„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor! 4 Ferice de cei îndureraţi, căci ei vor fi mângâiaţi! 5 Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul[b]! 6 Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi! 7 Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! 8 Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu! 9 Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu! 10 Ferice de cei persecutaţi din pricina dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
11 Ferice de voi când oamenii vă insultă, vă persecută şi spun tot felul de lucruri rele, (minţind)[c] împotriva voastră, din pricina Mea! 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri! Căci tot aşa i-au persecutat şi pe profeţii dinaintea voastră!
Nu putem remedia realitatea prin visare chiar dacă credem în Dumnezeu.
În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mulțumi să supraviețuim, dar viața nu așteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne așterne în față.
Admițând că viața merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în fața perspectivei care împarte deznodămintele în triumfuri sau eșecuri. Banalitățile care ne fac existența, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar și de a ne vindeca de prețiozități ridicole), au dreptul la o poetică a lor, reală și, până la urmă, de un elementar bun simț salvator.
De curând, m-am lovit altfel de un binecunoscut pasaj din Evanghelii. Problematica pe care o sugerează „Pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11) depășește, cred, contextul confortabil al logicii „interne” (de amvon). Cu un război teribil în vecini și cu atâtea trăznăi publice, care ne pun tot mai mult răbdarea la încercare, m-am gândit – de ce nu? – că episodul respectiv ar putea sugera un dram de seninătate, fără de care, chiar și în universul celor credincioși, viața n-ar mai avea decât marca tristeții.
La puțină vreme de la prima întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm dezamăgit și obosit. Aici îl regăsește pe Hristos care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.
Nici un pescar serios nu-și aruncă însă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie, în fața tovarășilor săi, meseria și reputația. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale Isus dorește însă oameni ca el – ca noi! –, dispuși să-și asume riscurile și să se expună.
„Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită să ieșim în larg? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără recursul explicit la credință, ne-am simțit la rândul nostru copleșiți. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus – inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații de valoare, dar trecută de-acum în asfințit – precum dispozițiile unui testament? Nu ar fi, totuși, prea simplu să predai credința celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe niște valori materiale? Îndoielile, știm cu toții, sunt parte a drumului credinței. Curajul ei, oferit de Dumnezeu, nu este însă o cifră a abilității noastre personale.
Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel mediu obișnuit care, altfel, ne conferă aparent siguranță sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.
În lumea de azi cei care continuă să creadă ajung să fie considerați tot mai puțin oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuiești forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa marcați atunci de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre victoriile pe care le acordă Dumnezeu.
Marea vieții pe care navigăm ascunde abisurile nebănuite ale sufletului și este, într-un fel, emblema necunoscutului din noi, din ceilalți, din istoriile pe care le trăim. În conștiința puterii harului se străduiesc creștinii să meargă înainte prin mijlocul greutăților. Numai în asemenea condiții încrederea, pe care învățăm să o luăm, zi de zi, de la capăt cu fidelitate și consecvență, poate închide ușa în fața descurajării. Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem traversa orice întindere de apă. Curajul este în primul rând stăruința de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar și într-o lume ostilă față de mesajul lui salvator. În Isus, El nu-i mai vorbește lumii din înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, unde află bucuria de a-și rosti numele: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi!
*
Nu ne este ușor să filozofăm asupra a ceea ce complicitățile noastre la Rău sunt în stare să destrame. Este reconfortant însă a nu uita că încrederea continuă să se scrie, la fel ca ieri, pe fundalul sobru și lucid al inconsistenței noastre. Tocmai acest lucru îl face pe un om înțelept (Ioan-Florin Florescu, preot pribeag în Scoția cu familia) să afirme, azi: „Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria. Să ieșiți în larg, să vă luptați cu valurile, să înfruntați incertitudinile, iar spre dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați năvoadele, ca să știți că nu puteți face nimic fără El, dar nici fără voi!”.
Dacă inconsistența și platitudinile noastre nu pot birui compasiunea lui Isus, n-ar fi oare cazul ca – măcar în cazul nostru, al celor care cred! – naufragiile să piardă tușa dezagreabilă a iremediabilului?
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.
A doua predică de Postul Mare 2022 a card. Raniero Cantalamessa (18 martie 2022)
„Luaţi, mâncaţi: acesta este trupul meu” a fost titlul celei de-a doua predici din Postul Mare 2022 care a fost rostită de card. Raniero Cantalamessa, în Aula „Paul al VI-lea” de la Vatican, vineri, 18 martie 2022. Tema predicilor din acest an este „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu” – O cateheză mistagogică despre Euharistie”, programate pentru 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022. Tema a fost prezentată în ştirea Sacramentul nonviolenţei. În ajunul începutului predicilor de Postul Mare cardinalul Cantalamessa ilustrează tema euharistică a acestora.
Continuăm reflecţiile noastre despre misterul euharistic. Obiectul catehezei mistagogice de astăzi este partea centrală a Liturghiei, rugăciunea euharistică sau anafora, care are în centrul său consacrarea. Să facem două tipuri de consideraţie asupra sa: una liturgică şi rituală, cealaltă teologică şi existenţială.
Din punct de vedere ritual şi liturgic, avem astăzi o nouă resursă pe care n-o aveau Părinţii Bisericii şi nici învăţătorii medievali. Noua resursă de care dispunem este apropierea dintre creştini şi evrei. Încă din primele zile ale Bisericii, diferiţi factori istorici au dus la accentuarea diferenţei dintre creştinism şi iudaism, până la contrapunerea între ele, cum face deja Ignaţiu din Antiohia[1]. Diferenţierea de evrei – în data Paştelui, în zilele de post şi în atâtea alte lucruri – devine un soi de cuvânt de ordine. O acuză adresată adesea propriilor adversari şi ereticilor este aceea de „a iudaiza”.
Tragedia poporului ebraic şi noul climat de dialog cu iudaismul, început de Conciliul al II-lea din Vatican, au făcut posibilă o cunoaştere mai bună a matricei ebraice a Euharistiei. După cum nu se înţelege Paştele creştin dacă este considerat ca împlinirea a ceea ce prevestea Paştele ebraic, tot aşa nu se înţelege profund Euharistia dacă nu este văzută ca împlinirea a ceea ce evreii făceau şi spuneau în cursul mesei lor rituale. Un prim rezultat important al acestei cotituri a fost că astăzi niciun cercetător serios nu mai susţine ipoteza că Euharistia creştină se explică în lumina cinei care era la modă în unele culte misterice ale elenismului, aşa cum s-a încercat să se facă timp de peste un secol.
Părinţii Bisericii au păstrat Scripturile poporului evreu, dar nu liturgia lor, la care nu mai aveau acces, după separarea Bisericii de Sinagogă. De aceea, ei au folosit figurile conţinute în Scripturi – mielul pascal, jertfa lui Isaac, cea a lui Melchisedec, mana -, dar nu contextul liturgic concret în care poporul evreu celebra toate aceste comemorări, adică masa rituală celebrată o dată pe an la cina pascală (Seder) şi săptămânal în cultul de la sinagogă. Primul nume cu care este desemnată Euharistia în Noul Testament de către Paul este cel de „cina Domnului” – kuriakon deipnon – (1Cor 11,20), cu referinţă evidentă la cina ebraică de care se diferenţiază de acum prin credinţa în Isus. Euharistia este sacramentul continuităţii între Vechiul şi Noul Testament, între iudaism şi creştinism.
Euharistia şi Berakah ebraică
Aceasta este perspectiva în care se situează Benedict al XVI-lea în capitolul dedicat instituirii Euharistiei în al doilea volum al său despre Isus din Nazaret. Urmând opinia de acum prevalentă a cercetătorilor, el acceptă cronologia lui Ioan conform căreia ultima cină, despre care vorbeşte a patra Evanghelie, nu a fost o cină pascală, ci a fost o solemnă cină de adio (întocmai, „ultima cină”!) şi consideră că se poate „urmări dezvoltarea eucharistiei creştine, adică a canonului, din beraka ebraică”[2].
Din diferite motive culturale şi istorice, începând de la scolastică, s-a încercat să se explice Euharistia în lumina filozofiei, îndeosebi a noţiunilor aristotelice de substanţă şi accidenţi. Şi aceasta însemna a pune în slujba credinţei noile cunoştinţe ale momentului şi, prin urmare, a imita metoda Sfinţilor Părinţi. În zilele noastre, trebuie să facem acelaşi lucru cu noile cunoştinţe, de această dată, mai mult de ordin istoric şi liturgic decât filozofic. Ele au avantajul de a fi categoriile cu care gândea şi vorbea Isus, care nu erau desigur conceptele aristotelice de materie şi formă, substanţă şi accidenţi, ci acelea de semn şi realitate şi de memorial.
Ţinând cont de câteva studii recente, mai ales cel al lui Louis Bouyer, aş vrea să încerc să arăt lumina vie care cade asupra Euharistiei creştine atunci când situăm relatările evanghelice ale instituirii pe fondul a ceea ce ştim despre cina rituală ebraică. Noutatea gestului lui Isus nu va fi diminuată, ci exaltată la maximum.
Inelul de legătură între vechiul şi noul rit este dat de Didahia, o scriere din era apostolică pe care o putem considera prima schiţă de anaforă euharistică. Ritul de la sinagogă era compus dintr-o serie de rugăciuni numite „berakah”, care în greacă este tradus cu „Euharistie”. La începutul cinei, fiecare, pe rând, lua în mână o cupă cu vin şi, înainte de a o duce la buze, repeta o binecuvântare pe care liturgia actuală ne face s-o repetăm aproape literal în momentul ofertoriului: „Fii binecuvântat, Doamne, Dumnezeul nostru, Rege al veacurilor, care ne-ai dat acest rod al viţei-de-vie”.
Dar cina începea oficial numai atunci când tatăl familiei, sau conducătorul comunităţii, frângea pâinea care trebuia distribuită comesenilor. Şi, de fapt, Isus ia pâinea, rosteşte binecuvântarea, o frânge şi o distribuie spunând: „Acesta este trupul meu care este dat pentru voi”. Şi aici ritul – care era numai o pregătire – devine realitatea.
După binecuvântarea pâinii se serveau felurile obişnuite. Când prânzul este la sfârşit, comesenii sunt gata pentru marele act ritual care încheie celebrarea şi îi dă semnificaţia mai profundă. Toţi îşi spală mâinile, ca la început. După ce s-a terminat asta, având în faţă o cupă cu vin amestecat cu apă, cel care prezidează invită să se facă trei rugăciuni de mulţumire: prima pentru Dumnezeu creatorul, a doua pentru eliberarea din Egipt, a treia ca să continue în prezent lucrarea sa. După ce s-a încheiat rugăciunea, cupa trecea din mână în mână şi bea fiecare. Acesta este ritul antic făcut de atâtea ori de Isus în timpul vieţii.
Luca spune că, după cină, Isus a luat potirul spunând: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi”. Ceva decisiv are loc în momentul în care Isus adaugă aceste cuvinte la formula rugăciunilor de mulţumire, adică la berakah ebraică. Acel rit era un ospăţ sacru în care se celebra şi se mulţumea unui Dumnezeu mântuitor, care a răscumpărat poporul său pentru a încheia cu el o alianţă de iubire, încheiată în sângele unui miel. Acum, adică în momentul în care Isus decide să-şi dea viaţa pentru ai săi ca adevăratul Miel, el declară încheiată acea veche Alianţă pe care toţi împreună o celebrau în mod liturgic. În acel moment, cu puţine şi simple cuvinte, el încheie cu ai săi noua şi veşnica Alianţă în Sângele său.
Adăugând cuvintele „faceţi aceasta în amintirea mea”, Isus conferă o însemnătate durabilă darului său. De la trecut, privirea se proiectează spre viitor. Tot ceea ce a făcut el până acum la cină este pus în mâinile noastre. Repetând ceea ce a făcut el, se reînnoieşte acel act central al istoriei umane care este moartea sa pentru lume. Figura mielului pascal, care pe cruce devine eveniment, la cină ne este dat ca sacrament, adică memorial veşnic al evenimentului.
Preot şi victimă
Asta, spuneam, cât priveşte aspectul liturgic şi ritual. Să trecem acum la cealaltă consideraţie, cea de tip personal şi existenţial, cu alte cuvinte, la rolul pe care-l avem noi, preoţi şi credincioşi, în acest moment al Liturghiei. Pentru a înţelege misiunea preotului în consacrare este de importanţă vitală a cunoaşte natura jertfei şi a preoţiei lui Cristos, pentru că din ele derivă preoţia creştină, fie cea baptismală comună tuturor, fie cea a slujitorilor hirotoniţi.
În realitate, noi nu mai suntem „preoţi după rânduiala lui Melchisedec”; suntem preoţi „după rânduiala lui Isus Cristos”; la altar acţionăm „in persona Christi”, adică îl reprezentăm pe Marele Preot care este Cristos. Despre această temă, Simpozionul despre preoţie, ţinut în această aulă luna trecută, a spus infinit mai mult decât pot spune eu în această scurtă reflecţie a mea (pregătită, printre altele, înainte de acea dată), dar este necesar totuşi să spun ceva aici pentru înţelegerea Euharistiei.
Scrisoarea către Evrei explică în ce constă noutatea şi unicitatea preoţiei lui Cristos: „El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică” (Evr 9,12). Fiecare preot oferă ceva din afara sa, Cristos s-a oferit pe sine însuşi; orice alt preot oferă victime, Cristos s-a oferit victimă!
Sfântul Augustin a cuprins în puţine cuvinte natura acestui nou gen de preoţie în care preotul şi victima sunt aceeaşi persoană: „Ideo sacerdos quia sacrificium”, preot pentru că este victimă[3]. René Girard a definit această noutate a jertfei lui Cristos ca „fapt central în istoria religioasă a omenirii”[4], care a pus capăt pentru totdeauna alianţei intrinsece dintre sacru şi violenţă.
În Cristos, Dumnezeu este cel care se face victimă. Nu mai sunt fiinţele umane cele care oferă jertfe lui Dumnezeu pentru a-l îmblânzi şi a-l face favorabil; Dumnezeu este cel care se jertfeşte pe sine însuşi pentru omenire, dându-l la moarte pentru noi pe Fiul său unicul născut (cf. In 3,16). Isus nu a venit cu sângele altuia, ci cu propriul sânge; nu a pus păcatele sale pe umerii altora – animale sau creaturi umane -, ci a pus păcatele celorlalţi pe umerii săi: „El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său” (1Pt 2,24). Toate acestea înseamnă că la Liturghie noi trebuie să fim în acelaşi timp preoţi şi victime.
În lumina acestora, să reflectăm asupra cuvintelor consacrării: „Luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi”. Vreau să spun, în această privinţă, mica mea experienţă, adică modul în care am ajuns să descopăr însemnătatea eclezială şi personală a consacrării euharistice. Iată cum trăiam eu momentul consacrării la Sfânta Liturghie în primii ani ai preoţiei mele: închideam ochii, înclinam capul, încercam să mă înstrăinez de tot ceea ce mă înconjura pentru a mă întruchipa în Isus care, în cenacol, a rostit pentru prima dată acele cuvinte: „Accipite et manducate: Luaţi şi mâncaţi…”. Însăşi liturgia insufla această atitudine, făcând să se pronunţe cuvintele consacrării în şoaptă şi în latină, aplecaţi asupra speciilor.
Apoi a fost reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican. S-a început să se celebreze privind adunarea; nu se mai celebra în latină, ci în limba poporului. Asta m-a ajutat să înţeleg că acea atitudine a mea, singură, nu exprima toată semnificaţia participării mele la consacrare. Acel Isus din cenacol nu mai există! Există de acum Cristos înviat: Cristos, pentru a fi exacţi, care a murit, dar acum trăieşte pentru totdeauna (cf. Ap 1,18). Dar acest Isus este „Cristos total”, cap şi trup unite indisolubil. Aşadar, dacă acest Cristos total pronunţă cuvintele consacrării, şi eu le pronunţ cu el. Le pronunţ, da, „in persona Christi”, în numele lui Cristos, dar şi „in prima persona”, adică în numele meu.
Din ziua în care am înţeles asta, am început să nu mai închid ochii în momentul consacrării, ci să privesc – măcar câteodată – fraţii pe care-i am în faţă, sau, dacă celebrez singur, mă gândesc la cei pe care trebuie să-i întâlnesc peste zi şi cărora trebuie să le dedic timpul meu, sau mă gândesc chiar la toată Biserica şi, îndreptat spre ei, spun cu Isus: „Luaţi, mâncaţi toţi: acesta este trupul meu pe care vreau să-l dau pentru voi… Luaţi, beţi: acesta este sângele meu pe care vreau să-l vărs pentru voi”.
După aceea a venit Sfântul Augustin pentru a-mi elimina orice îndoială. „În ceea ce oferă, Biserica se oferă pe sine însăşi”: „In ea re quam offert, ipsa [Ecclesia] offertur”[5], scrie el într-un vestit text din De civitate Dei. Mai aproape de noi, mistica mexicană Concepción Cabrera de Armida, numită familiar Conchita, decedată în 1937 şi beatificată de Papa Francisc în 2019, scria fiului său iezuit, când era aproape de a fi hirotonit preot, aceste cuvinte: „Aminteşte-ţi, fiul meu, când vei ţine în mână Ostia Sfântă, tu nu vei spune: «Iată trupul lui Isus, iată sângele său», ci vei spune: «Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu»: adică trebuie să aibă loc în tine o transformare totală, trebuie să te pierzi în el, să fii un alt Isus”[6].
Toate acestea nu se aplică numai preoţilor hirotoniţi, ci tuturor botezaţilor. Un text vestit al Conciliului se exprimă astfel: „Credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică… Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi odată cu ea. Astfel, atât prin oferire, cât şi prin Sfânta Împărtăşanie, toţi, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, îşi împlinesc rolul propriu în acţiunea liturgică”[7].
Există două trupuri ale lui Cristos pe altar: este trupul său real (trupul „născut din Maria Fecioară”, mort, înviat şi înălţat la cer) şi este trupul său mistic care este Biserica. Ei bine, pe altar este prezent într-adevăr trupul său real şi este prezent în mod mistic trupul său mistic, unde „în mod mistic” înseamnă: în virtutea unirii sale indisolubile cu Capul. Niciun amestec între cele două prezenţe care sunt distincte, dar inseparabile.
Deoarece sunt două „ofrande” şi două „daruri” pe altar – cel care trebuie să devină trupul şi sângele lui Cristos (pâinea şi vinul) şi cel care trebuie să devină trupul mistic al lui Cristos -, iată că sunt şi două „epicleze” la Liturghie, adică două invocaţii ale Duhului Sfânt. În prima se spune: „Te rugăm cu umilinţă să sfinţeşti prin Duhul tău darurile pe care ţi le oferim, pentru ca ele să devină trupul şi sângele lui Cristos”; în a doua, care se recită după consacrare, se spune: „Dă-ne nouă harul ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos. Duhul Sfânt să facă din noi un prinos veşnic”.
Iată cum Euharistia face Biserica: Euharistia face Biserica, făcând din Biserică o Euharistie! Euharistia nu este numai, în mod generic, izvorul sau cauza sfinţeniei Bisericii; este şi „forma” ei, adică modelul. Sfinţenia creştinului trebuie să se realizeze după „forma” Euharistiei; trebuie să fie o sfinţenie euharistică. Creştinul nu se poate limita să celebreze Euharistia, trebuie să fie Euharistie cu Isus.
Trupul şi sângele
Acum putem scoate consecinţele practice din această învăţătură pentru viaţa noastră zilnică. Dacă în consacrare suntem şi noi cei care, îndreptaţi spre fraţi, spunem: „Luaţi, mâncaţi: acesta este trupul meu. Luaţi, beţi: acesta este sângele meu”, trebuie să ştim ce înseamnă „trup” şi „sânge”, pentru a şti ceea ce oferim.
Cuvântul „trup” nu indică, în Biblie, o componentă, sau o parte, a omului care, unită cu celelalte componente care sunt sufletul şi spiritul, formează omul complet. În limbajul biblic, deci în cel al lui Isus şi al lui Paul, „trup” indică tot omul, deoarece trăieşte viaţa sa într-un trup, într-o condiţie corporală şi muritoare. Aşadar, „trup” indică toată viaţa. Isus, instituind Euharistia, ne-a lăsat în dar toată viaţa sa, din prima clipă a întrupării până în ultimul moment, cu tot ceea ce a umplut concret această viaţă: tăceri, sudori, trude, rugăciune, lupte, umiliri. Nu „viaţa” în abstract, ci „trăirea”.
După aceea, Isus spune: „Acesta este sângele meu”. Ce adaugă cu termenul „sânge”, dacă deja ne-a dăruit toată viaţa sa în trupul său? Adaugă moartea! După ce ne-a dăruit viaţa, ne dăruieşte şi partea cea mai preţioasă a ei, moartea sa. De fapt, termenul „sânge” în Biblie nu indică o parte a trupului, adică o parte a unei părţi a omului; indică un eveniment: moartea. Dacă sângele este sediul vieţii (aşa se gândea atunci), „vărsarea” sa este semnul plastic al morţii. Euharistia este misterul trupului şi sângelui Domnului, adică al vieţii şi morţii Domnului!
Acum, venind la noi, ce oferim noi, oferind trupul nostru şi sângele nostru, împreună cu Isus, la Liturghie? Oferim şi noi ceea ce a oferit Isus: viaţa şi moartea. Cu termenul „trup”, dăruim tot ceea ce constituie concret viaţa pe care o trăim în această lume, trăirea noastră: timp, sănătate, energii, capacităţi, afect, eventual numai un zâmbet. Cu termenul „sânge” exprimăm şi noi oferta morţii noastre. Nu în mod necesar moartea definitivă, martiriul pentru Cristos sau pentru fraţi. Este moarte tot ceea ce în noi, încă de acum, pregăteşte şi anticipă moartea: umiliri, insuccese, boli care imobilizează, limitări datorate vârstei, sănătăţii: toate acestea, într-un cuvânt, care ne „mortifică”.
Însă toate acestea cer ca noi, imediat ce am ieşit de la Liturghie, să ne străduim să realizăm ceea ce am spus; să ne străduim cu adevărat, cu toate limitele noastre, să oferim fraţilor noştri „trupul” nostru, adică timpul, energiile, atenţia; într-un cuvânt, viaţa noastră. Aşadar, este nevoie ca, după ce am spus fraţilor: „Luaţi, mâncaţi”, noi să ne lăsăm realmente „mâncaţi” şi să ne lăsăm mâncaţi mai ales de cel care nu face asta cu toată delicateţea şi amabilitatea pe care le-am aştepta. Sfântul Ignaţiu din Antiohia, mergând la Roma pentru a muri acolo ca martir, scria: „Eu sunt grâul lui Cristos: eu să fiu măcinat de dinţii fiarelor, pentru a deveni pâine curată pentru Domnul”[8]. Fiecare dintre noi, dacă privim bine în jur, are astfel de dinţi ascuţiţi de fiare care îl macină: sunt critici, contraste, opoziţii ascunse sau vizibile, divergenţe de vederi cu acela care este în jurul nostru, diversităţi de caracter.
Să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am celebra cu această participare personală Liturghia, dacă am spune cu adevărat toţi, în momentul consacrării, care cu glas tare, care în tăcere, după slujirea fiecăruia: „Luaţi, mâncaţi”. Un preot, un paroh şi, cu atât mai mult, un episcop, celebrează astfel Liturghia, apoi merge: se roagă, predică, spovedeşte, primeşte oameni, vizitează bolnavi, ascultă… Şi ziua sa este Euharistie. Un mare maestru spiritual francez, Pierre Olivaint (1816-1871), spunea: „Dimineaţa, la Liturghie, eu sunt preot şi Isus este victimă; de-a lungul zilei, Isus este preot şi eu sunt victimă”. Aşa îl imită un preot pe „bunul Păstor”, pentru că realmente îşi dă viaţa pentru oile sale.
Semnătura noastră pe dar
Aş vrea să rezum, cu ajutorul unui exemplu uman, ce se întâmplă în celebrarea euharistică. Să ne gândim la o familie numeroasă în care este un copil, primul născut, care îl admiră şi îl iubeşte peste măsură pe tatăl său. Pentru ziua sa de naştere vrea să-i dea un cadou preţios. Însă, înainte de a i-l prezenta, le cere, în secret, tuturor fraţilor şi surorilor să pună semnătura lor pe dar. Aşadar, acesta ajunge în mâinile tatălui ca semn al iubirii tuturor copiilor săi, fără deosebire, chiar dacă, în realitate, unul singur a plătit preţul cadoului.
Este ceea ce se întâmplă în jertfa euharistică. Isus îl admiră şi îl iubeşte nemărginit pe Tatăl ceresc. Lui vrea să-i ofere în fiecare zi, până la sfârşitul lumii, darul cel mai preţios care se poate imagina, cel al vieţii sale. La Liturghie, el invită pe toţii fraţii săi şi surorile sale să pună semnătura lor pe dar, aşa încât el ajunge la Dumnezeu Tatăl ca darul fără deosebire al tuturor copiilor săi, chiar dacă unul singur a plătit preţul acestui dar. Şi ce preţ!
Semnătura noastră sunt puţinele picături de apă care sunt amestecate cu vinul din potir. Ele nu sunt decât apă, dar amestecate în potir devin o unică băutură. Semnătura tuturor este Amin-ul solemn pe care-l rosteşte, sau îl cântă, adunarea la sfârşitul doxologiei: „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie Dumnezeule, Tată Atotputernic, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. AMIN”.
Ştim însă că acela care a semnat un angajament are după aceea datoria de a onora propria semnătură. Asta înseamnă că, ieşind de la Liturghie, trebuie să facem şi noi din viaţa noastră un dar de iubire Tatălui şi fraţilor. Noi – repet – nu suntem chemaţi numai să celebrăm Euharistia, ci şi să devenim Euharistie. Dumnezeu să ne ajute să realizăm asta!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către creştinii din Magnezia, 10,3.
[2] J. Ratzinger – Benedetto XVI, Gesù di Nazaret, vol. II, LEV, Roma 2011, pag. 132-163; cf. L. Bouyer, Eucharistie. Théologie et spiritualità de la prière eucharistique, Desclée, Tournai 1966 (trad. ital. Eucaristia. Teologia e spiritualità della Preghiera eucaristica, LDC, Torino 1983).
Richard Rohr, Căderea întru înălțare Sincer să fiu, nu-mi amintesc exact de la cine am auzit pentru prima dată numele preotului franciscan american Richard Rohr. Să fi fost, probabil, prin 2010. Am început, imediat, să caut scrierile lui și m-am abonat la newsletter-ul lui zilnic, pe care îl primesc și acum. În aprilie 2011 a […]
„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor” (Gal 6,9-10a)
Iubiţi fraţi şi surori,
Postul Mare este timp favorabil de reînnoire personală şi comunitară care ne conduce la Paştele lui Isus Cristos mort şi înviat. Pentru drumul din Postul Mare din 2022 ne va face bine să reflectăm asupra exortaţiei Sfântului Paul adresate galatenilor: „Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp (kairós), să facem bine tuturor” (Gal 6,9-10).1.
Semănatul şi seceratul În acest text apostolul evocă imaginea semănatului şi a seceratului, atât de îndrăgită de Isus (cf. Mt 13). Sfântul Paul ne vorbeşte despre un kairós: un timp propice pentru semănat binele în vederea unui secerat. Ce este pentru noi acest timp favorabil? Cu siguranţă este Postul Mare, dar este şi toată existenţa pământească, pentru care Postul Mare este într-un fel o imagine[1]. În viaţa noastră prea des prevalează lăcomia şi mândria, dorinţa de a avea, de a acumula şi de a consuma, aşa cum arată omul nechibzuit din parabola evanghelică, omul care considera viaţa sa sigură şi fericită datorită marii recolte adunate în hambarele sale (cf. Lc 12,16-21).
Postul Mare ne invită la convertire, la schimbarea mentalităţii, aşa încât viaţa să aibă adevărul şi frumuseţea sa nu atât în a avea cât mai ales în a dărui, nu atât în a aduna cât mai ales în a semăna binele şi în a împărtăşi.Primul agricultor este însuşi Dumnezeu, care cu generozitate „continuă să semene în omenire seminţe de bine” (Enciclica Fratelli tutti, 54). În timpul Postului Mare suntem chemaţi să răspundem la darul lui Dumnezeu primind cuvântul său „viu şi plin de putere” (Evr 4,12). Ascultarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu maturizează o docilitate promptă faţă de acţiunea sa (cf. Iac 1,21) care face rodnică viaţa noastră. Dacă deja asta ne îmbucură, şi mai mare este însă chemarea de a fi „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1Cor 3,9), folosind bine timpul prezent (cf. Ef 5,16) pentru a semăna şi noi făcând binele.
Această chemare de a semăna binele nu trebuie văzută ca o povară, ci ca un har cu care Creatorul ne vrea uniţi activ cu mărinimia sa rodnică.Şi seceratul? Oare semănatul nu este în întregime în vederea recoltei? Desigur. Legătura strânsă între semănat şi recoltă este reafirmată de acelaşi Sfânt Paul, care afirmă: „Cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate” (2Cor 9,6). Dar despre care recoltă este vorba?
Un prim rod al binelui semănat există în noi înşine şi în relaţiile noastre zilnice, chiar şi în gesturile cele mai mici de bunătate. În Dumnezeu niciun act de iubire, oricât de mic ar fi, şi nicio „trudă generoasă” nu sunt pierdute (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 279). Aşa cum pomul se recunoaşte din roade (cf. Mt 7,16.20), tot aşa viaţa plină de fapte bune este luminoasă (cf. Mt 5,14-16) şi duce mireasma lui Cristos în lume (cf. 2Cor 2,15). A-l sluji pe Dumnezeu, liberi de păcat, maturizează roade de sfinţire pentru mântuirea tuturor (cf. Rom 6,22).În realitate, ne este dat să vedem numai în mică parte rodul a ceea ce semănăm de vreme ce, conform proverbului evanghelic, „unul este semănătorul, altul este secerătorul” (In 4,37).
Tocmai semănând pentru binele altuia noi participăm la mărinimia lui Dumnezeu: „Este mare nobleţe a fi capabili să demarăm procese ale căror roade vor fi culese de alţii, cu speranţa pusă în forţa secretă a binelui care se seamănă” (Enciclica Fratelli tutti, 196). A semăna binele pentru ceilalţi ne eliberează de logicile înguste ale beneficiului personal şi conferă acţiunii noastre respiraţia amplă a gratuităţii, inserându-ne în orizontul minunat al planurilor binevoitoare ale lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu lărgeşte şi ridică şi mai mult privirea noastră: ne vesteşte că seceratul cel mai adevărat este cel escatologic, cel din ultima zi, din ziua fără de apus. Rodul împlinit al vieţii noastre şi al acţiunilor noastre este „rodul pentru viaţa veşnică” (In 4,36), care va fi „comoara noastră din ceruri” (Lc 12,33; 18,22). Isus însuşi foloseşte imaginea seminţei care moare în pământ şi dă rod pentru a exprima misterul morţii şi învierii sale (cf. In 12,24); şi Sfântul Paul o reia pentru a vorbi despre învierea trupului nostru: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup fizic şi învie un trup spiritual” (1Cor 15,42-44).
Această speranţă este marea lumină pe care Cristos înviat o aduce în lume: „Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi” (1Cor 15,19-20), aşa încât cei care sunt intim uniţi cu el în iubire, „într-o moarte asemănătoare cu a lui” (Rom 6,5), să fie uniţi şi cu învierea lui pentru viaţa veşnică (cf. In 5,29): „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13,43).2. „Să nu obosim în a face binele”Învierea lui Cristos animă speranţele pământeşti cu „marea speranţă a vieţii veşnice şi pune deja în timpul prezent germenul mântuirii” (cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 3; 7).
În faţa dezamăgirii amare pentru atâtea vise spulberate, în faţa preocupării din cauza provocărilor care ameninţă, în faţa descurajării din cauza sărăciei mijloacelor noastre, ispita este aceea de a ne închide în propriul egoism individualist şi de a ne refugia în indiferenţă faţă de suferinţele celuilalt. „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc” (Is 40,30). Dar Dumnezeu „dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. […]
Cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,29.31). Postul Mare ne cheamă să repunem credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul (cf. 1Pt 1,21), pentru că numai cu privirea îndreptată spre Isus Cristos înviat (cf. Evr 12,2) putem primi exortaţia apostolului: „Să nu obosim în a face binele” (Gal 6,9).Să nu obosim în a ne ruga. Isus a învăţat că este necesar „de a ne ruga întotdeauna şi de a nu ne descuraja” (Lc 18,1). Avem nevoie să ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu.
Iluzia că suntem suficienţi pentru noi înşine este o iluzie periculoasă. Dacă pandemia ne-a făcut să atingem cu mâna fragilitatea noastră personală şi socială, acest Post Mare să ne permită mângâierea credinţei în Dumnezeu, fără de care nu putem avea stabilitate (cf. Is 7,9). Nimeni nu se salvează singur, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă printre furtunile istoriei[2]; dar mai ales nimeni nu se salvează fără Dumnezeu, pentru că numai misterul pascal al lui Isus Cristos dă victoria asupra apelor întunecate ale morţii. Credinţa nu ne scuteşte de suferinţele vieţii, dar permite să trecem prin ele uniţi cu Dumnezeu în Cristos, cu marea speranţă care nu dezamăgeşte şi a cărei garanţie este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,1-5).Să nu obosim în a extirpa răul din viaţa noastră.
Postul trupesc la care ne cheamă Postul Mare să întărească duhul nostru pentru lupta împotriva păcatului. Să nu obosim în a cere iertare în sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, ştiind că Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte[3]. Să nu obosim în a lupta împotriva concupiscenţei, acea fragilitate care împinge la egoism şi la orice rău, găsind în decursul secolelor diferite căi prin care să-l prăbuşească pe om în păcat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 166). Una din aceste căi este riscul de dependenţă de media digitale, care sărăceşte raporturile umane.
Postul Mare este timp propice pentru a contrasta aceste curse şi pentru a cultiva în schimb o comunicare umană mai integrală (cf. ibid., 43) făcută din „întâlniri reale” (ibid., 50), faţă în faţă.Să nu obosim în a face binele în caritatea activă faţă de aproapele. În timpul acestui Post Mare, să practicăm pomana dăruind cu bucurie (cf. 2Cor 9,7). Dumnezeu „care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană” (2Cor 9,10) are grijă faţă de fiecare dintre noi nu numai să putem avea cu ce să ne hrănim, ci şi să putem fi generoşi în a face binele faţă de ceilalţi.
Dacă este adevărat că toată viaţa noastră este timp pentru a semăna binele, să profităm îndeosebi de acest Post Mare pentru a ne îngriji de cel care ne este aproape, pentru a deveni aproapele faţă de acei fraţi şi surori care sunt răniţi pe drumul vieţii (cf. Lc 10,25-37). Postul Mare este timp propice pentru a căuta, şi nu a evita, pe cel care se află în nevoie; pentru a chema, şi nu a ignora, pe cel care doreşte ascultare şi un cuvânt bun; pentru a vizita, şi nu a abandona, pe cel care suferă de singurătate. Să punem în practică apelul de a face binele faţă de toţi, luându-ne timpul pentru a-i iubi pe cei mai mici şi lipsiţi de apărare, pe cei abandonaţi şi dispreţuiţi, pe cel care este discriminat şi marginalizat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 193).3.
„La timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi”
Postul Mare ne aminteşte în fiecare an că „binele, ca şi iubirea, dreptatea şi solidaritatea nu se obţin o dată pentru totdeauna; trebuie cucerite în fiecare zi” (ibid., 11). Aşadar, să-i cerem lui Dumnezeu statornicia răbdătoare a agricultorului (cf. Iac 5,7) pentru a nu deveni leneşi în a face binele, pas cu pas. Cel care cade, să întindă mâna către Tatăl care ne ridică mereu.
Cel care s-a rătăcit, înşelat de seducţiile celui rău, să nu întârzie să se întoarcă la el care este „mărinimos în iertare” (Is 55,7). În acest timp de convertire, găsind sprijin în harul lui Dumnezeu şi în comuniunea Bisericii, să nu obosim în a semăna binele. Postul pregăteşte terenul, rugăciunea irigă, caritatea fecundează.
Avem certitudinea în credinţă că „la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi” şi că noi, cu darul perseverenţei, vom obţine bunurile promise (cf. Evr 10,36) pentru mântuirea noastră şi a altora (cf. 1Tim 4,16). Practicând iubirea fraternă faţă de toţi suntem uniţi cu Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi (cf. 2Cor 5,14-15) şi pregustăm bucuria împărăţiei cerurilor, când Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1Cor 15,28).Fecioara Maria, din sânul căreia s-a născut Mântuitorul şi care păstra toate lucrurile „meditându-le în inima ei” (Lc 2,19) să ne dobândească darul răbdării şi să fie aproape de noi cu prezenţa sa maternă, aşa încât acest timp de convertire să aducă roade de mântuire veşnică.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 11 noiembrie 2021, comemorarea Sfântului Martin, episcop Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:[1] Cf. Sfântul Augustin, Serm. 243, 9,8; 270, 3; En. in Ps. 110, 1.[2] Cf. Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020).[3] Cf. Angelus din 17 martie 2013.
Iisus în slava copiilor. Desen de Ranya-Sofia (5 ani), Școala de Duminică, Parohia Edinburgh.
Înțeleg că un episcop din țară cere preoților să nu-i mai împărtășească pe credincioși în duminicile de peste an, dacă aceștia nu postesc trei zile la rând și nu ajunează. Cu alte cuvinte, dacă un credincios cuminte ascultă de Biserică și […]
Liturgia din această duminică ne prezintă prologul Evangheliei după Ioan. Sunt primele 18 versete ale Evangheliei sale, în care evanghelistul rezumă și anticipează toată Evanghelia sa, fiecare cuvânt din acest prolog va fi apoi dezvoltat. Ei bine, evanghelistul începe prin a corecta Scriptura și termină prin a o dezminți…
Blog de albina 