Le-am pus Ludmilei Ulițkaia, lui Evgheni Vodolazkin și lui Ion Vianu aceeași întrebare: care e limita până la care îți permiți, într-un regim politic ostil, să îți fie frică. Lumea nu are nevoie de eroi, dar nici de ticăloși

Kairos

Răspunsurile li se întâlnesc: până acolo unde devii ticălos. Nu trebuie să fii erou, spune Vodolazkin, trebuie doar să nu treci în lichea. Toți trei mi-au spus câte o istorie personal despre frica înfrântă, înainte de a deveni complice sau instrument al răului. Iată-le poveștile:

Ludmila Ulițkaia: „Limita s-a declanșat însă atunci cînd prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, în 1968, momentul în care trupele sovietice au intrat în Praga, a mers în Piața Roșie. În toată țara au fost doar șapte persoane capabile să-și exprime dezacordul. Nu am fost atunci alături de prietena mea, eu nu am fost în piață, nici nu am știut că ea va merge, deși vedeam cum zboară avioanele. Limita mea de suportabilitate și de frică nu era acolo unde era a Natașei. I-am fost întotdeauna recunoscătoare Natașei. Limita mea a fost atunci cînd m-au chemat la Institut și mi-au zis să votez împotriva celor care…

Vezi articolul original 564 de cuvinte mai mult

Alte floricele

Plus, de pe net,

Odă narciselor
traducere de Agocs Viorel

Singur ca un nor am hoinărit,
Care se-nalţă peste văi şi dealuri,
Când deodată o mulţime am zărit:
O oaste de-aurii narcise-n valuri.
Chiar lângă lac şi dincolo de nori,
De nici credeai că nu sunt decât flori.
Etern, ca soarele ce ne zâmbeşte
Din Calea Laptelui străluminând,
Se-avântă-n zare voiniceşte,
Pe malul unui golf trecând.
Narcise mii văzut-am deodat,
În dans vioi, înaripat.
Până şi undele dansau, dar ele
Se întreceau cu valurile grele.

…………………….

……………………….