Sessione di disegno „Con Sketchmob sul Naviglio Grande”_sabato 14/10/2017 — arkipelag associazione culturale

Siamo lieti di invitarvi alla prossima sessione di disegno „Con Sketchmob Italia sui Navigli”, organizzata in collaborazione con Progetto Doda. L’evento si terra’ il sabato 14 ottobre dalle ore 10:00 alle ore 13:00. Questa volta disegneremo il ponte di ferro Richard Ginori, realizato in 1906 con la stessa tecnica utilizzata per la Torre Eiffel di […]

via Sessione di disegno „Con Sketchmob sul Naviglio Grande”_sabato 14/10/2017 — arkipelag associazione culturale


The meaning of suffering

… according to Rebecca West


While recovering from surgery in an English hospital in the fall of 1934, West heard on the radio that Yugoslavia’s King Alexander I had been assassinated — the first monarch of a young country born out of the horrors of WWI, murdered by the same fascist forces that would pave the way for WWII. She recognized instantly, with a sorrowful urgency, that such local crises of inhumanity never exist in isolation from the whole of humanity. A quarter century before Martin Luther King urged us to see that “we are caught in an inescapable network of mutuality [and] whatever affects one directly, affects all indirectly,” West reflected on hearing the radio announcement:

I had to admit that I quite simply and flatly knew nothing at all about the south-eastern corner of Europe … that is to say I know nothing of my own destiny.

And indeed, from West’s regional focus on my native Balkans radiates a larger inquiry into the collective fate of humanity, with all its tragedy and tenaciousness, and the ultimate resilience of the human spirit — nowhere more so than in a passage describing her encounter with a woman on a mountain road in Montenegro. West relays the woman’s response to being asked how she had ended up there, across the country from her hometown of Durmitor:

She laughed a little, lifted her ball of wool to her mouth, sucked the thin thread between her lips, and stood rocking herself, her eyebrows arching in misery. “It is a long story. I am sixty now,” she said. “Before the war I was married over there, by Durmitor. I had a husband whom I liked very much, and I had two children, a son and a daughter. In 1914 my husband was killed by the Austrians. Not in battle. They took him out of our house and shot him. My son went off and was a soldier and was killed, and my daughter and I were sent to a camp. There she died. In the camp it was terrible, many people died. At the end of the war I came out and I was alone. So I married a man twenty years older than myself. I did not like him as I liked my first husband, but he was very kind to me, and I had two children of his. But they both died, as was natural, for he was too old, and I was too old, and also I was weak from the camp. And now my husband is eighty, and he has lost his wits, and he is not kind to me any more. He is angry with everybody; he sits in his house and rages, and I cannot do anything right for him. So I have nothing.”

To the question of where she is headed on that mountain road, the woman responds:

“I am not going anywhere. I am walking about to try to understand why all this has happened. If I had to live, why should my life have been like this? If I walk about up here where it is very high and grand it seems to me I am nearer to understanding it.” She put the ball of wool to her forehead and rubbed it backwards and forwards, while her eyes filled with painful speculation. “Good-bye,” she said, with distracted courtesy, as she moved away, “good-bye.”

With this, West delivers her stroke of genius in revealing the animating force of human existence, that which gives rise to all art and all science and the irrepressible roving curiosity that has given us everything we call culture:

This woman [was] the answer to my doubts. She took her destiny not as the beasts take it, nor as the plants and trees; she not only suffered it, she examined it. As the sword swept down on her through the darkness she threw out her hand and caught the blade as it fell, not caring if she cut her fingers so long as she could question its substance, where it had been forged, and who was the wielder. She wanted to understand … the mystery of process.

I knew that art and science were the instruments of this desire, and this was their sole justification, though in the Western world where I lived I had seen art debauched to ornament and science prostituted to the multiplication of gadgets. I knew that they were descended from man’s primitive necessities, that the cave man who had to hunt the aurochs drew him on the rock-face that he might better understand the aurochs and have fuller fortune in hunting and was the ancestor of all artists, that the nomad who had to watch the length of shadows to know when he should move his herd to the summer pasture was the ancestor of all scientists. But I did not know these things thoroughly with my bowels as well as my mind. I knew them now, when I saw the desire for understanding move this woman. It might have been far otherwise with her, for she had been confined by her people’s past and present to a kind of destiny that might have stunned its victims into an inability to examine it. Nevertheless she desired neither peace nor gold, but simply knowledge of what her life might mean. The instrument used by the hunter and the nomad was not too blunt to turn to finer uses; it was not dismayed by complexity, and it could regard the more stupendous aurochs that range within the mind and measure the diffuse shadows cast by history. And what was more, the human will did not forget its appetite for using it.

In a sentiment that calls to mind Hannah Arendt’s timelessly incisive perspective on the only effective antidote to evil, found in the fact that “one man will always be left alive to tell the story,” West considers the essential quality of spirit which the Montenegrin woman modeled:

If during the next million generations there is but one human being born in every generation who will not cease to inquire into the nature of his fate, even while it strips and bludgeons him, some day we shall read the riddle of our universe. We shall discover what work we have been called to do, and why we cannot do it. If a mine fails to profit by its riches and a church wastes the treasure of its altar, we shall know the cause: we shall find out why we draw the knife across the throat of the black lamb or take its place on the offensive rock, and why we let the grey falcon nest in our bosom, though it buries its beak in our veins. We shall put our own madness in irons.

„Ce-a fost a fost, acum ce pot face…?” (1)


Gânduri după lectura cărţii Lyttei Basset La joie imprenable (Bucuria pe care nu ţi-o poate fura nimeni) 


Are vreun rost să cauţi o semnificaţie a trăirilor tale dureroase? Să însemne oare această relectură a unor elemente negative ale vieţii tale pritocirea unui rău, pe care este preferabil să-l uiţi cât mai iute? Poate folosi la ceva revenirea la acest lucrurile triste din trecut? Ne poate ea ajuta să ne ridicăm şi să umblăm, atunci când până şi a face câţiva paşi e aproape imposibil? Să evoluăm în umanitatea noastră?

De ce nu? Cu condiţia să recunoşti că fiinţa ta are multe etaje, şi că gândirea, dacă se află, incontestabil, la etajul cel mai de sus, e departe de a reprezenta totul, departe de a controla totul, şi, mai ales, departe de a fi principalul izvor al vieţii… Şi că nici ştiinţa, nici experienţa nu pun pe nimeni la adăpost de nimic. Medicii sufletelor nu sunt nici ei scutiţi de una ori alta din bolile pe care le tratează, cei mai fini cunoscători ai adâncurilor psihicului omenesc nu sunt la adăpost de dureri, prăbuşiri, crize, înfrângeri…

Dar, cum spune poetul, „din înfrângere în înfrângere, creştem”. Urcăm, evoluăm, devenim mai oameni. Oricum, intelectul şi imaginaţia se opresc, vrei, nu vrei, la tot ce te mâhneşte în clipa de faţă, la tot ce te-a mâhnit, rănit, marcat altădată. Criza de viaţă în care intri pe neaşteptate te obligă să recunoşti că nu ai uitat, nici iertat, lucruri petrecute demult, care au trecut aparent fără urme, şi pe care de fapt le-ai alungat numai undeva într-un subsol al memoriei, ca să te aperi. 

O primă întrebare ar fi: au experienţele emoţionale negative ceva comun ?

Un lucru mă izbeşte când mă gândesc la ale mele: obsesia celor petrecute, dublarea chinuitoare a evenimentului supărător, la care se adaugă gândul la cauze, detalii, urmări…  S-a petrecut ceva neplăcut, ori întristător – nu neapărat ceva foarte grav – ceva care m-a „însemnat”; sufletul  mi se mohorăşte şi se închide. Un singur punct  – şi acela, negru, dar negru! – revine şi stăruie în gând, chinuie, dezbină conştiinţa, amărăşte, blochează. Poate privi o persoană, sau un fapt, un context. Poate fi vorba de o imprudenţă, de o greşeală, a mea, ori a altcuiva, care m-a afectat, de o gafă care m-a rănit sau m-a făcut să rănesc, de o pagubă neprevăzută, de o critică, adevărată ori nu, care m-a făcut să scad în ochii proprii şi în ochii unor persoane care pentru mine contează[1]. Poate fi vorba de o pierdere, de un eşec, de muşcătura invidiei ori a geloziei, de orice naşte în cuget frustrare, şi un sentiment de vid…

După Lytta Basset, „panta firească” constă în a refuza să te gândeşti la tot ce ţi-a adus o „privaţiune a fiinţei”, şi există multe strategii reflexe: aştepţi să treacă, cauţi compensaţii, încerci să te încarci cu cât mai multe activităţi, cauţi distracţii, pe scurt, faci orice, numai să uiţi. La întrebarea „ce au comun experienţele negative?”, Lytta Basset răspunde : sentimentul că s-a săpat în mine, în existenţa mea, un abis, un gol pe care nu-l voi putea niciodată umple. Niciodată nu voi avea destui bani, destulă putere, destul timp, destulă dragoste, destulă agilitate, destulă pricepere, niciodată lucrurile nu vor mai fi cum au fost. De unde căutarea de compensaţii iluzorii, unele derizorii, altele periculoase, care te fac dependent, fără să umple, fireşte, gaura. De unde hotărârile de viaţă pripite, cotiturile de cârmă negândite cu care sunt ispitiţi oameni care şi-au pierdut un soţ, un copil, o situaţie, persoane care au eşuat într-o relaţie de dragoste, care au suferit, în viaţa lor socială, profesională, comunitară, o usturătoare deziluzie. 

Deci, cam ce ar fi de făcut? Cum să trăieşti, cum să integrezi experienţa negativă, cum să o prefaci într-o parte al bogăţiei tale ca fiinţă, al istoriei tale?

„Când o experienţă negativă ulterioară ne va confrunta iar cu evidenţa golului sufletesc legat de neintegrarea sentimentelor neplacute, el va deveni cu atât mai vertiginos cu cât a fost mai puţin luat în seamă, şi de acolo vin atâtea depresiuni şi sinucideri care survin în urma unei rupturi, a unei trădări, a unei concedieri : nu mai eşti nimic… pentru că nu ai făcut cunoştinţă vreodată cu neantul pe care-l poartă în sine orice fiinţă omenească: un nimic, unt vid, un „deficit de fiinţă” pe care l-a săpat în el, încă de la naştere, fiecare din experienţele negative trăite.”

S-ar zice, aşadar, că puţină filosofie despre trăirile dureroase şi pe care oricine, pe drept cuvânt, ar vrea să le evite, nu strică… Iar experienţa negativă, când survine, poate fi văzută şi ca un test, ca o posibilitate de a măsura vidul pe care fiecare dintre noi îl poartă în adâncuri.

Pentru cei aparent „mai norocoşi” dintre cei care au trăit traumatisme, viaţa continuă „ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic”. Timpul pare să fi cicatrizat rănile, şi divertismentul denunţat de Pascal, refugiul în hiperactivitate, în căutarea de noi relaţii, în consum, distracţii şi tot ce poate aduce plăcere – toate formele curente de compensare – par să fi avut efect. Şi totuşi…

„Dar de fapt, nu s-a petrecut nimic de acest fel. Departe de a umple golul, timpul nu face decât să-l acopere, aşa cum sunt acoperite de crengi găurile adânci săpate prin păduri, pentru a prinde animalele sălbatice în capcană.”

Fireşte, nimănui nu-i place să trăiască având mereu înaintea ochilor realitatea pierderii suferite şi a  golului săpat în fiinţa sa de fiecare eşec, ruptură, frustrare. Nimeni primeşte spontan experienţele negative ca pe ceva care poate face parte din sine; acestea sunt trăite de la început ca pe ceva care nu ar fi trebuit să se petreacă. Dar, ulterior, putem lua hotărârea de a le lua ca punct de plecare – şi este vorba aici, insistă Lytta Basset, de un act de voinţă : „ce-a fost, a fost; acum ce fac, pornind de la cele petrecute?”

[1] „Nevoia de recunoaştere ocupă un loc important în piramida nevoilor omeneşti (Maslow). Nevoia de a fi recunoscut o găsim pe toate treptele existenţei : pe plan profesional, în relaţiile personale, în iubire şi în prietenie; iar fidelitatea prietenilor nu compensează realmente pierderea dragostei, tot aşa cum intensitatea vieţii private nu poate face uitat eşecul în viaţa politică. Un om care a investit cea mai mare parte a nevoii sale de recunoaştere în domeniul public, dar nu mai e luat în seamă, se poate descoperi brusc ca fiind „privat de existenţă”. O dată cu bătrâneţea şi dispariţia nevoii sociale căreia îi răspundea, omul nu ştie cum să echilibeze lipsa de atenţie din partea celor apropiaţi; nemaiexistând public, are pur şi simplu impresia că nu mai există deloc”. (Tzetan Todorov)

Résultat de recherche d'images pour "stefan davidovici"

You knew…

Just in case someone ready to vote DT reads this blog. Which is highly improbable…

You Knew Who Trump Was When You Endorsed Him, Republican Leaders

You will never live down what you’ve done.

You knew. You all knew. You knew the whole time who and what Donald Trump is.

Mike Pence. Paul Ryan. Mitch McConnell. Ted Cruz. Chris Christie. Newt Gingrich. Orrin Hatch. John McCain. Marco Rubio. Virtually all of you

You heard every terrible thing he said. You watched every inexcusable thing he did. You knew Trump is a race-baiting, xenophobic, misogynistic, authoritarian con man. You knew about his insatiable appetite for power, his bottomless need for affirmation, his dangerous impulsiveness and uncontrollable temper. You knew he was a huckster who ruined businesses and lives. You knew he debased your party, and you personally. You knew.

You knew he waged a racist campaign against the president’s legitimacy. You knew he called immigrants rapists. You knew he advocated forbidding Muslims from American soil. You knew he said a federal judge wasn’t qualified because Mexican blood flowed through his veins. You knew he besmirched the parents of a dead soldier. You knew he mocked prisoners of war. You knew he courted white supremacists. You knew he admires dictators. You knew he incited violence. You knew he lies ― blatantly, shamelessly, ceaselessly.

You knew all of that, and you asked Americans to elect him president anyway. Shame on you. You knew.

Your condemnations are and have always been empty. Your sudden rush to abandon Trump ― after what’s merely the most recently uncovered manifestation of his hatred for women ― is motivated by the same venal cowardice that led you to support him in the first place.

You knew Hillary Clinton isn’t the monstrous caricature you spent decades depicting. You knew she is ― like each and every one of you ― an ordinary politician, in all the ways that word has positive and negative connotations. You knew she would govern in a perfectly normal way.

You knew this, but you told voters she was more dangerous than Trump. More evil. A greater threat to the republic. And this, after so many of you spent the presidential primary campaign warning the U.S. that Trump is exactly who he appears to be. But you fell in line. You knew, and you endorsed him anyway.

You did all of this in service of ideology. You did this because you believe Trump will enact the policies you favor to allow businesses to pump more pollution into our air and water, to take away food and medicine from the neediest among us, to disenfranchise minority voters, to slash taxes for the rich.

Your voters elevated Trump nearly to the White House, and he may yet make it there, in spite of everything. They did so because you have primed them for Trump for more than half a century. Half a century of barely concealed appeals to racism, of fomenting fear and hatred and coaxing the worst instincts out of enough voters to gain power. Years of nurturing ― on AM radio and cable TV and the internet ― a propaganda machine that encourages ignorance, mistrust and anger.

You have lost control of the golem you created.  

You made promises you knew you couldn’t keep, and your voters finally lost faith in you. Now, they’re turning on you.

They follow a man who doesn’t even share your beliefs. You’re learning just how little those voters cared about conservatism and how very much they cared about stomping their boots on the throats of people who don’t look like them or love like them or think like them. You made this possible by making villains out of African-Americans, Latinos, LGBTQ people, the poor.

When this is all over, you may win your own re-elections. You may retain control of Congress and of governors mansions, state legislatures, county councils and school boards all across the nation. You may sigh in relief that you survived. You may even ― and not terribly long from now ― regain the presidency and resume carrying out your agenda. Your own careers may be successful. 

But history will condemn you. History won’t forget your cravenness. Because you knew.

Caligula, again

From a blogger in Quora:

During the GWB Administration the unwritten motto of the Bush State Department was the same as that of Caligula of Rome: “Oderint dum Metuant” – Let Them Hate So Long As They Fear. At the time Bush believed that the US was strong enough to deal with any threat and that he could squash it like a cockroach. As Bush discovered, cockroaches are not that easy to kill. Bush was most certainly feared – but he was not respected anywhere in the world. Does anyone remember the episode where Bush molested Angela Merkel on live television? Was that a proud day for American respect?

What, then, can we expect from Trump? Will he engender respect by abrogating important and long standing treaties? Will he earn respect by pulling the rug out from our NATO allies at a critical point when Turkey is turning toward Putin? Will he earn respect when he turns a blind eye to any Putin transgression in the Ukraine or the Baltic? Does he earn respect when he is so ignorant of world affairs that he doesn’t realize the Crimea was a part of the Ukraine invaded by Putin? Does his constant lying and inability to stick to policy without changing it mid-sentence earn any kind of trust by our Allies?

It seems highly unlikely that Trump would earn anything but the derision of leaders and people all over the world. A man risked his life to throw shoes at Bush to show his disrespect. I can’t even imagine the horror of people all over the world if Trump is elected.

But would he be feared?

Yes. The entire world would be in total terror of the erratic and eccentric actions of Trump behind the wheel of a nuclear behemoth like the US. Based on his words, I would expect Trump to:

  • immediately move 30,000 troops into Iraq with ensuing combat and deaths, causing further instability and rage in the Muslim world
  • acquiesce on any action Putin wants to take in Syria
  • acquiesce on any violence, sabotage or outright invasion Putin employs in the Ukraine
  • acquiesce on any mischief, sabotage, cyberwarfare that Putin employs on the Baltic
  • remove all sanctions on Russia — the Republican Platform already calls for weakening them based on Trump’s insistence
  • antagonize Iran to the point that they abrogate the Obama Iran Nuclear deal and re-start their nuclear program
  • threaten wide-scale bombing of Iran and possibly carrying it out
  • threatening NATO allies if they don’t pay the US billions in extortion fees
  • turning Mexico even further against the US and hurting trade
  • nuclear weapons use against ISIS
  • step up torture of the guilty and the innocent alike

There’s no way to tell where his recklessness will lead us but it will be feared the way an errant 2 ton cannon is feared when it parts its breeches and rolls uncontrolled across the crowded deck of a Man of War.

The world will be rightfully terrified. I will be also, and ashamed to be an American. Again.

By Jay Bazzinotti

Ne putem obisnui cu atentatele ?

Citit pe internet, un excelent articol  al lui Petre M. Iancu.

Subliniez pe alocuri.


„Instalat comod la volanul camionului său, franco-tunisianul şi-a dirijat colosul către Promenade des Anglais din Nisa, călcând sub roţile vehiculului său zeci de oameni, de copii şi de femei, înainte de a fi, într-un târziu, prea târziu, împuşcat.

Se ştie… că atacurile asupra revistei satirice Charlie Hebdo, din 7 ianuarie 2015, baia de sânge de la Bataclan, din 13 noiembrie trecut, ca şi celelalte atentate, săvârşite ulterior în Franţa, nu sunt substanţial altfel decât cele care au distrus cândva turnurile gemene de la New York, în 11 septembrie 2001. Apoi s-au văzut bombardate trenurile de la Madrid. Sute de morţi, în 2004. Metroul londonez în 2005. Alte zeci de victime. Aeroportul din Bruxelles în martie 2016 sau cel din iunie 2016, la Istanbul.”

E totodată util şi înspăimântător că ne obişnuim cu ele. De vreme ce nu există o rezolvare rapidă a problemei, e bine să ne obşinuim să nu cerem de fiecare dată când se produce un atentat să se răstoarne lumea. Să revendicăm de pildă măsuri extreme. Închiderea frontierelor sau, Doamne fereşte, omorârea tuturor, că sunt sau că nu sunt vinovaţi.

Obişnuinţa e, totodată, un blestem, pentru că ne îndeamnă să stăm cu mâinile în sân. Întrucât viaţa îşi cere drepturile, începem să uităm. Se şterge din memorie mai întâi data la care s-au produs. După câteva zile de la băile de sânge islamiste ne reluăm existenţa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi uităm că am uitat. Angoasa, refulată, se cuibăreşte adânc. Deşi ne este clar că, în cauză, nu e doar, să spunem, Franţa, civilizaţia, libertatea, noi înşine, tindem să lăsăm totul neschimbat.

O parte din elită ne sugerează chiar că n-ar fi de făcut nimic. Căci orice virtuală înăsprire a măsurilor de forţă ori legislative adoptate împotriva extremiştilor ar pune în pericol drepturile omului. Că nu se poate acţiona uşor împotriva lupilor singuratici, radicalizaţi în taină şi ieşiţi la vânătoare teroristă şi martiriu islamist, e clar. Dar chiar să nu se poată face absolut nimic fără să se arunce în aer eşafodajul democratic-liberal al Europei şi al Occidentului?

Ştim că teroriştii nu se radicalizează în eter. Că fanatismul lor nu-i de sorginte revendicativ-socială. Apoi, după cum sublinia şi Peter Neumann, expert în antiterorism de la King’s College, în Marea Britanie, este de presupus că pericolul principal a încetat de mult să emane de la nou veniţi şi proaspeţi imigranţi, ci s-a globalizat şi a devenit de mult intern, european şi occidental. Primejdia e localizată nu doar în frica noastră, în fatalismul nostru şi în tentaţia noastră de a refula, de a ideologiza şi de a da în clocot, în loc de a acţiona.

Ea se ascunde înainte de orice în capetele unora care, din varii motive, în primul rând, aş zice, identitare, nu se simt bine în democraţie şi în civilizaţia apuseană. Vor, prin urmare, s-o distrugă şi, în drum spre paradis, să edifice alta, colectivistă, a „Ummei”. Scop în care sunt gata să pună umărul la genocid. Căci terorismul actual nu e doar instrumental, ci şi, ori mai ales, ca unul totalitar, genocidal, ţine chiar de substanţa şi de conţinutul mişcării în chestiune.

Cum pot fi combătute riscurile de securitate eficient? Elimindându-ne tentaţiile pernicioase din noi înşine. Şi învăţând din greşeli şi experienţa altora. Israelienii se confruntă de mulţi ani cu fapte în genul celor petrecute la Nisa şi au reuşit în genere mai bine decât alţii să le reducă impactul. Se cere însuşită lecţia insuficientei cooperări dintre serviciile secrete şi a caracterului tardiv al acţiunilor întreprinse. Aşa de pildă, statul islamic, cel reieşit din spuma mării de otravă numite al Quaida, n-a fost destructurat la timp, în Siria şi Irak. S-au pus la cale desolidarizări de americani. S-a cedat oboselii şi defetismului. S-au regizat retrageri premature din zone de război. Duşmanii n-au fost conctracaraţi la timp. Succesul, fie şi vremelnic, al instalării unui califat, s-a dovedit extrem de costisitor în termeni propagandistici.

Frica nu e întotdeauna rea, dacă nu duce la extremism şi nu determină dezertarea sau abandonarea raţiunii, ci activarea ei. În speţă angajarea într-o luptă riguroasă şi consecventă, purtată în conştiinţa că nu are alternativă; că ne aflăm într-un război îndelungat; că nu există securitate absolută; şi că nu vrem să spionăm interiorul capetelor tuturor, dând astfel câştig de cauză terorismului prin transformarea societăţii deschise în sistem totalitar.

Acestea fiind spuse, e sigur că nu e cazul să cedăm ispitei de a aplica tactica struţului. Căci i-am dăuna deopotrivă raţiunii şi democraţiei. Am amplifica frica prin pasivitate şi am sfârşi prin a repeta greşelile germanilor din anii 30, care, de foame, ură şi din insecuritate au turnat apă, electoral, la moara ficţiunii extremiste.

Nu toţi europenii sunt azi la fel. Pare bine să se aibă încredere în cei mai mulţi şi, în ciuda mantrei Casei Albe, să li se dea cetăţenilor armele la care-i cheamă Marseieza, ca şi instrucţia necesară spre a se apăra de teroriştii care au transformat până şi camioanele în instrumente de ucis. Ei sigur n-au probleme să-şi procure arsenale întregi. Dar „să nu transformăm Europa în vestul sălbatic”, se spune. „Noi n-avem arme, pentru că respectăm legea!”

Poate că totuşi a sosit momentul ca legea să ne respecte ea pe noi, dacă poliţiile nu mai fac faţă, detenţia administrativă întârzie, iar teroriştii tot au reuşit să arunce Occidentul, la violenţe, cu un veac în urmă. Ca oamenilor nonviolenţi, oneşti şi de încredere, să li se dea şansa să-şi apere copiii, viaţa, demnitatea, libertatea.”

Petre M. Iancu


Domnul este pastorul meu

Google translate:

Herren er min hyrde

Herren være lovet = the Lord be praised

Sper ca e corect.

En action de grâces pour une famille persécutée de Norvège qui a repris ses enfants.

Psalmul 22/23

Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.

La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.

Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.

Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.

Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.

Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.

Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.

En salme av David. (22/23)

Herren er min hyrde,
jeg mangler ikke noe.

 2 Han lar meg ligge i grønne enger,
han leder meg til vann der jeg finner hvile.

 Han gir meg nytt liv.
Han fører meg på rettferdighets stier
for sitt navns skyld.

 Om jeg enn skulle vandre i dødsskyggens dal,
frykter jeg ikke noe ondt.
For du er med meg.
Din kjepp og din stav,
de trøster meg.

 Du dekker bord for meg
like foran mine fiender.
Du salver mitt hode med olje.
Mitt beger renner over.

 Bare godhet og miskunn
skal følge meg alle mine dager,
og jeg skal bo i Herrens hus
gjennom alle tider.