„Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu,  şi pentru ce mă tulburi?” 

În zilele când nu-mi e bine, când răni vechi, pe care le credeam cicatrizare, sângerează iar, când inima mi se strânge de griji, nelinişti, şi vinovăţii bolnăvicioase, când conştiinţa neputinţelor ce se înmulţesc pare copleşitoare, Cuvântul Domnului şi Dumnezeului meu vine spre mine aproape ca un ultim recurs. Şi îmi aduce în suflet bucurie, întărire, nădejde, căldură.

„Doamne, alerg către Tine!” Cuvântul Tău îmi va alunga mâhniri şi temeri, îmi va pune balsam peste răni, îmi va aduce în inimă dragostea după care tânjesc… cea care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte… (1 Corinteni 13)

Cuvântul Tău e Viaţă. Cuvântul Tău, eşti Tu. Cu el pe buze, Te voi striga :

Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne !

Doamne, auzi glasul meu! (Ps 129, 1)

Iute, ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele! (Ps.37,22)

Strigătul acesta, care stă la îndemâna oricui îşi simte sufletul mâhnit, tulburat, clătinat de temeri şi griji, îl găsim şi în Cartea Psalmilor, dar şi pe ultima pagină a Bibliei, în capitolul 20 al Apocalipsei, urmând asigurării pe care ne-o dă acolo Mântuitorul : Iată, vin curând. Amin! Vino, Doamne Isuse!

Ca un copil care-şi strigă mama, ştiind că ea va veni negreşit, am să-mi strig şi eu nevoia de ocrotire, de mângâiere, de ajutor. Fără a uita însă că singurul strigăt care mă leagă cu adevărat de Dumnezeu este cel  al Duhului:

De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite.  (Romani 8,26).

Aşa cum de atâtea ori a făgăduit pe tot parcursul Scripturilor, Domnul vine, îi caută mai cu seamă pe cei slabi, pe cei bolnavi, pe cei neputincioşi. Se apleacă cu drag până şi înspre mine, spre tine, oricât ne-ar fi de « înegrite » sufletele…

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? (Ps 41, 6)

Adevărul întreg al destinului meu încă nu-mi este clar, nu ştiu încă toate „de ce „-urile lui.  Dar leacul de care am atâta nevoie îl pot afla.

Un leac aflat la îndemâna mea, oricând.

Ce am de făcut, este să-mi amintesc de Dumnezeu, să mă încred în puterea Numelui Său celui Sfânt. Amintindu-mi faptele Lui, să pomenesc iar şi iar, cu recunoştinţă, tot ce a făcut Domnul în viaţa omenirii, a poporului ales, a neamului meu, a mea…

Aducând Domnului, aşa cum tot Sfintele Scripturi mă învaţă, cuvenita laudă „pentru prea marea-I slavă”, pătrund într-o altă sferă, şi mă situez pe alt plan faţă de cele trăite; cunosc un sentiment viu de recunoştinţă, şi, încet-încet, devin conştient că el nu poate coexista cu amărăciunea, cu închiderea dureroasă în mine, cu resentimentul şi auto-compasiunea lăcrămoasă. 

Da, e de încercat ! Prin simplul fapt că ajung să spun „mulţumescu-ţi, Doamne, pentru tot ce-mi aduce viaţa!” îmi încarc bateriile sufleteşti, văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, mai înaltă, mai largă, şi totul devine altfel.

Altfel alerg către icoane, altfel îmi înfăţişez cererile Domnului meu, altfel deschid Biblia. Altfel mă fac prezentă la durerea atâtora din jur, ce cunosc o soartă asemănătoare cu cea a dreptului celui încercat, Iov. Iar un glas precum cel al profetului Eremia, ale cărui amarnice Plângeri, izvorâte din nenorocirea neamului său, cuprind şi  depăşesc – oh, cât de mult! – toate posibilele mele lamentaţii, mă va exprima şi pe mine, şi-mi va hrăni rugăciunea.

Mă voi plânge lui Dumnezeu, cu vorbe luate din Cuvântul Lui :

…Ai răpit pacea sufletului meu, uitat-am fericirea. Şi am zis: S-a dus puterea vieţii mele şi nădejdea mea în Domnul. Adu-ţi aminte de nevoia şi de necazul meu, de pelin şi de otravă!

Adu-ţi aminte, Doamne, că împovărat este sufletul meu… (Plângeri 3,12-20)   

Cu toate nenorocirile de care e plină istoria sacră, şi istoria atâtor şi atâtor creştini, Dumnezeul nostru ne cheamă la bucuria ce nu poate fi distrusă, bucuria pe care nimeni nu ne-o poate lua. Bucuria de dincolo… Este vorba de ea, mai cu seamă, pe tot parcursul capitolelor 14-17 din Evanghelia sf. Ioan, care cuprind testamentul Mântuitorului.

Ne vine, această bucurie, prin puterea harului către care ne deschid smerenia, iertarea, dragostea ce dăruieşte şi rabdă, dorinţa sinceră de a nu exclude pe nimeni din Viaţa noastră, din inima noastră. Ni se cere, pentru a ajunge la ea, o declaraţie de repetat, în rugăciune, cât mai des; act simplu, dar pe care nu preget să-l numesc eroic. Este una din formele cele mai înalte ale credinţei, al cărui model unic şi inimitabil este Maica Domnului, pururea Fecioara Maria.

Un gest ce constă în a recunoaşte, în tot ce trăieşti, lucrarea Domnulului şi planul Lui, recunoscând în acest plan calea unică a mântuirii. Dacă rămânem într-o asemenea atitudine, suntem în mâna lui Dumnezeu şi putem înfrunta tot răul de pe pământ.

 

Reclame