Multumesc, Elisabeta

Dincolo de orizont

Cred că fiecare păstrează în suflet file dintr-o bibliotecă aparte, plină de nostalgie: cea a adolescenţei, anotimpul de graţie al căutării eului, al idealului demn de urmat, al Eroului… Mi-e teamă că pentru mine borna kilometrul-zero poartă numele lui Doru Davidovici, pilotul literat despre care se spunea că zbura cu MIG-ul său pe sub podul de la Cernavodă, ofiţerul de aviaţie care-şi purta „aripile de argint“ pe umeri pendulând între celula de alarmă şi coala albă de hârtie, introvertit şi tăcut în viaţa de toate zilele pentru a-şi dezlănţui imaginaţia şi setea de aer în scris…

Neglijat de confraţii „literaţi“, poate din cauza conglomeratului de termeni tehnici, D.D. n-a apucat să fie considerat „scriitor în toată regula“. Cea Albastră l-a chemat mult prea devreme, într-o zi de prier (20 aprilie 1989), înainte de a împlini 44 de ani, proiectându-l pentru totdeauna dincolo de orizont pe cel care afirmase în 1983: „ştii… nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe pământ“ (Aripi de argint, p.14) Tot atunci se pare că a avut şi viziunea saltului în infinit: „Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“ (id, p. 146)

Între aceste repere s-a desfăşurat însă o viaţă plină de satisfacţii pe plan profesional: avansarea în grad, îndeplinirea datoriei de a veghea „peticul de cer“ sub care s-a născut (şi nu există volum de Davidovici din care să nu răzbată un sentiment profund de patriotism, cuvânt al cărui înţeles din păcate a fost terfelit în fel şi chip în ultimele decenii) şi nu în ultimul rând zborul pe avioanele cele mai performante ale momentului… („Atât doar, că toţi eram cu ochii la drapel. La cerul acela mititel de mătase. La razele aurii, care se adunau în centrul cerului de mătase. Am strâns în pumni, până la durere, aripile vulturului de argint prins de buzunarul din stânga al vestonului. Si simţeam că noi fluturăm în vârful catargului din aluminiu.“ – id., pag.253)
Viaţa de familie,dacă a existat, a fost inconştient şi pudic protejată de ochiul vigilent şi curios al cititorului. Câteva cuvinte scăpate ici-colo, despre părinţi iubitor-îngrijoraţi („…după ce i-am anunţat că în mod cert voi deveni pilot de vânătoare, mama plângea în dormitor seara, înainte de culcare, îl auzeam prin peretele subţire pe taică-meu încercând s-o liniştească, iar dimineaţa amândoi, voit nepăsători şi ferindu-se unul de celălalt, îmi ofereau – în treacăt şi absolut întâmplător – prinosul fără miros al dragostei lor părinteşti: Ia, distrează-te… Distrează-te cât mai ai timp, tălmăceam în privirile lor îngrijorate.“ – Intrarea actorilor, p. 5); despre o nevastă modern-înţelegătoare („Priveam când şi când la nevastă-mea, Agnes stătea în poziţia ei obişnuită, pisicoasă, şi se uita drept înainte. Nici nu clipea, parcă ne-am fi despărţit ieri, era mai inaccesibilă ca o prinţesă siameză… Nu aveam secrete unul faţă de celălalt“ – Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, p. 46.); despre un puşti, Ştefănuc („La o săptămână după ce venise, Agnes adusese puştiul de la Bucureşti, de la părinţii mei“ -id., p. 53, sau: „…fi-meu se afla cu noi în cameră, manevrând un fel de platformă încărcată vârf cu jucării şi cuburi. La cei doi ani şi jumătate ai lui cunoştea bine semnificaţia noţiunii de fraier, părea însă nedumerit că şi altcineva, în afară de el, poate primi acest calificativ… Tăticule, chiar eşti fraier? s-a interesat, atent la manevrarea platformei, care se agăţase cu o roată de canatul uşii şi ameninţa să se răstoarne. Mă grăbeam, dar nu vroiam să las băiatul fără răspuns: Măi Fane – am zis – e necesar  ca tu să crezi despre mine că sunt alfa şi omega şi chiar să mă venerezi un pic. Dar în acelaşi timp, e necesar să ştii că nimeni nu scapă momentul să se lase dus de nas de sine însuşi“ – id., p. 75, sau tot romanul pentru copii Insula nevăzută).
Prietenii, în schimb, sunt personaje ubicue. Colonelul, îndrumător de zbor şi şef peste „celula de alarmă“, un Ion, un Florică, un Ţuţu Acăr, un Veteran, apoi cei „de suflet“: Dan Sîrbu şi Mike, salvamontişti la Poiana Braşov şi, în special, Chioru, coleg şi prieten, omniprezent în scrierile lui D.D., atât de viu încât depăşeşte paginile cărţilor… („A doua oară în seara asta urcă ceva cald, aproape uitat, credinţa, credinţa simplă şi bună – atât – pentru prietenul meu ameninţător, Chioru cel dur, surprins nepregătit de întorsăturile ciudate ale soartei, răsucit în el şi scos brusc, prea brusc – la iveală, crud, neacoperit, nepregătit pentru a fi privit de ochi străini“ – Celula de alarmă, p. 202). Şi mai e, cu totul şi cu totul aparte, figura credincioasă a cockerului auriu, „Tomaso von Minihoff de Saint-Hubert pre numele său întreg“ (V de la victorie, p. 128), care face uitată bariera dintre om şi animal… („exact asta e, …, când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut.“ – Ridică-te şi mergi, p. 30)
Mai e credinţa fermă că „cineva, undeva, ne iubeşte“ („…ce cuprinde cartea este părerea mea – în privinţa fenomenului OZN – înţelegând prin aceasta exact posibilitatea unui adevăr care să contravină acestei păreri. Şi la care aş adera în momentul în care aş fi convins că acesta este, în sfârşit, adevărul. De aceea am scris la persoana întâi. Pentru că oricând e posibil să se întâmple lucrul acela. Poate chiar mâine. Poate peste o oră. Poate se întâmplă chiar acum.“ – Lumi galactice, p. 214)
Mai e, desigur, părerea prietenilor despre omul D.D. („Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe Pământ. Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare. Doru a fost un zburător de clasă, care şi-a trecut o bună parte din timp în MIG-urile lui 21. Eu aş mai spune că Doru a fost un om de excepţie, care a simţit şi a căutat să pătrundă cu imaginaţia şi puterea de analiză a unui profesionist fenomene şi întâmplări destul de rar întâlnite şi oricum greu de imaginat… “ – D.D. Prunariu)
Şi mai e, la urmă, dar nu în ultimul rând, crezul literar al scriitorului D.D., închis între coperţile romanelor sale: „Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi – dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“ (Ridică-te şi mergi)
Ar mai fi multe de spus, multe de adăugat. Dar eu ştiu că cei doi piloţi dragi sufletului meu – D.D. şi propriul meu unchi, pilot de vânătoare şi el, sunt acolo unde şi-au dorit să fie, dincolo de orizont, călărind norii în lumina răsăritului.

Györfi-Deák Elisabeta,
preluat din Limes, revistă de cultură trimestrială a Sălajului,
anul II, nr. 1-2 (5-6), Zalău, 1999
523193_10150704438874931_609384930_8943108_2057940778_n-001

Anunțuri