Lytta Basset

De fapt, alt Lytta Basset

Adaug trimiterea acesta vàzând cà o alta mai veche, purtând titlul „Lytta Basset”, este printre rarele mele mesaje având cititori. Pesemne, cineva are nevoie…

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea, uneori prea timpuriu?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Ceilalti al càror doliu l-am purtat si-l mai port…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis despre „dincolo”. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru cà oricum ràspunsul nu ar fi la îndemâna imaginatiei noastre înràdàcinate în ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim. Pentru cà verbul „a cunoaste”, când este vorba de Dumnezeul Bibliei, nu are exact aceleasi semnificatii ca atunci când „a cunoaste” are UN OBIECT.

În modesta mea opinie, cei înràdàcinati în traditiile religioase ale generatiilor precedente stau mai bine decât agnosticii, când se abordeazà tema mortii. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà. Cu o conditie, poate: sà nu încerce sà Îl ia pe Dumnezeu drept „un obiect”. Pentru cà asa ceva „nu merge”…

*

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din morti, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset. La urma urmei, destui crestini au îndoieli… Si e greu, spun din experientà, sà cânti „Hristos a înviat” lângà un mormânt proaspàt sàpat. (Experienta mea cuprinde si mângâierea adusà de riturile Bisericii ortodoxe, cu ale sale parastasuri si rânduieli de pomeni: un sprijin esential, stropit cu lacrimi…)

Cu toate acestea, a crede în Hristos, „Învierea si Viata” e singura noastrà resursà. De altfel, aratà LB, primii care au trecut prin experienta îndoielii au fost chiar apostolii. Pentru ei, în primele ceasuri de dupà Golgota, întrebarea era: „Prietenul, pàrintele, maestrul era anihilat pentru întotdeauna, ori ba?”

„Experienta aratà, urmeazà LB, cà întrebarea fundamentalà care se ridicà în primul rând este: ce-a ajuns apropiatul meu? Pot spera la reluarea unei relatii cu el, o relatie vie? Pe de o parte avem ceea ce credem ori nu credem cu privire la Iisus, si dilema arzàtoare, hotàrâtoare, cu privire la soarta celui pierdut. Cele douà planuri se poate întâmpla sà nu se atingà: cineva poate crede sincer în evenimentul pascal, fàrà sà-i simtà legàtura cu experienta sfâsietoare a pierderii legàturii cu cel drag care s-a dus…

Ce-ar fi dacà am privi lucrurile schmbând perspectiva? Dacà ne-am concentra pe „trezirea” celui decedat, fiind atenti la „Viata care se trezeste”?  O face însusi sfântul Pavel în Corinteni 15, 12-13 si 16. (Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.)  

„Cu trecerea timpului, îmi dau seama cât este de esentialà experienta unirii celor douà planuri, care se poate petrece fàrà vreo ordine cronologicà impusà. Se prea poate ca un om sà fi perceput cândva prezenta Domnului, sà-l fi întâlnit, viu, si totusi sà ràmânà îndelung incapabil sà simtà cà cel drag „a înviat din morti” si el. Invers, se poate petrece  ca cineva care nu a crezut niciodatà în învierea lui Hristos, sà nu fi simtit niciodatà prezenta lui càlduroasà… si, tràindu-si doliul, sà experimenteze o „trezire” /înviere a propriei persoane, legatà de „învierea” legàturii pe care o credea pierdutà… Si atunci nu-i va fi greu sà creadà în învierea Domnului.”

Experienta personalà, sustine LB, nu poate fi ocolità. [Iar aceastà experientà personalà, adaug, are douà aspecte. Pe de o parte, „cred” printr-un act de vointà: ader la Crezul Bisericii, bazat, acesta, pe Scripturi, care în Noul Testament pornesc de la màrturia adusà de apostoli si de ceilalti crestini ai Bisericii începuturilor; pe de altà parte, pentru ca sà ajung sà integrez mintal si emotional faptul cà pot intra într-o relatie vie cu Cineva care a murit acum douà mii de ani, am nevoie de harul divin, ajuns la mine prin darul Duhului Sfânt.]

Revin la Lytta Basset, care în cartea aceasta nu face altceva decât sà ilustreze o experientà personalà de revenire la viatà, comentând-o teologic.

„Nu vàd de altfel pe cel alt teren te-ai putea situa când este vorba de înviere: l-am perceput pe cel pierdut ca „înviat” în màsura în care am fost si eu atent la propria mea revenire la viatà; poate cà nu am tràit ceva la fel de spectaculos ca prietenii lui Iisus, însà experienta mea e de aceeasi naturà, de vreme ce mà pune iar pe picioare. Nu am deloc nevoie sà-i conving pe cei care nu cred, nu simt nevoie sà aduc argumente. Asa a fost si la începuturi: primii martori si-au împàrtàsit experienta. Si astàzi, când o fiintà pe care moartea cuiva drag a dàrâmat-o, ca apoi sà ajungà sà parcurgà un drum al învierii, nu-i pasà de fel dacà cineva o crede ori ba: tràieste iaràsi, si asta-i ajunge. Màrturie trebuie însà sà aducà: ea devine dovada vie a posibilitàtii depàsirii mortii.”

La propria màrturie a regàsirii legàturii cu fiul ei care s-a sinucis, care a reintegrat-o într-o viatà normalà, Lytta Basset confirmà cà si alte mame au fàcut aceeasi experientà. O prietenà a càrei fiicà îsi luase viata cu un an înainte de Samuel, îi scrie cà, dupà ani de pràbusire làuntricà, „a primit un soi de miracol de Cràciun: certitudinea cà moartea nu e decât o aparentà, o mutatie, iar iubitii nostr ràposati tràiesc cu adevàrat într-un „altundeva” luminos, în care, potrivit fàgàduintei, Dumnezeu ne usucà toate lacrimile”. 

 

The meaning of suffering

… according to Rebecca West

from https://www.brainpickings.org/2017/02/24/rebecca-west-black-lamb-grey-falcon/

While recovering from surgery in an English hospital in the fall of 1934, West heard on the radio that Yugoslavia’s King Alexander I had been assassinated — the first monarch of a young country born out of the horrors of WWI, murdered by the same fascist forces that would pave the way for WWII. She recognized instantly, with a sorrowful urgency, that such local crises of inhumanity never exist in isolation from the whole of humanity. A quarter century before Martin Luther King urged us to see that “we are caught in an inescapable network of mutuality [and] whatever affects one directly, affects all indirectly,” West reflected on hearing the radio announcement:

I had to admit that I quite simply and flatly knew nothing at all about the south-eastern corner of Europe … that is to say I know nothing of my own destiny.

And indeed, from West’s regional focus on my native Balkans radiates a larger inquiry into the collective fate of humanity, with all its tragedy and tenaciousness, and the ultimate resilience of the human spirit — nowhere more so than in a passage describing her encounter with a woman on a mountain road in Montenegro. West relays the woman’s response to being asked how she had ended up there, across the country from her hometown of Durmitor:

She laughed a little, lifted her ball of wool to her mouth, sucked the thin thread between her lips, and stood rocking herself, her eyebrows arching in misery. “It is a long story. I am sixty now,” she said. “Before the war I was married over there, by Durmitor. I had a husband whom I liked very much, and I had two children, a son and a daughter. In 1914 my husband was killed by the Austrians. Not in battle. They took him out of our house and shot him. My son went off and was a soldier and was killed, and my daughter and I were sent to a camp. There she died. In the camp it was terrible, many people died. At the end of the war I came out and I was alone. So I married a man twenty years older than myself. I did not like him as I liked my first husband, but he was very kind to me, and I had two children of his. But they both died, as was natural, for he was too old, and I was too old, and also I was weak from the camp. And now my husband is eighty, and he has lost his wits, and he is not kind to me any more. He is angry with everybody; he sits in his house and rages, and I cannot do anything right for him. So I have nothing.”

To the question of where she is headed on that mountain road, the woman responds:

“I am not going anywhere. I am walking about to try to understand why all this has happened. If I had to live, why should my life have been like this? If I walk about up here where it is very high and grand it seems to me I am nearer to understanding it.” She put the ball of wool to her forehead and rubbed it backwards and forwards, while her eyes filled with painful speculation. “Good-bye,” she said, with distracted courtesy, as she moved away, “good-bye.”

With this, West delivers her stroke of genius in revealing the animating force of human existence, that which gives rise to all art and all science and the irrepressible roving curiosity that has given us everything we call culture:

This woman [was] the answer to my doubts. She took her destiny not as the beasts take it, nor as the plants and trees; she not only suffered it, she examined it. As the sword swept down on her through the darkness she threw out her hand and caught the blade as it fell, not caring if she cut her fingers so long as she could question its substance, where it had been forged, and who was the wielder. She wanted to understand … the mystery of process.

I knew that art and science were the instruments of this desire, and this was their sole justification, though in the Western world where I lived I had seen art debauched to ornament and science prostituted to the multiplication of gadgets. I knew that they were descended from man’s primitive necessities, that the cave man who had to hunt the aurochs drew him on the rock-face that he might better understand the aurochs and have fuller fortune in hunting and was the ancestor of all artists, that the nomad who had to watch the length of shadows to know when he should move his herd to the summer pasture was the ancestor of all scientists. But I did not know these things thoroughly with my bowels as well as my mind. I knew them now, when I saw the desire for understanding move this woman. It might have been far otherwise with her, for she had been confined by her people’s past and present to a kind of destiny that might have stunned its victims into an inability to examine it. Nevertheless she desired neither peace nor gold, but simply knowledge of what her life might mean. The instrument used by the hunter and the nomad was not too blunt to turn to finer uses; it was not dismayed by complexity, and it could regard the more stupendous aurochs that range within the mind and measure the diffuse shadows cast by history. And what was more, the human will did not forget its appetite for using it.

In a sentiment that calls to mind Hannah Arendt’s timelessly incisive perspective on the only effective antidote to evil, found in the fact that “one man will always be left alive to tell the story,” West considers the essential quality of spirit which the Montenegrin woman modeled:

If during the next million generations there is but one human being born in every generation who will not cease to inquire into the nature of his fate, even while it strips and bludgeons him, some day we shall read the riddle of our universe. We shall discover what work we have been called to do, and why we cannot do it. If a mine fails to profit by its riches and a church wastes the treasure of its altar, we shall know the cause: we shall find out why we draw the knife across the throat of the black lamb or take its place on the offensive rock, and why we let the grey falcon nest in our bosom, though it buries its beak in our veins. We shall put our own madness in irons.

Fantasmele care-l otravesc pe invidios

Mai departe, tot de la Lytta Basset citire, „La joie imprenable”.

O fantasma pe care o hrănim ne poate ucide: ceilalţi au ce nu am eu, şi faptul că sunt lipsit de ce au alţii mă exclude din fluxul vieţii. Şi atunci mi se pare inacceptabil şi insuportabil faptul că existenţa ori in-existenţa mea contează atât de puţin, şi exagerez cât pot sentimentul că sunt de prisos: frustrarea este aşa de mare, într-atâta mă simt privat de propria mea existenţă, încât nici nu mai cred că am parte şi eu de viaţă. Existenţa o văd ca pe ceva închis între graniţe înguste, prea strâmtă ca să fie împărtăşită. Şi ce se petrece, este că ea revine, iar şi iar, altora.

Cuprins de invidie si gelozie, nu mai sunt capabil să înţeleg că Viaţa întru Spirit este mai mult decât îmbelşugată. Sentimentul că alţii posedă ceea ce mie îmi este refuzat include, pe de altă parte, bănuiala că viaţa este totuşi suficient de generoasă – măcar cu alţii. Privesc cum alţii trăiesc ca şi cum ei ar fi luat singurul tren spre bucurie, iar eu am rămas singur pe peronul gării.

Şi atunci, eu de ce nu….?

Ce se petrece atunci când frustrarea nu este nici recunoscută nici asumată? Omul încearcă să umple, cu orice preţ, golul produs. Toxicomaniile şi dependenţele de tot soiul au ca scop – inconştient ! – umplerea unui gol, acel sentiment de ne-fiinţă ce pare de neîndurat. Iar faptul că el este atât de vertiginos ne arată cât este de puternică aspiraţia omenească la o viaţă trăită pe deplin – aspiraţie prezentă în fiecare suflet de om. Cel care se droghează nu o face pentru că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci dimpotrivă, ca să-şi manifeste infinitul  aspiraţiei la un prea-plin pe care el nu-l vede nicidecum posibil printr-o acceptare a sentimentului de frustrare.

În momentul în care acceptăm să străbatem, cinstit şi lucid, sentimentul vidului, intrăm în contact cu tot ce este mai autentic în noi, cu dorinţa de a trăi, împreună cu ceilalţi oameni, sărbătoarea unei bucurii venite „de dincolo de spaţiu, de dincolo de timp”. Izvorul acestei năzuinţe se află în noi.

Ca să ajungem să ne adăpăm din el, e nevoie să renunţăm la ceva: şi anume, la aşteptarea ca cineva, sau ceva din exterior să ne umple golul. De multe ori, ne facem iluzii, socotind că evenimentele, lucrurile, fiinţele sunt cela care ne aduc bucurie şi ne fac să existăm – de unde expresia „a face fericit”. Nimeni însă nu „face” fericirea altei persoane care nu e în contact cu propria-i aspiraţie către bucurie: nimic nu ne poate face să fim fericiţi din exterior. Ce poate face pentru noi o fiinţă cu care comunicăm în profunzime, ne asigură oamenii Duhului, este să ne revele existenţa în noi a izvorului lăuntric al bucuriei…

Păcatul poate fi definit ca o încercare a omului de a-şi face dreptate singur, umplând cum îi vine golul său existenţial. Nesocotind potenţialul de viaţă pe care-l cuprinde orice experienţă negativă, omul riscă să se rupă definitiv de Dumnezeu. „Ceea ce face ca omul să fie în stare de păcat, este golul. Toate păcatele sunt încercări de a umple nişte goluri.” (Simone Weil)

Episodul cu Marta şi Maria, pe care-l relatează evanghelistul Luca (10, 38-42), ne arată că Iisus a luat în serios sentimentul frustrării, iar răspunsul pe care l-a dat Martei ne arată şi calea de urmat:

„Marto, Marto, te îngrijorezi şi eşti tulburată de o mulţime de lucruri, însă un singur lucru trebuie: Maria a ales partea cea bună, cea care nu-i va fi luată”.

Ce-i spune Martei Mântuitorul, este să revină la acea comoară aflată în ea pe care nimeni nu i-o poate lua  sau distruge: aspiraţia unei fiinţe „depline” la existenţă. Comoara aceasta nu este de ordinul posesiei, de aceea nu ne-o poate lua nimeni. Indiferent cât de tare suntem frustraţi, există ceva „care nu ni se va lua”, şi anume participarea la Viaţa care „era, este şi vine”, şi care nu poate fi distrusă. Iisus nu ne cheamă aici la bucurie, pentru că nimeni în afara noastră nu ne poate determina să optăm pentru viaţă. Ne dă, prin Maria, cea care nu făcea altceva decât să şadă la picioarele Mântuitorului, şi să-l asculte, o pildă care poate fi o referinţă. De ce nu am face ca ea, care a ales „partea cea bună, pentru că un singur lucru trebuie”?

Când spui da vieţii, recunoscând că o doreşti, şi că nu legi acest „da” de anumite condiţii, ţi se deschide calea către ea. O altă cugetare a Simonei Weil  încheie capitolul din cartea Lyttei Basset din care m-am inspirat:

„Dacă ai coborât în adâncul propriului suflet, afli că stăpâneşti de pe acum ceea ce îţi doreşti.”

Marta si Maria, tablou de Diego VelasquezRésultat de recherche d'images pour "marthe et marie"

 

A intrat prin acoperis

Un om paralizat se ridica

Când Isus a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit

că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici

înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un

paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Și, neputând să-l aducă până la

el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce

au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul.

Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: „Fiule, îţi

sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau

în inimile lor: „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine

poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut

Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: „De

ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui

paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi

targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a

ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – îţi spun: ridică-

te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-

şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau

pe Dumnezeu, spunând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva”.

Marcu 2,1-12

Din milioanele de predici prin care rasuna si azi Cuvântul, am tradus câteva. Rândurile de mai jos fac parte dintr-una din aceste omilii, comentarii „familiare” rostite de un preot în fata credinciosilor dupa citirea în biserica a unui pasaj de Evanghelie. Autorul celei din care reproduc începutul se numeste Pierre-Marie Delfieux, regretatul fondator al unei comunitati în sânul careia am petrecut niste ani.

„Scena la care asistăm e cea a unei bătălii în care e angajată credinţa în Mântuitorul Cristos. Printre participanţi se află oameni care vin la Isus plini de încredere, dispuşi să recunoască în persoana lui o puterea gata să vindece şi să ierte.

Nu-i opresc nici starea lor mizerabilă, nici faptul că se ştiu păcătoşi.

Îl caută pe Isus, însufleţiţi de speranţa că vor găsi la el ajutor. Iar dacă unul din ei nu se poate mişca, cere altora să-l ducă la Isus, cum ne arată evanghelia de azi .

Patru bărbaţi s-au pus în mişcare, ca un alai. Auzind că Isus se află într-o anumită casă, au pornit într-acolo. Faptul că ei sunt în afara casei ne duce cu gândul la superficialitatea unor vieţi fie risipite în păcat, fie distruse de boală; dar tocmai această „exterioritate” îi mână către interiorul unde au auzit că lucrează Dumnezeu.

Paşii le sunt călăuziţi de o putere uimitoare, mai tare decât orice slăbiciune, şi chiar decât paralizia.

Nevoie nu era de ei, de vreme ce nu mai era loc nici înaintea uşiiatât de mulţi erau cei adunaţi acolo. Cu toate acestea, cei patru au pornit la drum. Cu toate că nu puteau trece dincolo de prag, l-au introdus înăuntru pe cel neputincios, trecând peste toate opreliştile.

Și, neputând să intre din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul… şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea omul paralizat  (Mc 24).

Pământul nu le era prieten, şi atunci ei au luat cu asalt cerul.

Omul incapabil să se mişte se află înaintea Celui care este Calea.

Ar fi putut oare Dumnezeu să nu-i redea mersul?

Ar fi putut să nu-i ierte păcatele?

De altă parte, e acolo mulţimea celor care, înăuntru, se îmbulzesc în jurul lui Isus. Ei ascultă şi primesc Cuvântul dumnezeiesc. Iar dacă îl vor lăsa să le pătrundă în conştiinţă pentru a-l pune în practică, vor trăi (cf. Lc 11,28).

Se află însă printre ei şi câţiva învăţaţi, care cârtesc. Ei nu-şi deschid inima credinţei, ci au venit doar ca să vadă despre ce e vorba. Cum la ei toate se petrec numai în cap, inima lor nu primeşte nimic. Li se adresează însuşi Dumnezeu Cuvântul, dar ei vorbesc despre „blasfemie”.

De ce gândiţi astfel în inimile voastre? îi întreabă Isus.

O inimă împietrită rezistă chiar şi lui Dumnezeu.

Învăţaţii au văzut cu ochii lor vindecarea unui paralizat, au asistat la iertarea păcatelor lui, dar se încăpăţânează în refuz. Nefiind în stare să-şi schimbe felul de a vedea lucrurile, nu pot nici să recunoască, în umanitatea lui Cristos, prezenţa dumnezeiască, cu puterea ei de a spăla păcatele.

Iar cum raţionamentul ţine neapărat să-şi păstreze drepturile, ei vor mai gasi şi alte argumente pentru refuzul lor:

Cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli (Lc 11,15).

Pe Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni ca să ierte, îl consideră un posedat!

Într-o zi nu prea îndepărtată, îl vor răstigni. Sub pretextul blasfemiei, îl vor ucide,

după ce, pironindu-l pe cruce, au făcut din cel care este Calea, „un paralizat”!

Numai că Fiul Omului s-a ridicat din morţi! Cel ce păruse doborât a înviat!

Îndreptându-se către discipoli, în prima zi din săptămânăprima duminică a timpurilor celor noi, Isus înviat le-a redat pacea (cf. In 20,21).

Şi, pentru ca noi să ştim că Fiul omului are pe pământ puterea de a ierta, le-a spus atunci: Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate! (In 21,23)

Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut (In 20,29).”

 

 

 

O glorie diferita de ce ne închipuim

„Un lucru e sigur şi se impune cu o evidenţă strigă­toare: istoria omenirii, începând cu vârstele ei cele mai îndepărtate, are un caracter tragic. Nu a rămas nică­ieri vreo urmă a unei vârste de aur, decât, desigur, în imaginarul colectiv al popoarelor.

Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voinţe prometeice a unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confu­zie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi Turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forţă monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.

Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză feri­cită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace şi fră­ţie, părând a croi o cale de destindere şi de înţelegere. O firavă speranţă se naşte. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia şi izbuc­neşte o altă furtună. Pacea pe care o crezuserăm veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca şi excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu ala­iul lor de cruzimi.

Când se porneşte o nouă avalanşă de orori, Dumne­zeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri trage­dia, renunţând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Os 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creaţia pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunţa la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creaţia”. Dum­nezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.

Nu, Ziditorul nu-şi va uita măreţul proiect. Se va revela pe deplin celui pe care l-a voit şi iubit din vecie: omul, dorit ca să-i aducă lui Dumnezeu bucurie, fericire, slavă. Misiunea de a-şi mântui fraţii întru umanitate îi va reveni Fiului cel iubit; el îi va smulge din haos, din ură şi din moarte, cufundându-i în unda iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: pentru ca şi ei să se poată bucura de viaţa divină, având, de asemenea, parte de plinătatea ei. Dăruindu-se neprecupeţit omului decăzut, Dumne­zeu va revărsa asupra inimii omeneşti dragostea sa milostivă; va dărui propria privire îndurătoare asupra celui rătăcit. Pe scurt, îl va trimite pe Fiul său cel iubit pentru a fi chipul omenesc al Iubirii răscumpărătoare.

De aceea a coborât Fiul unic al lui Dumnezeu în lumea noastră dezbinată şi sfâşiată. Sosirea lui fusese anunţată, însă el a apărut printre oameni fără nimic din strălucirea aşteptată: „într-o asemenea obscuritate (ceea ce lumea numeşte „a fi obscur”), scrie Pascal, încât istoricii, cei ce nu notează decât evenimentele importante ale statelor, abia dacă l-au observat”. „Glo­ria pe care venise s-o arate” era de alt ordin.”

Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, în româneste „Cale de îndumnezeire”, ed. Sapientia

PRINCIPALELE ARME ALE LUPTEI IN DUH

Alt fragment despre „razboiul nevazut”, adica în Duh,

dintr-o învatatura a lui Dom Bernard Ducruet, ordo sancti Benedicti

„Ni s-a dat tot ce ne trebuia pentru ca, strâns uniţi cu Hristos, să ne regăsim încrederea filială în Dumnezeu, şi să ne căutam tot mai mult împlinirea, pacea şi bucuria în El. Vom vorbi mai departe despre cinci arme, cinci mijloace de care s-au folosit marile familii spirituale ; fiecare dintre acestea a avut o preferinţă, desigur fără a le neglija pe celelalte.

Rugăciunea

Primul mjloc, prima armă, este rugăciunea. Atunci când Iisus ne învaţă să spunem “Tatăl nostru”, ne învaţă totodată să ne punem centrul de greutate altundeva decât în noi, recunoscând lui Dumnezeu sfinţenia, slava şi puterea pe care am avea tendinţa să le căutăm prin noi înşine. Ne învaţă astfel cât este de tare încrederea celui care se mulţumeşte să primească în fiecari zi strictul necesar, şi ne mai învaţă cât de puternică este iertarea pentru a dizolva tot ce este ne-iubire în sufletele noastre.

Pe de altă parte, sfânta liturghie a Bisericii este une mijloc eficace de a purifica gândirea, aşa cum a arătat-o printre alţii Simone Weil.

Recitarea cântată a psalmilor este una din armele luptei în Duh, potrivit întregii Tradiţii a Bisericii. Rugăciunea aceasta trebuie să fie cea a trupului întreg, o rugăciune vocală, nu doar mintală, însoţită de gesturi, mătănii, aplecări până la pământ, ca şi de post, căci lupta în Duh are şi dimensiunea aceasta fizică.

Biserica

O a doua cale pune în valoare sprijinul oferit de Biserică, prin Sfintele Taine (sacramente), şi toate riturile sacramentale. Tot ce ţine de Sfintele Taine, de liturghia dumnezeiască, ne scufundă în moartea şi Învierea lui Hristos, ne poartă pe urmele Mântuitorului, ne face părtaşi la trecerea Lui pascală de la moarte la viaţă, şi aceasta se petrece atunci când credinţa este aprinsă, prin rugăciunea epiclezei, invocarea Duhului Sfânt, care atrage prezenţa şi actiunea Lui în fiecare taină. Prin sfintele taine, participăm la mântuirea adusă de Hristos ; iar printre sfintele taine, cea a spovezii, “sacramentul penitenţial” sau “al reconcilierii”  joacă un rol deosebit.

Faptele dragostei

Acţiunea apostolică şi angajarea în diferite acţiuni de binefacere reprezintă o altă cale a desăvârşirii. Dăruirea de sine în slujba altora, sub toate formele posibile, favorizează atitudinea altruistă, oblativă, care este deposedarea de sine, scop al luptei duhovniceşti.

Contemplaţia

Mai există şi o altă o cale pentru a atinge desăvârşirea, cea a rugăciunii contemplative. Este vorba de rugăciunea care conduce la o strânsă unire cu Hristos şi tainele Lui, printr-o alipire a sufletului plină de dragoste, deşi obscură. Ea dezvoltă astfel viaţa teologală, viaţa celor care trăisc prin credinţă, nădejde şi dragoste. Sfântul Ioan al Crucii o descrie ca fiind o mişcare “anagogică” ( adică “de jos în sus”), calea cea mai potrivită pentru izgonirea din suflet a oricărei  porniri vicioase.

Nu este o rugăciune în care se desfăşoară gânduri sublime, ci este o ridicare a sufletului către Dumnezeu, plină de dragoste. Sfânta Thérèse din Lisieux a practicat neîncetat calea lăsării pe mâna Domnului, cale numită de ea “micul meu drum”.

Trebuie să menţionăm în mod deosebit tot ce ne poate ajuta să distingem duhurile bune de cele rele, printr-un examen metodic al motivaţiilor care ne împing să acţionăm sau a gândurilor care ne vin în minte, aşa cum se face de cei ce urmează pedagogia spirituală a sfântului Ignaţiu de Loyola.

Calea monahală

Vom sfârşi trecerea în revistă a principalelor căi tradiţionale urmate de Biserică pentru  desfăşurarea cu succes a luptei duhovniceşti, rezumând calea vieţii monahale, pe care a preconizat-o în mod deosebit sfântul Benedict. Se pot spune multe despre ea, dar ne vom mulţumi acum cu câteva cuvinte.

Este calea “trezviei”, a atenţiei smerite la prezenţa lui Dumnezeu, cuprinzând deschiderea conştiinţei în faţa părintelui duhovnicesc, căruia monahul îi încredinţează întreaga sa viaţă interioară, cu toate gândurile şi toate dorinţele ei. Este calea celor care voiesc să-L urmeze pe Mântuitor trăind la rândul lor ascultarea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să aleagă drumul kenozei, al scoborârii, al “înjosirii”, până prin Înviere, El a ajuns să ia parte la slava însăşi dăruită Lui de către Tatăl.

Lupta în Duh a călugărilor poate conduce la apatheia, potolirea patimilor. Este pacea acelora care a ajuns să-şi orienteze către Dumnezeu întreaga viaţă,  prin stapânirea patimilor, lasându-se curăţiţi de orice urmă de mândrie deşartă, de vanitate, de poftă, prin lucrarea Duhului Sfânt. Acea lucrare care aduce lumină, care îndrumă omul, prin har, până la unirea cu Dumnezeu. O cale ce poate fi urmată printr-o viaţă de obşte (în chinovie) ori pe calea pustniciei.”

 

 

Boala, un mesaj

Câteva rânduri inspirate de o carte despre boala, vindecare, Duh…

Boala nu este o fatalitate şi  nu este o pedeapsă: este o învătătură.

Departe de a-ti fi un dusman, este pur şi  simplu un mesaj. Cuvânt sacru al unui Părinte care te cunoaste şi  te iubeste mai mult decât o faci tu însuti.

Închipuieste-ti că Domnul stă de vorbă cu tine astăzi. Cu nespusa-I duiosie, cu toată dragostea Lui de Tată, îti spune asa:

Copilul meu, încetează lupta cu tine însuti. Lasă jos armele pe care ti le-ai adunat zi de zi, cu răbdare, dar nebuneste. Acceptă să te iubesti şi  fii conştient că eşti fiinţa unică, minunată, care eşti: fiecare fiinţă omenească are pentru Mine un preţ infinit.

 Renuntă să te mai chinui singur. Chinurile vin din ce-ti imaginezi.

Fiindca imaginatia te poate convinge să crezi  în lucruri care nu există; te face să crezi că esti părăsit, când de fapt nu esti;  sporeste suferinţa pe care o simţi în suflet, în minte şi  trup, şi îţi ţine discursuri care-ţi hrănesc disperările.

Când vei întelege că imaginatia te împiedică să  vezi realitatea, când vei fi simtit, în adâncul tău, că Adevărul nu a încetat nici o clipă să te însotească, atunci, cu zâmbet şi  pace, vei putea, în sfârşit,  să te iubesti.

Nu astept altceva de la tine decât hotărârea de a te deschide înaintea mea.

Te-am zidit ca să mă iubesti, ai putină milă de tine, şi -ti vei trăi viaţa căreia i-ai fost sortit…

Da, din adâncul suferinţei tale, iubeste-i pe ceilalti, iubindu-te şi  pe tine însuti, acceptându-te asa cum esti, şi  vei străbate taina bolii tale.

Trăite greşit – adică: în revoltă şi  ignorantă – boala şi  suferinţele ei duc la o sfâsiere lăuntrică, nasc lacrimi şi  singurătate. Însă nu boala este cea care te face bucati, ci felul în care o privesti.

Gândeste-te că-ti poti preface suferinţa în drum de lumină, acesta e întelesul adânc al experientei pe care o faci. Fă din boala ta o experientă de viaţă prin care vine către sufletul tău mai mult decât o vindecare : o mântuire.

Crede-mă, ia-o pe calea care duce către împăcare.

Întelege că rănile tale cele mai adânci îti vin din nestiintă, o nestiintă care te desparte de cunoasterea lui Dumnezeu. O nestiintă care îti face şi  mai grea singurătatea, îndepărtarea de El, de oameni, de tine însuti.

Gândeste-te la acest lucru: corpul tău a obosit să tot primească mesajele de frică ori neliniste pe care i le trimiti neîncetat. Mesajele acestea nu sunt inocente, şi  poartă un rod otrăvit…

Când vorbesc despre dragostea pe care fiecare trebuie să şi -o poarte, nu mă gândesc la un soi de idolatrie a persoanei proprii. Dimpotrivă! Este vorba numai de a aprecia darul vieţii aflat în fiecare, dar care poate fi pus în slujba tuturor, inclusiv a noastră. Iubeste-ti viaţa, şi  transmite această dragoste celorlalti.

A-ti reuşi  existenta nu înseamnă să ti-o pierzi în impasurile unui cotidian în care plutesc atâtea miraje, ci să o clădesti, să-i dai un sens. Poate că nu suferi decât din pricină că nu stii acest lucru.

Corpul tău a răspuns chemării unei minti pline de neliniste: boala, depresiunea – şi  cine stie ce încă în plus – sunt răspunsuri care arată cât de mult îti lipseste dragostea.

Nu e oare una din primele porunci: « Îti vei iubi fratele ca pe tine însuti »… ?

În Epistola către Efeseni (5,29), sfântul Pavel precizează: « Nimeni nu şi -a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă,  fiecare şi -l hrăneste, şi  are grijă de el ». Asa este bine să fie; de am putea aduce trupului nostru singura hrană de care are nevoie: dragostea!

Putină autosugestie:

Eu (îti spui numele…) accept faptul că boala îmi aduce un mesaj.

Eu… accept ca un val de iubire să se îndrepte spre celulele mele bolnave, spre inima mea bolnavă, spre nervii mei puşi  la încercare.

Eu…. mă las pătruns de dragostea care mă înconjoară, cea care e în afara mea dar mai ales în mine.

Eu… accept să renasc în dragoste, să cred că ea există, înăuntrul meu.

Eu… stiu că, dincolo de suferinţele mele, se află Viaţa.

Eu… accept să privesc în fată Iubirea: nu am de ce să las ochii în jos, fac parte din ea.

Eu… îmi  tin inima în Lumină, şi  mă las vindecat de Iubire.

Dupa Thierry Gamelin, Chemin de guérison, carte epuizata.