Celor care mai cred în buna credinta a „bunului” Ilici, un „sincer democrat”

http://www.lapunkt.ro/2017/06/12/interviu-victor-barsan-cum-a-fost-mineriada-din-iunie-1990/

Merita citit integral.

Știm, de fapt, tot ce a fost atunci, la mineriada din iunie?

Cred că răspunsul este afirmativ: avem toate informaţiile semnificative.

Ceea ce nu-i împiedică pe profesioniştii minciunii – Iliescu, Roman, Răzvan Theodorescu – să persevereze în explicaţii aberante, de genul „lovitură de stat” şi „sosire spontană a minerilor”. A fost lansat pe piaţă, pentru amatorii de mister, şi un factor extern: „mâna ruşilor”. Dar mineriada din iunie a fost, din păcate, „un produs 100% românesc”.

Mai departe, pentru tînărul ignorant ce am ales să fiu, dar care vrea să știe – ceea ce a fost atunci, la mineriada din iunie, a fost despre a)speranță; b)disperare; c)democrație; d)autoritarism; e)alt răspuns?

 A fost o maximă răbufnire a răului românesc; a fost o formă de primat al prostiei şi bestialităţii; a fost o confirmare a „Mioriţei”, în care personajele negative îl suprimă pe cel pozitiv. Dacă ciobanii din „Mioriţa” ar fi votat la 20 mai 1990, rezultatul (66.67%) ar fi fost foarte apropiat de cel obţinut de FSN (66.31%).

Cum evaluați mitologizarea acestor mișcări care au dus la mineriade? Cum s-au lăsat în mit mineriadele? Aproape de ceea ce a fost cu adevărat? Sau, azi, avem o versiune prea idealistă a faptelor?

Mi-e greu să vă răspund. Nu am o înţelegere a percepţiei globale a fenomenului. Impresia mea este că lumea a rămas scindată, propaganda favorabilă lui Iliescu este încă foarte puternică.

Cine au fost cei care au dorit blocarea adevărurilor despre mineriade?

Lista e lungă, numele sunt grele. În primul rând, Iliescu, care ar fi trebuit să fie condamnat la închisoare pe viaţă. Apoi Petre Roman, locotenentul său de atunci, debarcat la următoarea mineriadă – cea mai misterioasă dintre toate (probabil, rezultatul unui pact secret dintre Iliescu şi Cozma, girat de SRI). Apoi foştii şi actualii securişti. Apoi partea din procuratură aservită lui Iliescu – în continuare foarte puternică, după cum vedem. În acest context, trebuie să elogiem sacrificiul eroic al lui Teodor Mărieş care, printr-o grevă a foamei neverosimil de lungă, a obţinut decizia CEDO de rejudecare a dosarului Mineriadei. Al cărei efect e deocamdată nul, audierea lui Iliescu a fost un regal al ruşinii.

În fine, ministerul de interne, care a fost solidar cu Miron Cozma în timpul penultimei mineriade, sabotând deschis jandarmii şi susţinând minerii care porniseră spre Bucureşti. Lista este, bineînţeles, incompletă.

Ce a pierdut atunci România, de partea bună, de partea binelui?

România pierduse deja o şansă majoră de exercitare a democraţiei prin alegerile de la 20 mai, desfăşurate după o campanie electorală în care intimidările grosolane la adresa opoziţiei au fost paroxistice, la limita criminalităţii. Alegerile în sine fuseseră grosolan falsificate.

A urmat o a doua lovitură dată democraţiei, prin care opoziţia, deja reprezentată diminuat, măcinată de disensiuni interne, minată de nepriceperea liderilor, infiltrată de securişti şi lichele, a fost placată exact când ar fi trebuit să ia startul. A pierdut, după cum s-a spus în nenumărate rânduri, şansa unei evoluţii democratice.

……………

De ce, la un sfert de secol de la acea explozie de violență, vinovații nu au plătit cum se cuvine?

Eu aş spune că nu a plătit absolut nici unul dintre marii vinovaţi. Miron Cozma a fost judecat şi condamnat pentru ultimele două mineriade, nu pentru cea din iunie, iar închisoarea pe care a făcut-o a fost o ruşine pentru sistemul penitenciar. Detalii se pot găsi în cartea mea despre mineriadă. Singurul pedepsit a fost minerul care a încercat să-l decapiteze pe Marian Munteanu.

Cine sunt, în opinia dvs, marii vinovați pentru acele sîngeroase și teribile momente?

I-am numit deja pe Iliescu şi Roman. Urmează, evident, Voican Voiculescu, Măgureanu etc. Dar prefer să vorbesc despre vinovăţia intelectualilor, care mi se pare foarte gravă.

Primul pe listă este Răzvan Theodorescu, complicele farsei de la Televiziune, cel care, provocând oprirea emisiei postului naţional, a „Dumnezeului herzian”, după expresia lui Andrei Cornea, a produs o enormă dezinformare, la nivel global: românii au crezut că la Bucureşti se desfăşoară o lovitută de stat. Această dezinformare a culminat lanţul de falsificări ale TVR, aflată sub conducerea lui Răzvan Theodorescu de la 9 februarie 1990; personajul a jucat un rol-cheie în demonizarea opoziţiei democratice, în prezentarea falsificată a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, în livrarea provocărilor iliesciene din 13 iunie drept lovitură de stat legionară. O minimă decenţă profesională – Theodorescu este totuşi istoric – ar fi trebuit să-i interzică formularea, difuzarea şi susţinerea obstinată, până astăzi, a unor asemenea minciuni grosolane, dintre care cea mai grotescă este „rebeliunea legionară”.

Lista ziariştilor din presa scrisă, vinovaţi de falsificarea adevărului, este de asemenea lungă. Un interviu luat de C. T. Popescu lui Răzvan Theodorescu şi Emanoil Valeriu, publicat în „Adevărul” (sic), este un bun candidat pentru o antologie a ruşinii post-decembriste. „Dimineaţa” şi „Azi” au aruncat pe piaţă tone de hârtie imundă. Analiza publicaţiilor feseniste ar putea face obiectul unui util studiu de istorie recentă.

Cum există – adecvat, precar, în chip marginal, aproape deloc – memoria acelor mineriade în spațiul public de la noi?

Mineriadele sunt evenimente de care nu-şi aminteşte nimeni cu plăcere, pentru că mai toate categoriile implicate – mineri, studenţi, opoziţie, oameni de pe stradă, ziarişti oportunişti, politicieni fesenişti, poliţişti, securişti – au fie gustul amar al eşecului şi suferinţei, fie gustul amar al păcatului, neasumat şi neiertat.

Pentru memoria colectivă, sunt importante filmele de care am amintit, al lui Lucian Pintilie şi al lui Stere Gulea; cartea foarte documentată a remarcabilului sociolog Alin Rus, lectură obligatorie pentru oricine vrea să înţeleagă în profunzime mineriadele; cartea scrisă de Mihnea Berindei, Anne Planche şi Ariadna Combes, singura care are o versiune într-o limbă de circulaţie internaţională (franceză). Dar aceste cărţi – ca şi a mea – au o difuzare foarte restrânsă.

Subiectul revine periodic în mass media, tratat de regulă într-o manieră decepţionantă – cel puţin asta este percepţia mea. Mese rotunde la care nu sunt invitate personajele emblematice ale Pieţei; evocări ale unor ziarişti care cunosc superficial evenimentele; interviuri luate lui Miron Cozma, personaj nefrecventabil, cu care nici un jurnalist care se respectă nu ar trebui să stea de vorbă. De altfel, declaraţiile sale nu conţin decât otravă şi minciuni, astfel că publicarea lor este extrem de nocivă.

Reformulată tematică întrebării anterioare: ne amintim prea multe despre mineriade sau uităm nepermis de mult?

Nu cred că uităm, cred mai curând că este un subiect dureros, despre care nu vorbim cu plăcere.

Avem voie să uităm ce a fost atunci?

Nu, bineînţeles că nu. Dar ne-uitarea trebuie să producă efecte palpabile, pedepsire vinovaţilor, în primul rând a lui Iliescu, recunoaşterea greşelilor, preţuirea eroilor. Dar nimeni nu-şi aminteşte de Ion Mănucu, nici măcar la Craiova. Or, la noi ne-uitarea produce în principal parastase şi discuţii sterile.

realitatea e cu totul și cu totul alta — JURNAℓ SCOȚIAN

La 7 dimineața, venind dintr-o lume unde nu se întâmplă nimic, aterizez pe Otopeni și iau un taxi. Primul loc unde țara îmi dă întâlnire. În capot, ciufulită, nemachiată, așa cum îți deschide ușa o femeie sculată din pat la 7 dimineața. Șoferul e prins într-o discuție la telefon. Îmi face semn să urc, apoi […]

via realitatea e cu totul și cu totul alta — JURNAℓ SCOȚIAN

Who are you, God? And who am I?

Inherent Dignity
By R. Rohr for Friday, June 9, 2017

If we look at all the wars of history, we’ll see that God has unwittingly been enlisted on both sides of the fight. It’s easy to wonder what God does when both sides are praying for God’s protection. If I’m to trust Jesus as the archetypal pattern of God’s presence and participation on Earth, I believe God is wherever the suffering is. I believe this because that is precisely what Jesus does. The awakened and aware—like Jesus and Francis of Assisi—go where people are suffering, excluded, expelled, marginalized, and abused. And there they find God. I know that doesn’t sound very churchy or religious. But I look at the lives of Jesus and Francis, the primary people on whose teachings I have built my life, and I gain courage to believe it, because that’s what they did.

Jesus, a quintessential Jew, makes heroes of the outsiders and underdogs in his parables and stories. We can see why the priests didn’t like him. Francis, following Jesus, was also non-exclusionary and a bridge-builder. In 1219, Francis tried to stop the crusaders from attacking Muslims in Damietta. After being captured by Egyptian soldiers, Francis met with Sultan Malik al-Kamil, who also sought peace. [1] Together they talked about prayer, faith, and mystical spirituality. Francis honored and respected the Islamic religion, even before his encounter with the Sultan. In his original Rule, Francis instructed friars who traveled to Muslim lands not to engage in argument or disputes, and to accept local authority, even if it meant making themselves vulnerable. [2] He wanted them to carry the Gospel, not take up crusaders’ weapons. We need such a message today.

Imagine, brothers and sisters, how different Western history and religion could have been if we had walked so tenderly and lovingly upon the earth, as Francis and Jesus did. Imagine what the world would be like if we treated others with inherent and equal dignity and respect, seeing the divine DNA in ourselves and everyone else too—regardless of ethnicity, religion, gender, nationality, appearance, or social class. Nothing less offers the world any lasting future.

Unfortunately, many people can’t see their own belovedness. If you can’t honor the Divine Indwelling—the indwelling presence of the Holy Spirit— within yourself, how could you see it in anybody else? You can’t. All awareness, enlightenment, aliveness, and transformation begins with recognizing that your DNA is divine and unearned as is everyone else’s. This is also a kind of building from the bottom up. Such foundational value moves you from a commodity culture, where everything is bought and sold, to a world of reverence, mutual respect, and love. You realize that life, creation, people, animals, and the earth itself are all imbued with intrinsic worth and are to be respected for their own sake.

Every creature carries the DNA, or Imago Dei, of the Creator, and it shall not be taken from them.

 

Gateway to Silence:
Who are you, God? And who am I?

References:

[1] See Paul Moses, The Saint and the Sultan: The Crusades, Islam and Francis of Assisi’s Mission of Peace (Image: 2009).
[2] Francis of Assisi, “The Earlier Rule” (1209/10), chapter 16. See Francis of Assisi: Early Documents, vol. 1 (Hyde Park, NY: New City Press, 1999), 74. Francis likely added this chapter to the Rule around 1213.

Adapted from Richard Rohr, The Art of Letting Go: Living the Wisdom of St. Francis, disc 2 (Sounds True: 2010), CD.

Everything Belongs

For Thursday, June 1, 2017, by Richard Rohr

Jesus and Saint Francis had a genius for not eliminating or punishing the so-called negative side of the world, but incorporating and using it. Francis, simply imitating Jesus, goes to the edge of town and to the bottom of society; he kisses the leper, loves the poor, and wears patches on the outside of his habit so everyone will know that this is what he’s like on the inside. Francis doesn’t hide from his shadow side, but weeps over it and welcomes it as his teacher.

The history of almost every religion begins with one massive misperception, making a fatal distinction between the sacred and the profane. Low-level religions put all their emphasis on creating sacred places, sacred time, and sacred actions. While I fully appreciate the need for this, unfortunately, it leaves the majority of life “un-sacred.”

Your task is to find the good, the true, and the beautiful in everything, even and most especially the problematic. The bad is never strong enough to counteract the good. You can most easily learn this through some form of contemplative practice. Within contemplation you must learn to trust your Vital Center over all the passing jerks and snags of emotions and obsessive thinking. [1] Once you know you have such a strong and loving soul, or the Indwelling Spirit, you are no longer pulled to and fro with every passing feeling. You have achieved a peace that nothing else can give you, and that no one can take from you (John 14:27).

Divine Incarnation took the form of an Indwelling Presence in every human soul and surely all creatures in some rudimentary way. Ironically, our human freedom gives us the ability to refuse to jump on board our own life. Angels, animals, trees, water, and yes, bread and wine seem to fully accept and enjoy their wondrous fate. Only humans resist and deny their core identities, which can cause great havoc, and thus must be somehow boundaried and contained. But the only way we ourselves can refuse to jump onto the train of life is by any negative game of exclusion or unlove—even of ourselves.

Featured Image -- 5487

Gateway to Silence:
Everything belongs.

References:

[1] For more on how to move beyond emotional and mental addictions, see Michael A. Singer, The Untethered Soul: The Journey Beyond Yourself (New Harbinger Publications: 2007).

Adapted from Richard Rohr, Franciscan Mysticism: I AM That Which I Am Seeking, disc 1 (Center for Action and Contemplation: 2012), CD, MP3 download;
Eager to Love: The Alternative Way of Francis of Assisi (Franciscan Media: 2014), 10; and
“Franciscan Mysticism,” an unpublished talk, April 12, 2012.