primarily a healer of the poor and powerless. Liberation theology focuses on freeing people from religious, political, social, and economic oppression (i.e., what Pope John Paul II called “structural sin” and “institutional evil”). [1] It goes beyond just trying to free individuals from their own naughty behaviors, which many people identify as the only meaning of sin. In our individualistic society, structural sin is accepted as good and necessary on the corporate or national level.

Large companies, churches, and governments get away with and are even applauded for killing (war), greed, vanity, pride, and ambition. The capital sins are rewarded at the corporate level but shamed at the individual level. This is our conflicted Christian morality!

Instead of legitimating the status quo, liberation theology tries to read history and the Bible not from the side of the powerful, but from the side of the pain. Its beginning point is not sin management, but “Where is the suffering?”

The world tends to define poverty and riches simply in terms of economics. But poverty has many faces—weakness, dependence, and many forms of humiliation. Essentially, poverty is a lack of means to accomplish what one desires or needs, be it lack of money, relationships, influence, power, intellectual ability, physical strength, freedom, or dignity.

God hears the cry of the poor. And we, created in God’s image and likeness, must do the same to be like God.”


[1] Pope John Paul II’s encyclical Sollicitudo Rei Socialis (On Social Concern, December 30, 1987) presents his thoughts in detail: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/en/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_30121987_sollicitudo-rei-socialis.html.

Adapted from Richard Rohr, Gospel Call for Compassionate Action (Bias from the Bottom) in CAC Foundation Set (Center for Action and Contemplation: 2007), CD and MP3 download; and
Job and the Mystery of Suffering: Spiritual Reflections (The Crossroad Publishing Company: 1998)126.

Educate the Heart

“The Earth is our home, and our home is on fire,” the Dalai Lama says. Global warming has become the poster child, but there are eight global systems that support life on our planet, each of which sustains continual damage from daily human activities. The range of ways to help here range from eliminating petroleum-based plastics from our lives and the supply chain, to demanding clean air.

Oppose Injustice.

The very social order creates structural inequities. Working together to eliminate them can create a better future for everyone.

A More Humane Economics.

The growing gap between rich and poor, the Dalai Lama says, seems a “moral crime.” This gap has been at play, for instance, in the debate about health insurance – on many other countries health care is a universal right, not just for those who can pay. A humane economics means finding avenues to lessen the rich-poor gap.

Help those in need.

This one seems a no-brainer. But the ways to enact such help include not just giving direct aid – like a handout to a homeless person – but also helping them help themselves – for example, job training.

Educate the Heart.

The world’s future is in the hands of our children. An education that includes mindfulness and caring will give the young tools to naturally act toward a better society.

Finally, act now, in whatever way you are called to. Otherwise the toxic forces at loose today will define our time. But each of us acting in our own way can together create a stronger force for good.

Daniel Goleman, Ph.D., is the author of Emotional Intelligence and Social Intelligence: The New Science of Human Relationships. Working as a science journalist, Goleman reports on the brain and behavioral sciences for The New York Times.


Author: Pema Chödrön

You may have noticed, however, that there is frequently an irritating, if not depressing, discrepancy between our ideas and good intentions and how we act when we are confronted with the nitty-gritty details of real life situations. One afternoon I was riding a bus in San Francisco, reading a very touching article on human suffering and helping others. The idea of being generous and extending myself to those in need became so poignant that I started to cry. People were looking at me as the tears ran down my cheeks. I felt a great tenderness toward everyone, and a commitment to benefit others arose in me. As soon as I got home, feeling pretty exhausted after working all day, the phone rang, and it was someone asking if I could please help her out by taking her position as a meditation leader that night. I said, “No, sorry, I need to rest,” and hung up.

It’s not a matter of the right choice or the wrong choice, but simply that we are often presented with a dilemma about bringing together the inspiration of the teachings with what they mean to us on the spot. There is a perplexing tension between our aspirations and the reality of feeling tired, hungry, stressed-out, afraid, bored, angry, or whatever we experience in any given moment of our life.

Naropa, an eleventh-century Indian yogi, one day unexpectedly met an old hag on the street. She apparently knew he was one of the greatest Buddhist scholars in India and asked him if he understood the words of the large book he was holding. He said he did, and she laughed and danced with glee. Then she asked him if he understood the meaning of the teachings in that book. Thinking to please her even more, he again said yes. At that point she became enraged, yelling at him that he was a hypocrite and a liar. That encounter changed Naropa’s life. He knew she had his number; truthfully, he only understood the words and not the profound inner meaning of all the teachings he could expound so brilliantly.

This is where we also, to one degree or another, find ourselves. We can kid ourselves for a while that we understand meditation and the teachings, but at some point we have to face it. None of what we’ve learned seems very relevant when our lover leaves us, when our child has a tantrum in the supermarket, when we’re insulted by our colleague. How do we work with our resentment when our boss walks into the room and yells at us? How do we reconcile that frustration and humiliation with our longing to be open and compassionate and not to harm ourselves or others? How do we mix our intention to be alert and gentle in meditation with the reality that we sit down and immediately fall asleep? What about when we sit down and spend the entire time thinking about how we crave someone or something we saw on the way to the meditation hall? Or we sit down and squirm the whole morning because our knees hurt and our back hurts and we’re bored and fed up? Instead of calm, wakeful, and egoless, we find ourselves getting more edgy, irritable, and solid.

To be continuedRésultat de recherche d'images

„Ce-a fost a fost, acum ce pot face…?” (1)


Gânduri după lectura cărţii Lyttei Basset La joie imprenable (Bucuria pe care nu ţi-o poate fura nimeni) 


Are vreun rost să cauţi o semnificaţie a trăirilor tale dureroase? Să însemne oare această relectură a unor elemente negative ale vieţii tale pritocirea unui rău, pe care este preferabil să-l uiţi cât mai iute? Poate folosi la ceva revenirea la acest lucrurile triste din trecut? Ne poate ea ajuta să ne ridicăm şi să umblăm, atunci când până şi a face câţiva paşi e aproape imposibil? Să evoluăm în umanitatea noastră?

De ce nu? Cu condiţia să recunoşti că fiinţa ta are multe etaje, şi că gândirea, dacă se află, incontestabil, la etajul cel mai de sus, e departe de a reprezenta totul, departe de a controla totul, şi, mai ales, departe de a fi principalul izvor al vieţii… Şi că nici ştiinţa, nici experienţa nu pun pe nimeni la adăpost de nimic. Medicii sufletelor nu sunt nici ei scutiţi de una ori alta din bolile pe care le tratează, cei mai fini cunoscători ai adâncurilor psihicului omenesc nu sunt la adăpost de dureri, prăbuşiri, crize, înfrângeri…

Dar, cum spune poetul, „din înfrângere în înfrângere, creştem”. Urcăm, evoluăm, devenim mai oameni. Oricum, intelectul şi imaginaţia se opresc, vrei, nu vrei, la tot ce te mâhneşte în clipa de faţă, la tot ce te-a mâhnit, rănit, marcat altădată. Criza de viaţă în care intri pe neaşteptate te obligă să recunoşti că nu ai uitat, nici iertat, lucruri petrecute demult, care au trecut aparent fără urme, şi pe care de fapt le-ai alungat numai undeva într-un subsol al memoriei, ca să te aperi. 

O primă întrebare ar fi: au experienţele emoţionale negative ceva comun ?

Un lucru mă izbeşte când mă gândesc la ale mele: obsesia celor petrecute, dublarea chinuitoare a evenimentului supărător, la care se adaugă gândul la cauze, detalii, urmări…  S-a petrecut ceva neplăcut, ori întristător – nu neapărat ceva foarte grav – ceva care m-a „însemnat”; sufletul  mi se mohorăşte şi se închide. Un singur punct  – şi acela, negru, dar negru! – revine şi stăruie în gând, chinuie, dezbină conştiinţa, amărăşte, blochează. Poate privi o persoană, sau un fapt, un context. Poate fi vorba de o imprudenţă, de o greşeală, a mea, ori a altcuiva, care m-a afectat, de o gafă care m-a rănit sau m-a făcut să rănesc, de o pagubă neprevăzută, de o critică, adevărată ori nu, care m-a făcut să scad în ochii proprii şi în ochii unor persoane care pentru mine contează[1]. Poate fi vorba de o pierdere, de un eşec, de muşcătura invidiei ori a geloziei, de orice naşte în cuget frustrare, şi un sentiment de vid…

După Lytta Basset, „panta firească” constă în a refuza să te gândeşti la tot ce ţi-a adus o „privaţiune a fiinţei”, şi există multe strategii reflexe: aştepţi să treacă, cauţi compensaţii, încerci să te încarci cu cât mai multe activităţi, cauţi distracţii, pe scurt, faci orice, numai să uiţi. La întrebarea „ce au comun experienţele negative?”, Lytta Basset răspunde : sentimentul că s-a săpat în mine, în existenţa mea, un abis, un gol pe care nu-l voi putea niciodată umple. Niciodată nu voi avea destui bani, destulă putere, destul timp, destulă dragoste, destulă agilitate, destulă pricepere, niciodată lucrurile nu vor mai fi cum au fost. De unde căutarea de compensaţii iluzorii, unele derizorii, altele periculoase, care te fac dependent, fără să umple, fireşte, gaura. De unde hotărârile de viaţă pripite, cotiturile de cârmă negândite cu care sunt ispitiţi oameni care şi-au pierdut un soţ, un copil, o situaţie, persoane care au eşuat într-o relaţie de dragoste, care au suferit, în viaţa lor socială, profesională, comunitară, o usturătoare deziluzie. 

Deci, cam ce ar fi de făcut? Cum să trăieşti, cum să integrezi experienţa negativă, cum să o prefaci într-o parte al bogăţiei tale ca fiinţă, al istoriei tale?

„Când o experienţă negativă ulterioară ne va confrunta iar cu evidenţa golului sufletesc legat de neintegrarea sentimentelor neplacute, el va deveni cu atât mai vertiginos cu cât a fost mai puţin luat în seamă, şi de acolo vin atâtea depresiuni şi sinucideri care survin în urma unei rupturi, a unei trădări, a unei concedieri : nu mai eşti nimic… pentru că nu ai făcut cunoştinţă vreodată cu neantul pe care-l poartă în sine orice fiinţă omenească: un nimic, unt vid, un „deficit de fiinţă” pe care l-a săpat în el, încă de la naştere, fiecare din experienţele negative trăite.”

S-ar zice, aşadar, că puţină filosofie despre trăirile dureroase şi pe care oricine, pe drept cuvânt, ar vrea să le evite, nu strică… Iar experienţa negativă, când survine, poate fi văzută şi ca un test, ca o posibilitate de a măsura vidul pe care fiecare dintre noi îl poartă în adâncuri.

Pentru cei aparent „mai norocoşi” dintre cei care au trăit traumatisme, viaţa continuă „ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic”. Timpul pare să fi cicatrizat rănile, şi divertismentul denunţat de Pascal, refugiul în hiperactivitate, în căutarea de noi relaţii, în consum, distracţii şi tot ce poate aduce plăcere – toate formele curente de compensare – par să fi avut efect. Şi totuşi…

„Dar de fapt, nu s-a petrecut nimic de acest fel. Departe de a umple golul, timpul nu face decât să-l acopere, aşa cum sunt acoperite de crengi găurile adânci săpate prin păduri, pentru a prinde animalele sălbatice în capcană.”

Fireşte, nimănui nu-i place să trăiască având mereu înaintea ochilor realitatea pierderii suferite şi a  golului săpat în fiinţa sa de fiecare eşec, ruptură, frustrare. Nimeni primeşte spontan experienţele negative ca pe ceva care poate face parte din sine; acestea sunt trăite de la început ca pe ceva care nu ar fi trebuit să se petreacă. Dar, ulterior, putem lua hotărârea de a le lua ca punct de plecare – şi este vorba aici, insistă Lytta Basset, de un act de voinţă : „ce-a fost, a fost; acum ce fac, pornind de la cele petrecute?”

[1] „Nevoia de recunoaştere ocupă un loc important în piramida nevoilor omeneşti (Maslow). Nevoia de a fi recunoscut o găsim pe toate treptele existenţei : pe plan profesional, în relaţiile personale, în iubire şi în prietenie; iar fidelitatea prietenilor nu compensează realmente pierderea dragostei, tot aşa cum intensitatea vieţii private nu poate face uitat eşecul în viaţa politică. Un om care a investit cea mai mare parte a nevoii sale de recunoaştere în domeniul public, dar nu mai e luat în seamă, se poate descoperi brusc ca fiind „privat de existenţă”. O dată cu bătrâneţea şi dispariţia nevoii sociale căreia îi răspundea, omul nu ştie cum să echilibeze lipsa de atenţie din partea celor apropiaţi; nemaiexistând public, are pur şi simplu impresia că nu mai există deloc”. (Tzetan Todorov)

Résultat de recherche d'images pour "stefan davidovici"

Ultime fragmente

Dintr-un interviu al lui Dan C. Mihăilescu despre Matei Calinescu


Am citit în ultimii vreo trei, patru ani cărţi scrise de bolnavii de cancer şi care erau în drum spre moarte, dar aveau undeva şi nădejdea că „poate Dumnezeu o să ne mai dea un timp”. Niciuna dintre aceste cărţi nu era deprimantă, nu era îngrozitoare, nu era apăsătoare, fiindcă însuşi gestul de a-ţi face o grafo-terapie, de a ieşi dinăuntrul tău, pentru că boala este o captivitate, în boală stai într-o carceră, intră diavolul, sau, mă rog, umbra, răul înăuntrul tău şi te închide. Or faptul că eşti înăuntrul tău, neputând să zbori, să dansezi, să faci film, ori pictezi ceva şi îţi verşi obsesiile, ori te apuci să scrii. Simplul fapt că te dublezi, că te dualizezi, mâna ta se întinde către foaie, te face să îţi regizezi propriul tău spectacol. Or un spectacol când îl faci nu poate fi negru, nu poţi fi deprimat, tu eşti regizor, tu eşti zeu, tu eşti Dumnezeul bolii tale şi începi să exorcizezi demonii bolii dinăuntrul tău.

Adaug ca exista, in franceza, o marturie exceptionala despre trairea unui cancer in faza terminala, cea a Christianei Singer.

Derniers fragments d’un long voyage, éditions Albin Michel, 2007

Marie de Hennezel : Son livre m’a totalement bouleversée. Il y a, d’une part, ce récit tellement poignant et vrai de sa maladie ; et d’autre part, cette maîtrise magnifique de la langue, cette capacité à mettre des mots justes sur ce qu’elle vit. Sans vouloir ôter à son expérience ce qu’elle a d’unique, elle m’a confirmé ce que d’autres m’ont appris, du temps où j’accompagnais des personnes en fin de vie : le propre de l’humain est qu’il est habité d’une force spirituelle qui lui permet de surmonter les pires épreuves. Christiane Singer nous le jure : « Quand il n’y a plus rien, il n’y a plus que l’amour. »

On est frappés par l’intensité de ses souffrances…

C’est là que réside le caractère d’authenticité de ce témoignage : Christiane Singer ne faisait pas l’impasse sur l’enfer de la souffrance, sur la tristesse de certains jours, sur son « potentiel de ressentiment ». Elle ne marchandait pas avec la maladie. Elle avait décidé, dès qu’elle en avait appris la gravité, de la vivre pleinement. Les moments difficiles alternaient donc avec des instants de grand bonheur, de joie, d’émerveillement. Puis, au fil des pages, la sérénité et le sentiment de liberté n’ont cessé de grandir. Pour elle, terminer ce livre a été un grand moment de bonheur : elle avait tenu le contrat qu’elle avait passé avec elle-même, celui de témoigner, chose qu’elle a fait toute sa vie à travers ses livres et ses conférences. Pour moi, c’est le livre d’un maître. Il a la même qualité et la même portée pour notre monde que le journal d’Etty Hillesum (Son journal,Une vie bouleversée (Points, 1995), qu’elle débute à 27 ans, en 1941, évoque notamment son évolution spirituelle au cours des derniers mois de sa vie – elle est morte à Auschwitz en 1943).

Mai amintesc si de ultimul interviu, exceptional si el, al lui Tiziano Terzani. Very, very impressing.


„Amoris laetitia”, extrait


De l’exhortation apostolique Amoris laetitia du pape François. Nouveauté !

Ci-dessous,  comment la famille peut aussi être…

… „Un chemin de souffrance et de sang”

… et ce, depuis les premiers temps, tels que les retrace la Bible.

  1. L’idylle exprimée dans le Psaume 128 ne nie pas une réalité amère marquant toutes les Saintes Écritures. C’est la présence de la douleur, du mal, de la violence qui brise la vie de la famille et son intime communion de vie et d’amour.

Ce n’est pas pour rien que l’enseignement du Christ sur le mariage (cf. Mt 19, 3-9) est inséré dans une discussion sur le divorce. La Parole de Dieu est témoin constant de cette dimension obscure qui se manifeste déjà dès les débuts lorsque, par le péché, la relation d’amour et de pureté entre l’homme et la femme se transforme en une domination : « Ta convoitise te poussera vers ton mari et lui dominera sur toi » (Gn 3, 16). 20.

C’est un chemin de souffrance et de sang qui traverse de nombreuses pages de la Bible, à partir de la violence fratricide de Caïn sur Abel et de divers conflits entre les enfants et entre les épouses des patriarches Abraham, Isaac et Jacob, arrivant ensuite aux tragédies qui souillent de sang la famille de David, jusqu’aux multiples difficultés familiales qui jalonnent le récit de Tobie ou l’amère confession de Job abandonné : « Mes frères, il les a écartés de moi, mes relations s’appliquent à m’éviter […]. Mon haleine répugne à ma femme, ma puanteur à mes propres frères » (Jb 19, 13.17).

  1. Jésus lui-même naît dans une famille modeste qui bientôt doit fuir vers une terre étrangère. Il entre dans la maison de Pierre où la belle-mère de celui-ci est malade (cf. Mc 1, 30-31) ; il se laisse impliquer dans le drame de la mort dans la maison de Jaïre ou chez Lazare (cf. Mc 5, 22- 24.35-43 ; Jn 11, 1-44) ; il écoute le cri désespéré de la veuve de Naïn face à son fils mort (cf. Lc 7, 11-15) ; il écoute la clameur du père de l’épileptique dans un petit village, en campagne (cf. Mc 9, 17-27). Il rencontre des publicains comme Matthieu ou Zachée dans leurs propres maisons (Mt 9, 9-13) ; Lc 19, 1-10), ainsi que des pécheresses comme la femme qui a fait irruption dans la maison du pharisien (cf. Lc 7, 36-50). Il connaît les angoisses et les tensions des familles qu’il introduit dans ses paraboles : des enfants qui abandonnent leurs maisons pour tenter une aventure (cf. Lc 15, 11-32) jusqu’aux enfants difficiles, aux comportements inexplicables (cf. Mt 21, 28- 31) ou victimes de la violence (cf. Mc 12, 1-9). Et il s’intéresse même aux noces qui courent le risque d’être honteuses par manque de vin (cf. Jn 2, 1-10) ou par l’absence des invités (cf. Mt 22, 1-10), tout comme il connaît le cauchemar à cause de la perte d’une pièce d’argent dans une famille (cf. Lc 15, 8-10).
  2. Dans ce bref aperçu, nous pouvons constater que la Parole de Dieu ne se révèle pas comme une séquence de thèses abstraites, mais comme une compagne de voyage, y compris pour les familles qui sont en crise ou sont confrontées à une souffrance ou à une autre, et leur montre le but du chemin, lorsque Dieu « essuiera toute larme de leurs yeux : de mort, il n’y en aura plus; de pleur, de cri et de peine » (Ap 21, 4).