Homélie pour le 27e Dimanche T.O. Année A — Spiritualité 2000

La parabole d’aujourd’hui, même si elle est adressée par Jésus aux chefs des prêtres et aux pharisiens, raconte un peu nos histoires et notre expérience spirituelle, individuelle ou collective, en Église ou autrement. Nous sommes tous concernés par cet enseignement. Il est facile de nous y reconnaître.

via Homélie pour le 27e Dimanche T.O. Année A — Spiritualité 2000

Anunțuri

„Întelepciunea unui sărac” – fragment

Copiez rândurile de mai jos, semnate Eloi Leclerc, despre Francisc din Assisi, sfântul zilei,

ca omagiu lui Alexandru (Ducu) Suteu, cuscrul meu.

În ziua de 4 octombrie, la sarbatoarea sf. Francisc, familia si prietenii îsi iau ramas bun de la el, la Montréal, iar numele lui va fi pomenit si la eucharistia zilei, în biserica Saint-Jean, Strasbourg. 

Odihneste-te în pace si lumina, Ducule!

 

„Francisc şi-a reluat obiceiul de a se reculege în singurătate.
Se plimba agale pe potecile de sub pini, unde lumina
puternică de primăvară, cernută prin cetină, se fă-
cea extrem de blândă. În acea atmosferă se simţea bine şi
se ruga îndelung. Nu spunea mare lucru.

Rugăciunea lui nu era făcută din formule. Ce făcea mai cu seamă era să
asculte. Stătea, pur şi simplu, în aşteptare, ascultând. Ai fi
zis chiar că pândea ca un vânător. Lungile ceasuri de aş-
teptare Francisc le petrecea rămânând atent la cea mai
mică mişcare a fiinţelor vii şi a lucrurilor din jur, gata să
descopere semnul unei prezenţe.

Cântecul unei păsăruici, foşnetul frunzelor, acrobaţiile unei veveriţe, până şi
pulsaţia lentă şi tăcută a sevei… oare nu purtau toate pecetea
unui limbaj tainic, dumnezeiesc? Dar ca s-o recunoşti
trebuia să ştii să asculţi şi să înţelegi, fără a refuza
ceva, fără a tulbura pe nimeni, cu smerenie şi respect infinit,
şi mai trebuia şi să faci linişte în tine însuţi.

Francisc asculta cum îi vorbeşte vântul. Îi era bun prieten.
Nu era oare vântul un pribeag ca el, fără acoperiş şi
fără rădăcini, mereu pe fugă, mereu rătăcitor? Sărac între
săraci, cu toată lipsa lui de consistenţă, purta belşugul de
sămânţă al creaţiei. Nu păstra pentru sine nimic. Semăna
şi se ducea mai departe. Fără să-i pese unde aveau să cadă
seminţele, fără să-şi cunoască vreodată roadele muncii.
Se mulţumea să semene cu dărnicie. Nu era legat de nimic,
liber ca spaţiul infinit. Sufla unde avea chef, metaforă
a Spiritului lui Dumnezeu, cum îl arată Scriptura.

Ascultând cântarea vântului, Francisc simţea cum i se aprinde
şi îi creşte în suflet dorinţa de a se împărtăşi din Duhul
Domnului, de a colabora la sfânta lucrare dumnezeiască.
Aspirate de o asemenea supremă dorinţă, dorurile sufletului
îşi aflau, în sfârşit, împăcarea.”

 

Barou’h chéamar – Béni soit celui qui a dit… — Spiritualité 2000

Selon la légende, les Sages de la Grande Assemblée qui siégeaient à Jérusalem à l’époque du Temple, chargés de légiférer, ont rédigé ces louanges en copiant un texte inspiré par le ciel. Dans cette bénédiction, le mot Barou’h «Béni» est répété à treize reprises, qui correspondent aux treize attributs divins de miséricorde.

via Barou’h chéamar – Béni soit celui qui a dit… — Spiritualité 2000

La plecarea unui om bun

RIP Ducu Suteu

Din Cartea lui Qohelet, Ecleziastul, capitolul 3

Este un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri;

un timp pentru a planta şi un timp pentru a smulge ce s-a plantat;

3 un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;

un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a construi;

4 un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde;

un timp pentru a geme şi un timp pentru a dansa;

5 un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a aduna pietre;

un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a se îndepărta de îmbrăţişare;

6 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde,

un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;

7 un timp pentru a rupe și un timp pentru a coase;

un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi.

8 un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;

un timp pentru luptă şi un timp pentru pace.

A Time for Everything

There is a time for everything,
    and a season for every activity under the heavens:

    a time to be born and a time to die,
    a time to plant and a time to uproot,
    a time to kill and a time to heal,
    a time to tear down and a time to build,
    a time to weep and a time to laugh,
    a time to mourn and a time to dance,
    a time to scatter stones and a time to gather them,
    a time to embrace and a time to refrain from embracing,
    a time to search and a time to give up,
    a time to keep and a time to throw away,
    a time to tear and a time to mend,
    a time to be silent and a time to speak,
    a time to love and a time to hate,
    a time for war and a time for peace.

Începutul unei carti-debut

Doru Davidovici, Caii de la Voronet

De fapt, absenti, si caii, si Voronetul, din poveste. Dar povestea ramâne poveste…

„Niciodată n-aş fi crezut că ,,Love Story” o să se sucească, o să
se răsucească şi o să se suprapună într-atât peste povestea mea. Mai
întâi Jennifer a murit, şi deşi aş fi avut chef să picur puţin la căpătâiul
ei, n-am făcut-o: se plângea prea mult în jur. Apoi Jennifer – Ali
McGrew – s-a căsătorit cu directorul de la Paramount şi a murit încă
o dată, de data asta definitiv. Şi, în sfârşit, Jennifer, cu fusta ei scurtă
în carouri şi picioarele lungi, vârâte în ciorapii negri, a apărut într-o
dimineaţă pe şoseaua pustie, făcându-mi semne disperate să opresc.
…Mă trezisem cu limba uscată şi cu creierul coclit; când m-am
sculat, l-am scuturat de pe pătură pe Pufi, care m-a privit cu reproş
şi s-a încolăcit să-şi continue somnul pe covor. Presimţisem de cu
seară o zi din aia, de-a dracului, posacă şi plină de nădufuri. Aşa cum
te-apucă uneori… şi pentru că n-are rost să te descarci pe aproapele
tău, l-am lăsat pe Pufi la părinţi, m-am făcut că uit cele 24 de ore pe
care le mai aveam libere, şi am plecat la unitate. Am preferat Fiatul,
pentru că trenurile, toate, plecau ori nesuferit de devreme, ori nepermis
de târziu. Ieşisem din oraş, şoseaua era încă umezită de aerul nopţii,
şi departe, dincolo de curba lungă, o siluetă ţinea braţul întins, încercând
să oprească rarele maşini care treceau. ,,Vezi să nu” am mormăit
apăsând acceleraţia prea mult chiar şi pentru curba aceea uşoară.
Silueta a lăsat mâna jos, descifrând fără greutate în viteza maşinii
refuzul, iar eu m-am grăbit să iau aerul de om prosper de afaceri în
drum spre importantele-i treburi. Dar când am trecut pe lângă ea, o
palmă uriaşă m-a plesnit prin parbriz, drept între ochi, şi Fiatul a
frânat cuminte, derapând uşor pe pietrele umezite. Până să mă dumiresc,
Jennifer şedea lângă mine, rebegită, cuminte, cu genunchii lipiţi între
braţele strânse. Fiatul a pornit iar, singur, naiba ştie cum, şi când
m-am trezit a doua oară, fata mă întreba dacă nu pot să dau drumul
la calorifer în maşină. Am apăsat automat clapa de aer cald, şi am
privit profilul: părul lins, fruntea uşor bombată, nasul în vânt, bărbia
rotundă şi încăpăţânată – mă rog, tot tacâmul. Se încălzise şi se
revărsase, moale ca o plăcintă, nu întreba unde merg, nu spunea unde
vrea să ajungă. Avea o mutră aşa adormită, încât ar fi fost o cruzime
să-i fac probleme, şi când am privit-o iar, după ce depăşisem un tractor
care şerpuia pe toată lăţimea şoselei, trăgând după el un agregat
misterios folosit în campania agricolă de primăvară, am văzut că
adormise de-a binelea. Dormea tun, cu ceafa rezemată de spătarul
banchetei, cu corpul prăvălit într-o parte, cu genunchii vârâţi în
schimbătorul de viteze; de câte ori îl manevram, îi atingeam ciorapii
negri, întinşi. Treaba ei.”
*

Ondes gravitationnelles