De ce mai povestim toate acestea după ce abia le-am spus anul trecut, și acum doi ani, și acum zece ani, și acum o mie de ani? Se potrivește aici ceea ce-i spunea Gide lui Paul Valéry, despre istoriile știute și răsștiute: „Totul s-a spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu să o […]
The conclusion of Holy Week ends with the “Liturgy of all Liturgies,” commonly known as the “Sacred Triduum.” This liturgical event is so important, it spans three days!
It is a beautiful liturgy that is meant to draw us even closer to the great Paschal mystery of Christ’s Passion, death and resurrection.
Below is Benedict XVI’s helpful summary of each day, which he presented in a Wednesday audience in 2007.
Holy Thursday
In the evening, entering the Easter Triduum, the Christian community relives what happened at the Last Supper in the Mass of the Lord’s Supper. In the Upper Room, the Redeemer wanted to anticipate the sacrifice of his life in the Sacrament of the bread and wine changed into his Body and Blood: he anticipated his death, he freely gave his life, he offered the definitive gift of himself to humanity.
With the washing of the feet, the gesture with which, having loved his own, he loved them to the end is repeated (cf. Jn 13:1), and he bequeathed this act of humility to his disciples as their “badge”: love unto death.
After the Mass of the Lord’s Supper, the liturgy invites the faithful to pause in adoration before the Blessed Sacrament, reliving Jesus’ agony in Gethsemane. And we see that the disciples fell asleep, leaving their Lord on his own.
Good Friday
Good Friday, which commemorates the events between Christ’s condemnation to death and his Crucifixion, is a day of penance, fasting and prayer, of participation in the Lord’s Passion. At the prescribed hour, the Christian Assembly, with the help of the Word of God and liturgical actions, renews the history of human infidelity to the divine plan, which was nonetheless brought about exactly in this way; and it listens once again to the moving narrative of the Lord’s sorrowful Passion.
The Assembly then addresses to the Heavenly Father a long “prayer of the faithful” which embraces all the needs of the Church and of the world.
Subsequently, the community adores the Cross and receives the Eucharist, consuming the sacred species reserved from the Mass of the Lord’s Supper on the previous day. In commenting on Good Friday, St. John Chrysostom observes: “First, the Cross stood for contempt, but today it is something venerable; before it was the symbol of condemnation, today it is the hope of salvation. It has truly become a source of infinite good; it has freed us from error, it has dispelled our shadows, it has reconciled us with God, it has transformed us from being enemies of God to being members of his family, from being strangers to being his neighbours: this Cross is the destruction of enmity, the source of peace, the casket of our treasure” (cf. De Cruce et Latrone I, 1, 4).
Easter Vigil
Holy Saturday is the day when the liturgy is hushed, the day of great silence, and Christians are invited to preserve interior recollection, often difficult to encourage in our day, in order to be better prepared for the Easter Vigil.
Finally, during the Easter Vigil the veil of sorrow which shrouds the Church because of the death of the Lord will be torn by the victorious cry: Christ is risen and has defeated death for ever! We will then truly be able to understand the mystery of the Cross, “since God also creates wonders even in the impossible,” an ancient writer says, “so that we may know that he alone can do what he wills. From his death comes our life, from his wounds our healing, from his fall our resurrection, from his descent our uplifting” (Anonymous, Quartodecimano).
Cutremur la Ierusalim… „Intrând în Ierusalim, Isus face ceea ce nu ar fi trebuit să facă, lucru care îl va costa viața: se duce să atingă interesele castei sacerdotale la putere…”. Pe ilLibraio.it, în vederea Duminicii Floriilor, intervenția fratelui Alberto Maggi, biblist împotriva curentului „Când a intrat el în Ierusalim, întregul oraș a fost zguduit” […]
via O reflecție de autor în vederea Duminicii Floriilor — Curajul credinței
-Transcriu din Apocalipsa, cu gândul cei greu încercati in recentele seisme; cu gândul la sirienii blocati in Lesvos, la vizita papei si la intâlnirea lui cu arhiepiscopul Atenei si Greciei, alaturi de patriarhul Bartolomeu.
Lacrimile celor care trec prin „marea încercare” le pot sterge, dupa puteri, cei care pot face un mic gest, aflându-se alaturi, dar si noi cei de departe, rugându-ne pentru ei si abtinându-ne de la a profera lozinci gen „totul de la /prin/pentru/ noi si-ai nostri”…numai noi avem dreptul de a trai in pace si liniste, numai noi stim ce e bine si ce nu e, fiecare cu grijile lui, sa-i ajute cine stie, noi cu ai nostri interlopi si polemicile noastre ridicole… ca si cum noi am fi zidit lumea si avem toate drepturile asupra ei, fara empatie, fara mila, fara fratietate, fara solidaritate. „Acum e democratie”, nu-i asa? Fiecare pentru el!
| Apocalipsa 7, 9-17 |
| 9 După acestea, am văzut, și iată, o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele și limbile. Ei stăteau [în picioare] în fața tronului și în fața Mielului, îmbrăcați cu haine albe și cu ramuri de palmier în mâini. |
| 10 Ei strigau cu glas puternic: |
| „Mântuirea aparține Dumnezeului nostru, |
| celui care șade pe tron, |
| și Mielului!” |
| 11 Și toți îngerii stăteau [în picioare] în jurul tronului, al bătrânilor și al celor patru ființe, cădeau cu fața la pământ înaintea tronului și-l adorau pe Dumnezeu |
| 12 și spuneau: |
| „Amin! |
| Binecuvântarea, gloria, înțelepciunea, |
| mulțumirea, cinstea, puterea și tăria |
| [să fie] Dumnezeului nostru |
| în vecii vecilor! Amin!” |
| 13 Unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Cine sunt și de unde vin cei care sunt îmbrăcați cu haine albe?” |
| 14 I-am zis: „Domnul meu, tu știi”. Iar el mi-a spus: „Aceștia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. |
| 15 De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu |
| și îi aduc cult ziua și noaptea |
| în templul său, |
| iar cel care stă pe tron |
| îi va adăposti în cortul său; |
| 16 nu le va mai fi foame și nici nu le va mai fi sete, |
| nu-i va mai arde soarele |
| și nici arșița. |
| 17 Căci Mielul din mijlocul tronului îi va păstori |
| și-i va conduce la izvoarele apelor vieții, |
| iar Dumnezeu va șterge orice lacrimă |
| din ochii lor”. |
… Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Temei al încrederii noastre…! Pentru a te face să simţi, cu toate fibrele tale, cât este acest lucru de adevărat, de temeinic, de încurajator, se cer câteva lucruri simple…
…Simple, dar deloc uşoare.
Să-ţi aminteşti de darul credinţei, primit atunci când, prin botez, ai devenit ucenic al lui Hristos. Să te laşi transformat de cuvântul Lui, cerând cu insistentă ca acest dar să-ţi fie reînoit, sporit, la fiecare rugăciune, la fiecare aducere aminte de Domnul… ba chiar şi la fiecare răsuflare!
„Al Tău, sunt, Doamne! A Ta sunt, blândule Iisuse!”
Cu privirile aţintite la Mântuitor, să nu-l priveşti ca pe cineva aflat la distanţă, „pe malul celălalt”; şi nici să nu încerci să te convingi singur, cugetând şi cântărind şi comparând lucrurile doar prin prisma experienţei şi cunoştinţelor tale, că lucrurile stau aşa cum a spus El, şi că are dreptate…!
Şi, neîncetat, să te rogi, cerând milă, călăuzire, ajutor, lumină.
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”
La adevărul dumnezeiesc ajung numai cei care se lasă căutaţi şi aflaţi de către Domnul.
Al cărui legământ, a cărui făgăduinţă nu se clatină, nu se schimbă, nu cunoaşte răzgândire…
„Sunt cu voi în toate zilele…”
Dăruieşte-mi, Doamne, să mă desprind de mine, de nedumeririle şi amărăciunile mele, ca să te pot urma pe potecile încrederii şi recunoştinţei!
Trimite-mi Duhul Tău cel Sfânt, Duhul Tău de Fiu al Tatălui, şi poartă-mă, cu Tine, pe Crucea Ta, care este singura cale, şi poarta cea îngustă a Împărăţiei!
Pentru mine, ai lăsat ca lumea să te dispreţuiască, să te lovească, să te scuipe şi să te înjure… Te-ai lăsat, pentru mine, trădat şi osândit şi răstignit ca ultimul dintre răufăcători…
Pentru mine, Doamne, ai gustat chinul şi moartea. Învaţă-mă să te privesc… învaţă-mă să te ascult… învaţă-mă să mă încred în Mila Ta… învaţă-mă să-mi duc poverile, şi să-mi plâng lacrimile, cu Tine, ca să cunosc, de pe acum, sau când vei binevoi, pacea şi bucuria Ta!
Pe toţi urmăritorii Lui, Domnul îi învaţă cum să trăiască bine, cum să trăiască pe deplin. Cum să se lase tămăduiţi de El. Vindecaţi, mai cu seamă, de bolile sufletului, care fac ca viaţa să pară încă şi mai grea decât este, şi mai amară; de boala descurajării, de boala neîncrederii, de boala nerecunoştinţei, care adaugă poverilor şi neajunsurilor concrete, materiale, poverile răutătii inimii, a revoltei, a mâniei revărsate în gesturi brutale, ori lăsată să clocotească, ascuns şi distrugător, în adâncurile otrăvite ale conştiinţei…
Povara invidiei, povara geloziei, povara poftelor neînfrânate şi de nepotolit…
Ca să ajung să fiu încredinţat, până în adâncul inimii, că Domnul este oricând alături de mine, că Mâna Lui nu mă lasă, că legământul Lui de pace cu mine nu se va zdruncina, că Mila Lui mă înconjoară, am nevoie, şi de o hotărâre a mea, de bunăvointă, dar şi de ajutorul Duhului.
Pot, făcând un efort de fiecare dată când este necesar – decide să las la o parte, de bună-voie, anumite atitudini, să iau distanţă faţă de anumite sentimente. Pot refuza să mă las pradă sentimentelor de ciudă şi ranchiună, pot renunţa să-mi judec şi să-mi osândesc apropiaţii care mi-au greşit cu una ori cu alta. Pot să refuz văicăreala neîncetată şi gândurile obsedante, copleşitoare, la toate necazurile şi durerile din trecutul şi din prezentul meu. Pot renunţa să mă compar cu alţii, să dispreţuiesc şi să mă dispreţuiesc… Pot refuza să adaug, la povara zilei de azi, gândurile chinuitoare la ce ar putea să se mai petreacă.
Şi, dacă mă simt pierdut, când mă cuprinde „viforul ispitelor”, pot chema, aşa cum a făcut-o apostolul Petru atunci când s-a temut că se îneacă : Doamne, scapă-mă!
Évangile de Jésus Christ selon saint Luc (Lc 19, 28-40)
En ce temps-là,
Jésus partit en avant pour monter à Jérusalem.
Lorsqu’il approcha de Bethphagé et de Béthanie,
près de l’endroit appelé mont des Oliviers,
il envoya deux de ses disciples, en disant :
« Allez à ce village d’en face.
À l’entrée, vous trouverez un petit âne attaché,
sur lequel personne ne s’est encore assis.
Détachez-le et amenez-le.
Si l’on vous demande :
‘Pourquoi le détachez-vous ?’
vous répondrez :
‘Parce que le Seigneur en a besoin.’ »
Les envoyés partirent
et trouvèrent tout comme Jésus leur avait dit.
Alors qu’ils détachaient le petit âne,
ses maîtres leur demandèrent :
« Pourquoi détachez-vous l’âne ? »
Ils répondirent :
« Parce que le Seigneur en a besoin. »
Ils amenèrent l’âne auprès de Jésus,
jetèrent leurs manteaux dessus,
et y firent monter Jésus.
À mesure que Jésus avançait,
les gens étendaient leurs manteaux sur le chemin.
Alors que déjà Jésus approchait de la descente du mont des Oliviers,
toute la foule des disciples, remplie de joie,
se mit à louer Dieu à pleine voix
pour tous les miracles qu’ils avaient vus,
et ils disaient :
« Béni soit celui qui vient,
le Roi, au nom du Seigneur.
Paix dans le ciel
et gloire au plus haut des cieux ! »
Quelques pharisiens, qui se trouvaient dans la foule,
dirent à Jésus :
« Maître, réprimande tes disciples ! »
Mais il prit la parole en disant :
« Je vous le dis :
si eux se taisent,
les pierres crieront. »
COMMENTAIRE du fr. Jacques Marcotte, Montréal
La liturgie de ce jour est déjà longue… Il ne faut pas trop en rajouter. Laissons simplement le récit de la Passion du Seigneur faire son chemin en nous, en méditant sur quelques détails de ce parcours troublant de notre Seigneur.
Nous vivons en ce jour une liturgie toute en contrastes. Elle évoque d’une part la gloire et le triomphe du Seigneur et d’autre part son épreuve, sa souffrance, ses persécutions subies, et sa mort à la fin. C’est une sorte de passage inversé à vivre comme un grand paradoxe, qui annonce pourtant Pâques et la victoire prochaine.
Nous venons de vivre en mystère cette victoire qui déjà s’annonçait, en vérité, non seulement lors de la royale entrée de Jésus à Jérusalem – que nous avons évoquée en début de célébration, – mais aussi tout au long du long récit de Luc, où tellement de détails font bien voir le penchant de miséricorde et de compassion dans lequel balance Jésus, de tout son cœur, de tout son être.
La Passion du Seigneur selon S. Luc se déroule sur un mode majeur; elle chante la victoire et la puissance du Christ en son épreuve elle-même; elle nous parle d’un Christ qui s’avance avec sérénité sur un chemin de compassion, de pardon, de guérison, de bienfaisance. Chez lui point de révolte, ni de repli sur soi, ni de panique. Plein de détails nous révèlent déjà les effets merveilleux de l’offrande du Christ.
Nous avons vu par maints détours et circonstances que le mystère de la Rédemption était à l’œuvre déjà : « Père pardonne-leur, ils ne savent pas ce qu’ils font… », // « Filles de Jérusalem, pleurez sur vous, sur vos enfants… », // « Aujourd’hui tu seras avec moi en paradis… ».
En cette lecture de la Passion, en cette eucharistie mémorial vivant de la Pâques du Seigneur, en cette Sainte Semaine, en nos propres vies marquées de mort, de souffrance, de peurs et de péchés, en tous nos signes de croix, nos gestes d’humanité et nos élans de charité, le Christ Sauveur avance avec nous, nous avançons avec lui. Laissons donc le Mystère de sa Pâques nous toucher et produire dans nos vies, dans le monde, – aujourd’hui -, des effets de conversion, de guérison, d’amour et de tendresse, de relèvement salutaire. Que dans la puissance de notre communion, avec lui et entre nous, nous soyons partie prenante de son œuvre de salut !
Blog de albina 