Anton de Padova

Este un sfânt venerat în lumea întreaga, si nu degeaba. Din pacate insa, mai curând la un mod superstitios: 13 rugaciuni, cu un text anume, de rostit în 13 saptamâni, neaparat martea. Zi în care e bine si sa dai ceva saracilor, chit ca în celelalte zile nici ca-ti pasa, nici de ei, si nici de rugaciune. În  România ma impresionau, cu ani in urma, slujbele somptuoase de 13 iunie, cu sfintirea copiilor si a crinilor…Si, fireste, pastram cu sfintenie petale uscate de crin din buchetul stropit cu aghiasma cu care ma înghesuiam si eu printre sumedenie de mamici, matusi si bunici.  Sfântul, sa nu uitam, nu numai ca e ocrotitor al copiilor, dar e sarbatorit si în iunie, luna cu examene. Oricum, îi datorez partial descoperirea Bisericii catolice, în care patrundeam în deplina ignoranta si cu cele mai superstitioase asteptari, ca si apropierea de credinta in general.

În Franta am constatat cu surprindere ca saint Antoine de Padoue, care-si mai are statuia în multe biserici, este redus la functia de „gasitor de obiecte pierdute”, iar publicul care aprinde lumânari în fata statuii si ofera un mic obol pentru saraci e si el alcatuit majoritar din straini batrâiori, pierduti si saraci.

Acum gândesc ca, daca obiectul pierdut este o rugaciune cu inima curata, lipsita de egoism, îndreptata catre un Dumnezeu al Milei, al Iubirii care nu pune conditii, rabda tot si iarta tot… un Dumnezeu al daruirii nepregetate… mijlocirea sfântului este cât se poate de folositoare. A nu se uita ca este Invatator al Bisericii, mare propovaduitor al Evangheliei, „razboinic al lui Hristos”, înainte ca evlavia populara sa-i fi atribuit micile si marile minuni asteptate prin mijlocirea rugaciunii sale în obstea (comuniunea) sfintilor.

Printre sfinti, nu o uit pe Maica Teresa din Calcutta, care a pledat în catedrala Sf Iosif din Bucuresti în favoarea pruncilor nenascuti. Ceea ce s-a petrecut, daca nu ma însel, în acelasi iunie funest din 1990.

 

Résultat de recherche d'images pour "antonio de padova"

Reclame

Simonaaaa!

https://www.france.tv/sport/533645-les-plus-beaux-points-de-simona-halep.html

M-a impresionat pâna si pe mine, care nu înteleg mai nimic din nobilul ei sport care vad/aud ca se practica acum cu racnete din rarunchi…

„Elle a tout donné”, a dat tot, comentariu la video-ul de mai sus.

Plus un comentariu din Le Monde

Roland-Garros 2018 : Simona Halep, reine enfin sacrée à Paris

La numéro 1 mondiale roumaine a remporté samedi la finale dames de Roland-Garros face à l’américaine vainqueure de l’US Open en 3 sets (3-6, 6-4, 6-1).

LE MONDE |  • Mis à jour le  |Par Clément Martel

La joie de Simona Halep après sa victoire à Roland-Garros.

La finale perdue de l’an passé, la native de Constanta, sur les bords de la mer Noire, l’a « eu constamment à l’esprit » au cours de la partie. Pas comme un souvenir qui vous hante, et vous scie les jambes. Plus comme une source de motivation quand, menée une manche à zéro et deux jeux à rien, elle se rapprochait d’une nouvelle désillusion sur la terre parisienne. « L’an passé, j’étais dans la situation de [Sloane Stephens], donc je savais qu’inverser la tendance était possible. » Et la jeune femme (26 ans) l’a fait. Dans un court Phillipe-Chatrier acquis à sa cause et bariolé des drapeaux tricolores de son pays, la Roumaine a fini par soulever la coupe Suzanne-Lenglen dont elle « rêvait depuis [ses] quatorze ans ». Mais pas sans avoir dû batailler pour vaincre la jeune vainqueure du dernier US Open.

Lire aussi :   Revivre la finale entre Simon Halep et Sloane Stephens

S’appuyant sur un coup droit ravageur, Sloane Stephens a entamé la rencontre sans se poser de questions, elle qui avait jusque là remporté toutes les finales du circuit WTA qu’elle avait disputé (au nombre de six). Solide en fond de court, la numéro 10 mondial a obligé son adversaire à prendre le jeu à son compte, chose qu’Halep n’apprécie guère. Manquant de précision en dépit d’une combativité certaine, la Roumaine expédiait de nombreux coups hors des limites de l’ocre. Et, après avoir concédé le break, se retrouvait menée une manche à rien au bout de quarante-deux minutes de jeu.

Une reine désormais sacrée

Pire, Simona Halep perdait d’entrée son jeu de service à l’entame du second set. Hésitant à rentrer dans le court, la numéro 1 mondiale manquait de solutions face à une adversaire renvoyant balle après balle. Mais la protégée du coach australien Darren Cahill a su puiser en elle les ressources pour adapter son plan de jeu et inverser la tendance. « Au début du match, je tapais la balle très fort, mais elle était trop plate, et rien n’en sortait. Donc j’ai commencé à adapter mes coups et à m’ouvrir le court », a souligné la joueuse. Qui s’est félicité également d’avoir « cesser de rater » ses coups. « La meilleure que j’ai faite ces deux semaines, c’est d’avoir arrêté de rater, c’est pour ça que j’ai gagné, a-t-elle souri. Si je courais et que je ne ratais pas, je ne pouvais pas perdre. »

Plus précise, évitant les fautes directes et agressant sans cesse son adversaire, la Roumaine remportait le second set (6-4), enflammant un public qui n’attendait que ça. « Je vous jure que je n’ai pas payé pour faire venir des fans de Roumanie, a-t-elle plaisanté, je l’ai fait par le passé, mais là, c’est juste incroyable. » 

Lire aussi :   Roland-Garros 2018 : Simona Halep, une reine en quête de couronne

Après trois finales de Grand Chelem perdues, l’entraîneur de la Roumaine, l’Australien Darren Cahill, a choisi d’aborder cette finale de façon différente. « Les fois précédentes, il m’avait dit que c’était énorme d’être en finale et deprofiter du match. Cette fois-ci, il m’a dit d’aller chercher la victoire, relate la joueuse. Pas d’attendre qu’elle me l’offre. C’est peut-être ça qui m’a aidé à gagner. »

« Il manquait quelque chose »

Plus disputée que n’indique le score, la troisième manche a rapidement tourné en faveur de la Roumaine, décidée à ne plus perdre une balle, afin de s’assurer « son » titre à Paris, son tournoi du Grand Chelem favori, dont elle rêve depuis qu’elle a décidé de consacrer sa vie au tennis. « Après tout ce qu’elle a vécu, venir remporter ce titre ici, je ne peux qu’être contente pour elle, a reconnu, fair-play, Sloane Stephens après la rencontre. Quelle que soit l’adversité, il y a toujours de la lumière au bout du tunnel, et c’est beau qu’elle ait enfin eu la sienne ».

Désormais, Simona Halep n’est plus la « numéro 1 mondiale par défaut », celle qui avait coiffé la couronne en octobre dernier sans avoir remporté de titre du Grand Chelem. « Etre numéro 1 mondiale sans Grand Chelem, j’ai toujours senti qu’il manquait quelque chose ». Celle, également, qui n’avait remporté qu’une seule des sept finales de grands tournois qu’elle a disputées (Grand Chelem et WTA Premier) depuis un an. Dix ans après sa victoire lors du tournoi junior porte d’Auteuil, la Roumaine est désormais reine de Roland-Garros. Et entend le rester« A l’année prochaine », a-t-elle conclu, face au public.

 

Nu ma gândisem la asta…

Dintr-un articol din Dilema Veche, „O familie nefericita”, de Andrei Cornea

„Lumea crede că a fi rege, regină, prinț, prințesă e un imens noroc. Ba nu, nici măcar nu crede, dar pretinde asta în mod ipocrit. De fapt, lumea se defulează pe sărmana familie regală: după ce i-a luat absolut toată puterea de odinioară, a preschimbat-o într-o trupă de paiațe aurite, a căror soartă e pecetluită pentru totdeauna. Într-adevăr, marii miliardari ai planetei pot, dacă vor, să-și folosească o parte din bani ca să fie lăsați în pace. Oamenii de stat au de obicei un mandat limitat, după care redevin particulari, iar cei care nu dau semne că ar dori așa ceva (precum Putin) își pot vîntura frustrările recluziunii aurite prin exercitarea puterii absolute. Și se știe că puterea e un drog eficient, fie că e vorba despre cea politică, economică sau charismatică. În sfîrșit, vedetele cinema-ului sau ale muzicii, expuse mereu curiozității publice, au măcar pasiunea pentru munca lor și convingerea că reprezintă ceva ele însele. Doar familiile regale – și mai ales cea britanică – sînt condamnate pe viață la neputință și imobilism ceremonial, prinse nemilos în regulile etichetei, precum sînt insectele în ácele din insectar. Nominal în fruntea statului, incarnînd corpul mistic al statului, membrii ei nu-și pot alege singuri nici măcar acul care să le fixeze bietul lor corp fizic.

Iar dacă a te naște prinț sau prințesă e o fatalitate a eredității, să vrei să devii așa ceva prin căsătorie, precum acum Meghan Markle, mi se pare suprema nebunie, avînd în vedere imensa tristețe a condiției regale de azi. Și totuși, cazul tragic al prințesei Diana ar fi trebuit să servească drept avertisment tuturor prezumtivelor logodnice princiare. Dar se vede că obsesia „Cenușăresei“ este irepresibilă, indiferent cîtă revoltă ar stîrni ea din partea unor feministe îndîrjite. Sau poate – ce știu eu – aspirația pentru libertate e mult mai fragilă în lumea de azi, iar nefericirea produsă de servitute e mai puțin gravă decît tind să-mi închipui. Mai ales cînd servitutea vine la pachet cu rochii de la Givenchy! Oricum, monarhia constituțională de azi, pesemne plătindu-și multe păcate trecute, pare mai aproape de o pedeapsă a lui Dumnezeu decît de „grația“ sa. Sau „grația“ și aici, ca și în alte cazuri, rămîne de neînțeles.

Și tot de neînțeles este cum o lume care face atîta caz de drepturile persoanelor, care insistă atît asupra ajutorării celor defavorizați sub toate aspectele, nu s a gîndit să facă nimic în favoarea acestor nefericiți de Windsor-i. E o discriminare strigătoare la cer și împotriva ei ar trebui să protesteze toate organizațiile pentru protejarea drepturilor omului. Ce ar trebui făcut? De exemplu, măcar să li se dea cîte o zi liberă pe lună, sau cîte o lună-două pe an, în funcție de rang: un fel de concediu, plătit desigur, și chiar destul de generos. Totuși, munca forțată e interzisă pretutindeni, chiar și în Marea Britanie. Și astfel, după mai mulți ani de sclavie crîncenă la domiciliu, să fie scoși la pensie ca orice om al zilelor noastre… Vor pierde cu această ocazie toate titlurile bune de nimic și așa-zisele privilegii; le va fi dată (sau redată) în schimb condiția de simplu particular, cu privilegiul său suprem: de a fi lăsat naibii în pace.”