The meaning of suffering

… according to Rebecca West


While recovering from surgery in an English hospital in the fall of 1934, West heard on the radio that Yugoslavia’s King Alexander I had been assassinated — the first monarch of a young country born out of the horrors of WWI, murdered by the same fascist forces that would pave the way for WWII. She recognized instantly, with a sorrowful urgency, that such local crises of inhumanity never exist in isolation from the whole of humanity. A quarter century before Martin Luther King urged us to see that “we are caught in an inescapable network of mutuality [and] whatever affects one directly, affects all indirectly,” West reflected on hearing the radio announcement:

I had to admit that I quite simply and flatly knew nothing at all about the south-eastern corner of Europe … that is to say I know nothing of my own destiny.

And indeed, from West’s regional focus on my native Balkans radiates a larger inquiry into the collective fate of humanity, with all its tragedy and tenaciousness, and the ultimate resilience of the human spirit — nowhere more so than in a passage describing her encounter with a woman on a mountain road in Montenegro. West relays the woman’s response to being asked how she had ended up there, across the country from her hometown of Durmitor:

She laughed a little, lifted her ball of wool to her mouth, sucked the thin thread between her lips, and stood rocking herself, her eyebrows arching in misery. “It is a long story. I am sixty now,” she said. “Before the war I was married over there, by Durmitor. I had a husband whom I liked very much, and I had two children, a son and a daughter. In 1914 my husband was killed by the Austrians. Not in battle. They took him out of our house and shot him. My son went off and was a soldier and was killed, and my daughter and I were sent to a camp. There she died. In the camp it was terrible, many people died. At the end of the war I came out and I was alone. So I married a man twenty years older than myself. I did not like him as I liked my first husband, but he was very kind to me, and I had two children of his. But they both died, as was natural, for he was too old, and I was too old, and also I was weak from the camp. And now my husband is eighty, and he has lost his wits, and he is not kind to me any more. He is angry with everybody; he sits in his house and rages, and I cannot do anything right for him. So I have nothing.”

To the question of where she is headed on that mountain road, the woman responds:

“I am not going anywhere. I am walking about to try to understand why all this has happened. If I had to live, why should my life have been like this? If I walk about up here where it is very high and grand it seems to me I am nearer to understanding it.” She put the ball of wool to her forehead and rubbed it backwards and forwards, while her eyes filled with painful speculation. “Good-bye,” she said, with distracted courtesy, as she moved away, “good-bye.”

With this, West delivers her stroke of genius in revealing the animating force of human existence, that which gives rise to all art and all science and the irrepressible roving curiosity that has given us everything we call culture:

This woman [was] the answer to my doubts. She took her destiny not as the beasts take it, nor as the plants and trees; she not only suffered it, she examined it. As the sword swept down on her through the darkness she threw out her hand and caught the blade as it fell, not caring if she cut her fingers so long as she could question its substance, where it had been forged, and who was the wielder. She wanted to understand … the mystery of process.

I knew that art and science were the instruments of this desire, and this was their sole justification, though in the Western world where I lived I had seen art debauched to ornament and science prostituted to the multiplication of gadgets. I knew that they were descended from man’s primitive necessities, that the cave man who had to hunt the aurochs drew him on the rock-face that he might better understand the aurochs and have fuller fortune in hunting and was the ancestor of all artists, that the nomad who had to watch the length of shadows to know when he should move his herd to the summer pasture was the ancestor of all scientists. But I did not know these things thoroughly with my bowels as well as my mind. I knew them now, when I saw the desire for understanding move this woman. It might have been far otherwise with her, for she had been confined by her people’s past and present to a kind of destiny that might have stunned its victims into an inability to examine it. Nevertheless she desired neither peace nor gold, but simply knowledge of what her life might mean. The instrument used by the hunter and the nomad was not too blunt to turn to finer uses; it was not dismayed by complexity, and it could regard the more stupendous aurochs that range within the mind and measure the diffuse shadows cast by history. And what was more, the human will did not forget its appetite for using it.

In a sentiment that calls to mind Hannah Arendt’s timelessly incisive perspective on the only effective antidote to evil, found in the fact that “one man will always be left alive to tell the story,” West considers the essential quality of spirit which the Montenegrin woman modeled:

If during the next million generations there is but one human being born in every generation who will not cease to inquire into the nature of his fate, even while it strips and bludgeons him, some day we shall read the riddle of our universe. We shall discover what work we have been called to do, and why we cannot do it. If a mine fails to profit by its riches and a church wastes the treasure of its altar, we shall know the cause: we shall find out why we draw the knife across the throat of the black lamb or take its place on the offensive rock, and why we let the grey falcon nest in our bosom, though it buries its beak in our veins. We shall put our own madness in irons.


„Ce-a fost a fost, acum ce pot face…?” (1)


Gânduri după lectura cărţii Lyttei Basset La joie imprenable (Bucuria pe care nu ţi-o poate fura nimeni) 


Are vreun rost să cauţi o semnificaţie a trăirilor tale dureroase? Să însemne oare această relectură a unor elemente negative ale vieţii tale pritocirea unui rău, pe care este preferabil să-l uiţi cât mai iute? Poate folosi la ceva revenirea la acest lucrurile triste din trecut? Ne poate ea ajuta să ne ridicăm şi să umblăm, atunci când până şi a face câţiva paşi e aproape imposibil? Să evoluăm în umanitatea noastră?

De ce nu? Cu condiţia să recunoşti că fiinţa ta are multe etaje, şi că gândirea, dacă se află, incontestabil, la etajul cel mai de sus, e departe de a reprezenta totul, departe de a controla totul, şi, mai ales, departe de a fi principalul izvor al vieţii… Şi că nici ştiinţa, nici experienţa nu pun pe nimeni la adăpost de nimic. Medicii sufletelor nu sunt nici ei scutiţi de una ori alta din bolile pe care le tratează, cei mai fini cunoscători ai adâncurilor psihicului omenesc nu sunt la adăpost de dureri, prăbuşiri, crize, înfrângeri…

Dar, cum spune poetul, „din înfrângere în înfrângere, creştem”. Urcăm, evoluăm, devenim mai oameni. Oricum, intelectul şi imaginaţia se opresc, vrei, nu vrei, la tot ce te mâhneşte în clipa de faţă, la tot ce te-a mâhnit, rănit, marcat altădată. Criza de viaţă în care intri pe neaşteptate te obligă să recunoşti că nu ai uitat, nici iertat, lucruri petrecute demult, care au trecut aparent fără urme, şi pe care de fapt le-ai alungat numai undeva într-un subsol al memoriei, ca să te aperi. 

O primă întrebare ar fi: au experienţele emoţionale negative ceva comun ?

Un lucru mă izbeşte când mă gândesc la ale mele: obsesia celor petrecute, dublarea chinuitoare a evenimentului supărător, la care se adaugă gândul la cauze, detalii, urmări…  S-a petrecut ceva neplăcut, ori întristător – nu neapărat ceva foarte grav – ceva care m-a „însemnat”; sufletul  mi se mohorăşte şi se închide. Un singur punct  – şi acela, negru, dar negru! – revine şi stăruie în gând, chinuie, dezbină conştiinţa, amărăşte, blochează. Poate privi o persoană, sau un fapt, un context. Poate fi vorba de o imprudenţă, de o greşeală, a mea, ori a altcuiva, care m-a afectat, de o gafă care m-a rănit sau m-a făcut să rănesc, de o pagubă neprevăzută, de o critică, adevărată ori nu, care m-a făcut să scad în ochii proprii şi în ochii unor persoane care pentru mine contează[1]. Poate fi vorba de o pierdere, de un eşec, de muşcătura invidiei ori a geloziei, de orice naşte în cuget frustrare, şi un sentiment de vid…

După Lytta Basset, „panta firească” constă în a refuza să te gândeşti la tot ce ţi-a adus o „privaţiune a fiinţei”, şi există multe strategii reflexe: aştepţi să treacă, cauţi compensaţii, încerci să te încarci cu cât mai multe activităţi, cauţi distracţii, pe scurt, faci orice, numai să uiţi. La întrebarea „ce au comun experienţele negative?”, Lytta Basset răspunde : sentimentul că s-a săpat în mine, în existenţa mea, un abis, un gol pe care nu-l voi putea niciodată umple. Niciodată nu voi avea destui bani, destulă putere, destul timp, destulă dragoste, destulă agilitate, destulă pricepere, niciodată lucrurile nu vor mai fi cum au fost. De unde căutarea de compensaţii iluzorii, unele derizorii, altele periculoase, care te fac dependent, fără să umple, fireşte, gaura. De unde hotărârile de viaţă pripite, cotiturile de cârmă negândite cu care sunt ispitiţi oameni care şi-au pierdut un soţ, un copil, o situaţie, persoane care au eşuat într-o relaţie de dragoste, care au suferit, în viaţa lor socială, profesională, comunitară, o usturătoare deziluzie. 

Deci, cam ce ar fi de făcut? Cum să trăieşti, cum să integrezi experienţa negativă, cum să o prefaci într-o parte al bogăţiei tale ca fiinţă, al istoriei tale?

„Când o experienţă negativă ulterioară ne va confrunta iar cu evidenţa golului sufletesc legat de neintegrarea sentimentelor neplacute, el va deveni cu atât mai vertiginos cu cât a fost mai puţin luat în seamă, şi de acolo vin atâtea depresiuni şi sinucideri care survin în urma unei rupturi, a unei trădări, a unei concedieri : nu mai eşti nimic… pentru că nu ai făcut cunoştinţă vreodată cu neantul pe care-l poartă în sine orice fiinţă omenească: un nimic, unt vid, un „deficit de fiinţă” pe care l-a săpat în el, încă de la naştere, fiecare din experienţele negative trăite.”

S-ar zice, aşadar, că puţină filosofie despre trăirile dureroase şi pe care oricine, pe drept cuvânt, ar vrea să le evite, nu strică… Iar experienţa negativă, când survine, poate fi văzută şi ca un test, ca o posibilitate de a măsura vidul pe care fiecare dintre noi îl poartă în adâncuri.

Pentru cei aparent „mai norocoşi” dintre cei care au trăit traumatisme, viaţa continuă „ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic”. Timpul pare să fi cicatrizat rănile, şi divertismentul denunţat de Pascal, refugiul în hiperactivitate, în căutarea de noi relaţii, în consum, distracţii şi tot ce poate aduce plăcere – toate formele curente de compensare – par să fi avut efect. Şi totuşi…

„Dar de fapt, nu s-a petrecut nimic de acest fel. Departe de a umple golul, timpul nu face decât să-l acopere, aşa cum sunt acoperite de crengi găurile adânci săpate prin păduri, pentru a prinde animalele sălbatice în capcană.”

Fireşte, nimănui nu-i place să trăiască având mereu înaintea ochilor realitatea pierderii suferite şi a  golului săpat în fiinţa sa de fiecare eşec, ruptură, frustrare. Nimeni primeşte spontan experienţele negative ca pe ceva care poate face parte din sine; acestea sunt trăite de la început ca pe ceva care nu ar fi trebuit să se petreacă. Dar, ulterior, putem lua hotărârea de a le lua ca punct de plecare – şi este vorba aici, insistă Lytta Basset, de un act de voinţă : „ce-a fost, a fost; acum ce fac, pornind de la cele petrecute?”

[1] „Nevoia de recunoaştere ocupă un loc important în piramida nevoilor omeneşti (Maslow). Nevoia de a fi recunoscut o găsim pe toate treptele existenţei : pe plan profesional, în relaţiile personale, în iubire şi în prietenie; iar fidelitatea prietenilor nu compensează realmente pierderea dragostei, tot aşa cum intensitatea vieţii private nu poate face uitat eşecul în viaţa politică. Un om care a investit cea mai mare parte a nevoii sale de recunoaştere în domeniul public, dar nu mai e luat în seamă, se poate descoperi brusc ca fiind „privat de existenţă”. O dată cu bătrâneţea şi dispariţia nevoii sociale căreia îi răspundea, omul nu ştie cum să echilibeze lipsa de atenţie din partea celor apropiaţi; nemaiexistând public, are pur şi simplu impresia că nu mai există deloc”. (Tzetan Todorov)

Résultat de recherche d'images pour "stefan davidovici"

Boala, un mesaj

Câteva rânduri inspirate de o carte despre boala, vindecare, Duh…

Boala nu este o fatalitate şi  nu este o pedeapsă: este o învătătură.

Departe de a-ti fi un dusman, este pur şi  simplu un mesaj. Cuvânt sacru al unui Părinte care te cunoaste şi  te iubeste mai mult decât o faci tu însuti.

Închipuieste-ti că Domnul stă de vorbă cu tine astăzi. Cu nespusa-I duiosie, cu toată dragostea Lui de Tată, îti spune asa:

Copilul meu, încetează lupta cu tine însuti. Lasă jos armele pe care ti le-ai adunat zi de zi, cu răbdare, dar nebuneste. Acceptă să te iubesti şi  fii conştient că eşti fiinţa unică, minunată, care eşti: fiecare fiinţă omenească are pentru Mine un preţ infinit.

 Renuntă să te mai chinui singur. Chinurile vin din ce-ti imaginezi.

Fiindca imaginatia te poate convinge să crezi  în lucruri care nu există; te face să crezi că esti părăsit, când de fapt nu esti;  sporeste suferinţa pe care o simţi în suflet, în minte şi  trup, şi îţi ţine discursuri care-ţi hrănesc disperările.

Când vei întelege că imaginatia te împiedică să  vezi realitatea, când vei fi simtit, în adâncul tău, că Adevărul nu a încetat nici o clipă să te însotească, atunci, cu zâmbet şi  pace, vei putea, în sfârşit,  să te iubesti.

Nu astept altceva de la tine decât hotărârea de a te deschide înaintea mea.

Te-am zidit ca să mă iubesti, ai putină milă de tine, şi -ti vei trăi viaţa căreia i-ai fost sortit…

Da, din adâncul suferinţei tale, iubeste-i pe ceilalti, iubindu-te şi  pe tine însuti, acceptându-te asa cum esti, şi  vei străbate taina bolii tale.

Trăite greşit – adică: în revoltă şi  ignorantă – boala şi  suferinţele ei duc la o sfâsiere lăuntrică, nasc lacrimi şi  singurătate. Însă nu boala este cea care te face bucati, ci felul în care o privesti.

Gândeste-te că-ti poti preface suferinţa în drum de lumină, acesta e întelesul adânc al experientei pe care o faci. Fă din boala ta o experientă de viaţă prin care vine către sufletul tău mai mult decât o vindecare : o mântuire.

Crede-mă, ia-o pe calea care duce către împăcare.

Întelege că rănile tale cele mai adânci îti vin din nestiintă, o nestiintă care te desparte de cunoasterea lui Dumnezeu. O nestiintă care îti face şi  mai grea singurătatea, îndepărtarea de El, de oameni, de tine însuti.

Gândeste-te la acest lucru: corpul tău a obosit să tot primească mesajele de frică ori neliniste pe care i le trimiti neîncetat. Mesajele acestea nu sunt inocente, şi  poartă un rod otrăvit…

Când vorbesc despre dragostea pe care fiecare trebuie să şi -o poarte, nu mă gândesc la un soi de idolatrie a persoanei proprii. Dimpotrivă! Este vorba numai de a aprecia darul vieţii aflat în fiecare, dar care poate fi pus în slujba tuturor, inclusiv a noastră. Iubeste-ti viaţa, şi  transmite această dragoste celorlalti.

A-ti reuşi  existenta nu înseamnă să ti-o pierzi în impasurile unui cotidian în care plutesc atâtea miraje, ci să o clădesti, să-i dai un sens. Poate că nu suferi decât din pricină că nu stii acest lucru.

Corpul tău a răspuns chemării unei minti pline de neliniste: boala, depresiunea – şi  cine stie ce încă în plus – sunt răspunsuri care arată cât de mult îti lipseste dragostea.

Nu e oare una din primele porunci: « Îti vei iubi fratele ca pe tine însuti »… ?

În Epistola către Efeseni (5,29), sfântul Pavel precizează: « Nimeni nu şi -a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă,  fiecare şi -l hrăneste, şi  are grijă de el ». Asa este bine să fie; de am putea aduce trupului nostru singura hrană de care are nevoie: dragostea!

Putină autosugestie:

Eu (îti spui numele…) accept faptul că boala îmi aduce un mesaj.

Eu… accept ca un val de iubire să se îndrepte spre celulele mele bolnave, spre inima mea bolnavă, spre nervii mei puşi  la încercare.

Eu…. mă las pătruns de dragostea care mă înconjoară, cea care e în afara mea dar mai ales în mine.

Eu… accept să renasc în dragoste, să cred că ea există, înăuntrul meu.

Eu… stiu că, dincolo de suferinţele mele, se află Viaţa.

Eu… accept să privesc în fată Iubirea: nu am de ce să las ochii în jos, fac parte din ea.

Eu… îmi  tin inima în Lumină, şi  mă las vindecat de Iubire.

Dupa Thierry Gamelin, Chemin de guérison, carte epuizata.




Rugaciunea din livada cu maslini

În gradina numita Ghetsemani,  Isus a intrat în agonie. În greaca, agonie înseamna „lupta”. Cuvântul însa, poate de la episodul petrecut aproape doua mii de ani în livada cu maslini seculari, e folosit mai ales pentru a reda ultimele zile, ceasuri ori clipe în care o creatura constienta de moarte sa iminenta traieste angoasa dinaintea a ce numim „intrare în nefiinta” sau „desprinderea sufletului de corp”. Dar se mai vorbeste de agonie si pentru a desemna traumatismul pierderii cuiva drag, sau ceea ce traieste un om atacat de un inamic puternic, dupa ce va fi fost tradat, abandonat, prada ororii.

Pentru Isus, care se încovoia sub povara intolerabila a pacatului lumii, era o sfâsiere, în care începea ceea ce avea sa se manifeste pe deplin pe cruce, sentimentul damnarii, adica al „absentei lui Dumnezeu”. Cum se exprima, în cartea lui despre Nazarinean, marele teolog Joseph Ratzinger, alias papa Benedict al XVI-lea:

„Dincolo de angoasa primordiala a creaturii în apropierea mortii, în cazul lui Isus era vorba de ceva mai mult: tulburarea Acelui care este Viata însasi înaintea abisului puterilor distrugatoare, a raului, a tot ce se împotriveste lui Dumnezeu… acest rau, Isus trebuie sa-l ia asupra lui de îndata, mai mult înca, trebuie sa-l primeasca într-însul într-atâta încât este el însusi „facut pacat” (2 Cor 5,21).” În ultima instanta, adauga JR, „angoasa lui Isus este chiar înfruntarea dintre tenebre si lumina, dintre viata si moarte…”

Relatia lui Isus cu Tatal, arata în mai multe rânduri Evanghelia, a fost dintotdeauna filiala, strânsa, o relatie de totala apropiere, de coincidenta dintre doua vointe. La Ghetsemani însa, desi Tatal este prezent, intimitatea lipseste. Iar vointa omeneasca a Fiului doreste omeneste, aproape „animalic”, sa ocoleasca oroarea. Pe care o accepta cu toate acestea.

„Tata, daca vrei, îndeparteaza potirul acesta de la mine, dar nu vointa mea, ci a ta sa se faca!”

Cu cei doi timpi ai sai, rugaciunea lui Cristos la Ghetsemani e modelul însusi al rugaciunii crestinului la vreme de restriste. Este recunoasterea de catre însusi Dumnezeu a realitatii suferintei, a ceasului ei într-o existenta, dar si refuzul, atât de omenesc, de visceral, de sincer, al suferintei, dorinta ca ea sa înceteze. Si, în al doilea timp al ei, un „fiat”: „faca-se mie dupa voia Ta, Doamne”. Cei doi timpi ai rugaciunii pe care Isus o repeta de trei ori nu sunt succesivi, ci simultani. Primul strigat, scria François Varillon, este ceva eminamente omenesc. „S-ar putea spune aproape strigatul animal, al fapturii careia îi e frica. „Sa mi se ia de la mine paharul acesta!” Faptul ca Cristos însusi a putut striga asa este foarte important pentru noi. Înseamna ca avem dreptul de a striga asa, cum striga un animal cuprins de frica. Este legitim, permis, omenesc.” În acelasi timp, Isus se adreseaza Tatalui ca un fiu, acceptând o vointa superioara, care nu poate viza decât Binele.

„În viata mea, spune tot F. Varillon,  vor fi clipe când nu voi putea spune altceva decât „fiat”, clipe când rugaciunea mea nu va fi o meditatie vehiculând idei, ci numai o soapta, poate abia articulata, un „faca-se voia Ta” din adâncuri, de-abia perceptibil pentru noi, dar auzit de catre Dumnezeu.

„Atunci, scrie Evanghelia, un înger i-a aparut”.

Fie acest înger lânga noi si atunci când va sosi ceasul sa ducem lupta pentru aer, pentru ca inima sa nu înceteze sa bata, pentru ca existenta noastra trecuta si prezenta sa nu-si piarda sensul, iar încetarea ei sa nu fie perceputa ca o intrare în neant, ci ca o victorie a Vietii. Cu V mare.

„NU MOR, CI INTRU ÎN VIATA” (Thérèse de Lisieux)

davidovici loc prab