La Milano, „Stabat Mater”

Anunțuri

Dumnezeu va sterge orice lacrima

-Transcriu din Apocalipsa, cu gândul cei greu încercati in recentele seisme; cu gândul la sirienii blocati in Lesvos, la vizita papei si la intâlnirea lui cu arhiepiscopul Atenei si Greciei, alaturi de patriarhul Bartolomeu.

Lacrimile celor care trec prin „marea încercare” le pot sterge, dupa puteri, cei care pot face un mic gest, aflându-se alaturi, dar si noi cei de departe, rugându-ne pentru ei si abtinându-ne de la a profera lozinci gen „totul de la /prin/pentru/ noi si-ai nostri”…numai noi avem dreptul de a trai in pace si liniste, numai noi stim ce e bine si ce nu e, fiecare cu grijile lui, sa-i ajute cine stie, noi cu ai nostri interlopi si polemicile noastre ridicole… ca si cum noi am fi zidit lumea si avem toate drepturile asupra ei, fara empatie, fara mila, fara fratietate, fara solidaritate. „Acum e democratie”, nu-i asa? Fiecare pentru el!

Apocalipsa 7, 9-17
9 După acestea, am văzut, și iată, o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele și limbile. Ei stăteau [în picioare] în fața tronului și în fața Mielului, îmbrăcați cu haine albe și cu ramuri de palmier în mâini.
10 Ei strigau cu glas puternic:
„Mântuirea aparține Dumnezeului nostru,
celui care șade pe tron,
și Mielului!”
11 Și toți îngerii stăteau [în picioare] în jurul tronului, al bătrânilor și al celor patru ființe, cădeau cu fața la pământ înaintea tronului și-l adorau pe Dumnezeu
12 și spuneau:
„Amin!
Binecuvântarea, gloria, înțelepciunea,
mulțumirea, cinstea, puterea și tăria
[să fie] Dumnezeului nostru
în vecii vecilor! Amin!”
13 Unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Cine sunt și de unde vin cei care sunt îmbrăcați cu haine albe?”
14 I-am zis: „Domnul meu, tu știi”. Iar el mi-a spus: „Aceștia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.
15 De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu
și îi aduc cult ziua și noaptea
în templul său,
iar cel care stă pe tron
îi va adăposti în cortul său;
16 nu le va mai fi foame și nici nu le va mai fi sete,
nu-i va mai arde soarele
și nici arșița.
17 Căci Mielul din mijlocul tronului îi va păstori
și-i va conduce la izvoarele apelor vieții,
iar Dumnezeu va șterge orice lacrimă
din ochii lor”.

Doamne, sunt al tau, sunt a ta!

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. 

Temei al încrederii noastre…!  Pentru a te face să simţi, cu toate fibrele tale, cât este acest lucru de adevărat, de temeinic, de încurajator, se cer câteva lucruri simple?

Simple, dar deloc uşoare.

Să-ţi aminteşti de darul credinţei, primit atunci când, prin botez, ai devenit ucenic al lui Hristos. Să te laşi transformat de cuvântul Lui, cerând cu insistentă ca acest dar să-ţi fie reînoit, sporit, la fiecare rugăciune, la fiecare aducere aminte de Domnul… ba chiar şi la fiecare răsuflare!

„Al Tău, sunt, Doamne! A Ta sunt, blândule Iisuse!”

Cu privirile aţintite la Mântuitor, să nu-l priveşti ca pe cineva aflat la distanţă, „pe malul celălalt”; şi nici să nu încerci să te convingi singur, cugetând şi cântărind şi comparând lucrurile doar prin prisma experienţei şi cunoştinţelor tale, că lucrurile stau aşa cum  a spus El, şi că are dreptate…!

Şi, neîncetat, să te rogi, cerând milă, călăuzire, ajutor, lumină.

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

La adevărul dumnezeiesc ajung numai cei care se lasă căutaţi şi aflaţi de către Domnul.

Al cărui legământ, a cărui făgăduinţă nu se clatină, nu se schimbă, nu cunoaşte răzgândire…

„Sunt cu voi în toate zilele…”

Dăruieşte-mi, Doamne, să mă desprind de mine, de nedumeririle şi amărăciunile mele, ca să te pot urma pe potecile încrederii şi recunoştinţei!

Trimite-mi Duhul Tău cel Sfânt, Duhul Tău de Fiu al Tatălui, şi poartă-mă, cu Tine, pe Crucea Ta, care este singura cale, şi poarta cea îngustă a Împărăţiei!

Pentru mine, ai lăsat ca lumea să te dispreţuiască, să te lovească, să te scuipe şi să te înjure… Te-ai lăsat, pentru mine, trădat şi osândit  şi răstignit ca ultimul dintre răufăcători…

Pentru mine, Doamne, ai gustat chinul şi moartea. Învaţă-mă să te privesc… învaţă-mă să te ascult… învaţă-mă să mă încred în Mila Ta… învaţă-mă să-mi duc poverile, şi să-mi plâng lacrimile, cu Tine, ca să cunosc, de pe acum, sau când vei binevoi, pacea şi bucuria Ta!

Pe toţi urmăritorii Lui, Domnul îi învaţă cum să trăiască bine, cum să trăiască pe deplin. Cum să se lase tămăduiţi de El. Vindecaţi, mai cu seamă, de bolile sufletului, care fac ca viaţa să pară încă şi mai grea decât este, şi mai amară; de boala descurajării, de boala neîncrederii, de boala nerecunoştinţei, care adaugă poverilor şi neajunsurilor concrete, materiale, poverile răutătii inimii, a revoltei, a mâniei revărsate în gesturi brutale, ori lăsată să clocotească, ascuns şi distrugător, în adâncurile otrăvite ale conştiinţei…

Povara invidiei, povara geloziei, povara poftelor neînfrânate şi de nepotolit…

Ca să ajung să fiu încredinţat, până în adâncul inimii, că Domnul este oricând alături de mine, că Mâna Lui nu mă lasă, că legământul Lui de pace cu mine nu se va zdruncina, că Mila Lui mă înconjoară, am nevoie, şi de o hotărâre a mea, de bunăvointă, dar şi de ajutorul Duhului.

Pot, făcând un efort de fiecare dată când este necesar – decide să las la o parte, de bună-voie, anumite atitudini, să iau distanţă faţă de anumite sentimente. Pot refuza să mă las pradă sentimentelor de ciudă şi ranchiună, pot renunţa să-mi judec şi să-mi osândesc apropiaţii care mi-au greşit cu una ori cu alta. Pot să refuz văicăreala neîncetată şi gândurile obsedante, copleşitoare, la toate necazurile şi durerile din trecutul şi din prezentul meu. Pot renunţa să mă compar cu alţii, să dispreţuiesc şi să mă dispreţuiesc… Pot refuza să adaug, la povara zilei de azi, gândurile chinuitoare la ce ar putea să se mai petreacă.

Şi, dacă mă simt pierdut, când mă cuprinde „viforul ispitelor”, pot chema, aşa cum  a făcut-o apostolul Petru atunci când s-a temut că se îneacă : Doamne, scapă-mă! 

Certosa1515_ViaCrucis-645x310

Rameaux et Passion

Jesus_Jerusalem-624x347

Aujourd’hui, sa glorieuse Passion !

Évangile de Jésus Christ selon saint Luc (Lc 19, 28-40)

En ce temps-là,
Jésus partit en avant pour monter à Jérusalem.
Lorsqu’il approcha de Bethphagé et de Béthanie,
près de l’endroit appelé mont des Oliviers,
il envoya deux de ses disciples, en disant :
« Allez à ce village d’en face.
À l’entrée, vous trouverez un petit âne attaché,
sur lequel personne ne s’est encore assis.
Détachez-le et amenez-le.
Si l’on vous demande :
‘Pourquoi le détachez-vous ?’
vous répondrez :
‘Parce que le Seigneur en a besoin.’ »
Les envoyés partirent
et trouvèrent tout comme Jésus leur avait dit.
Alors qu’ils détachaient le petit âne,
ses maîtres leur demandèrent :
« Pourquoi détachez-vous l’âne ? »
Ils répondirent :
« Parce que le Seigneur en a besoin. »
Ils amenèrent l’âne auprès de Jésus,
jetèrent leurs manteaux dessus,
et y firent monter Jésus.
À mesure que Jésus avançait,
les gens étendaient leurs manteaux sur le chemin.
Alors que déjà Jésus approchait de la descente du mont des Oliviers,
toute la foule des disciples, remplie de joie,
se mit à louer Dieu à pleine voix
pour tous les miracles qu’ils avaient vus,
et ils disaient :
« Béni soit celui qui vient,
le Roi, au nom du Seigneur.
Paix dans le ciel
et gloire au plus haut des cieux ! »
Quelques pharisiens, qui se trouvaient dans la foule,
dirent à Jésus :
« Maître, réprimande tes disciples ! »
Mais il prit la parole en disant :
« Je vous le dis :
si eux se taisent,
les pierres crieront. »

COMMENTAIRE du fr. Jacques Marcotte, Montréal

La liturgie de ce jour est déjà longue… Il ne faut pas trop en rajouter.  Laissons simplement le récit de la Passion du Seigneur faire son chemin en nous, en méditant sur quelques détails de ce parcours troublant de notre Seigneur.

Nous vivons en ce jour une liturgie toute en contrastes. Elle évoque d’une part la gloire et le triomphe du Seigneur et d’autre part son épreuve, sa souffrance, ses persécutions subies, et sa mort à la fin.  C’est une sorte de passage inversé à vivre comme un grand paradoxe, qui annonce pourtant Pâques et la victoire prochaine.

Nous venons de vivre en mystère cette victoire qui déjà s’annonçait, en vérité, non seulement lors de la royale entrée de Jésus à Jérusalem – que nous avons évoquée en début de célébration, – mais aussi tout au long du long récit de Luc, où tellement de détails font bien voir le penchant de miséricorde et de compassion dans lequel balance Jésus, de tout son cœur, de tout son être.

La Passion du Seigneur selon S. Luc se déroule sur un mode majeur; elle chante la victoire et la puissance du Christ en son épreuve elle-même; elle nous parle d’un Christ qui s’avance avec sérénité sur un chemin de compassion, de pardon, de guérison, de bienfaisance.  Chez lui point de révolte, ni de repli sur soi, ni de panique. Plein de détails nous révèlent déjà les effets merveilleux de l’offrande du Christ. 

Nous avons vu par maints détours et circonstances que le mystère de la Rédemption était à l’œuvre déjà : « Père pardonne-leur, ils ne savent pas ce qu’ils font… », // « Filles de Jérusalem, pleurez sur vous, sur vos enfants… »,  // « Aujourd’hui tu seras avec moi en paradis… ». 

En cette lecture de la Passion, en cette eucharistie mémorial vivant de la Pâques du Seigneur, en cette Sainte Semaine, en nos propres vies marquées de mort, de souffrance, de peurs et de péchés, en tous nos signes de croix, nos gestes d’humanité et nos élans de charité, le Christ Sauveur avance avec nous, nous avançons avec lui.  Laissons donc le Mystère de sa Pâques nous toucher et produire dans nos vies, dans le monde, – aujourd’hui -, des effets de conversion, de guérison, d’amour et de tendresse, de relèvement salutaire.  Que dans la puissance de notre communion, avec lui et entre nous, nous soyons partie prenante de son œuvre de salut !