Isus din evanghelii (19)

via Isus din evanghelii (19)

Extras:

Poate altfel decât ne-am fi așteptat, în tabloul răstignirii, Isus este mai retras pentru a face loc privirii și prezenței active a ucenicului de atunci și de astăzi. Dar este același Cristos pe care l-am întâlnit în fiecare capitol, aceeași persoană atentă la ceilalți și la misiunea sa. Isus trăiește suferința crucii de-a lungul întregii sale misiuni, iar acum, la capăt de drum, nu este dominat nici de teama morții, nici de grija față de ucenici. Vertical și curajos, smerit și plin de iubire, figura lui Isus se retrage ușor pentru a lăsa loc discipolilor săi. Asistăm la un eveniment care se deschide și îl include și pe cititor. Crucificarea este o realitate incluzivă. Cu transparență, suntem invitați să participăm cu toții atât la procesul lui Isus, cât și la crucificare pentru a distinge între cele două planuri care se întrepătrund. Logica lumii s-a pus în mișcare pentru a atinge scopuri politice și religioase efemere. Cristos confruntă autoritățile mundane și, în același timp, se lasă antrenat în acțiunea forțelor acestei lumi pentru a le lăsa posibilitatea să își consume până la capăt toate soluțiile. Însă el o face după logica iconomiei divine, punând la lucru ascultarea, iubirea și jertfirea de sine. Cu aceste arme, ceea ce pare a fi un eșec în ochii lumii reprezintă de fapt soluția mântuitoare a înțelepciunii lui Dumnezeu. Nimic nu este teatral sau de formă. Toți actorii implicați își iau în serios rolul și îl joacă până la capăt. Fiecare privește narațiunea prin propria grilă, însă ucenicul care a relatat ne invită să privim faptele așa cum sunt și ne lasă pe noi să tragem concluziile. Isus a fost condamnat de evrei și guvernatorul roman, a murit crucificat și a fost pus în mormânt. Acest adevăr ne implică și ne interpelează mereu pentru că are de-a face cu destinul nostru și al întregii lumi.

Dănuț Jemna

Dumnezeu nu are temerile noastre — Prea târziu te-am iubit…

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor, a pandemiei, a calamităților? Cum să te apropii de un om care vede războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui […]

via Dumnezeu nu are temerile noastre — Prea târziu te-am iubit…

Isus din evanghelii (18) — Persona

Inițial publicat pe Alteritas. Autor D Jemna

Întregul tablou al evangheliei se schimbă după ce Isus rostește rugăciunea. Se trece brusc în registrul narativ, iar textul devine mult mai descriptiv și concis. Cu zgârcenie parcă, autorul prezintă câteva scene succesive care îl prezintă pe Cristos în ipostaza de prizonier și inculpat într-un proces de fațadă. Câteva personaje apar în acest tablou neprietenos, dar fără a reține prea mult atenția. Textul biblic pare să grăbească lucrurile spre un final anticipat de toată lumea și are mici glose explicative cumva tipice pentru evanghelia a patra. Se acordă destul de mult spațiu trădării lui Petru, deși etapele curg foarte repede pentru a ajunge la verdictul de condamnare la moarte rostit de Pilat. Iuda apare discret aici, pentru că autorul i-a acordat mai mult spațiu în contextul cinei pascale. Ceea ce atrage atenția într-un mod aparte din tot capitolul al optsprezecelea este confruntarea lui Isus cu câteva autorități ale vremii. Pentru început apare ceata de ostași care avea misiunea de a-l prinde pe Cristos. Apoi urmează figurile șterse ale celor doi preoți, Ana și Caiafa. La final, se insistă pe guvernatorul roman Pilat, singura persoană vie și cu prezență de spirit din întregul capitol, cel care intuiește că i se forțează mâna să condamne un evreu pe seama unor acuzații religioase pe care nu le înțelege suficient. Este interesant de observat că, față de aceste autorități, Isus apare ca o instanță care domină fiecare dialog și confruntare, în ciuda faptului că este pe poziția de prizonier și acuzat.

Scena cu ostașii care vin să-l prindă pe Isus iese în evidență pentru că nu apare în tradiția sinoptică. Pe de o parte, textul pare să insiste pe o explicație teologică privitoare la arestarea lui Isus. Cristos decide să se lase prins pentru că a venit ceasul, pentru că a hotărât să împlinească iconomia lui Dumnezeu. Intervenția sa în favoarea ucenicilor este lămurită în text cu un sens profetic și privește nu numai salvarea celor cu care a luat cina, ci și a tuturor discipolilor care vor crede în el. Isus acceptă crucea și moartea pentru ca toți cei care îl urmează să aibă viața în numele lui. Pe lângă explicațiile autorului, această idee este susținută și de logica evenimentului. Deși ceata de ostași vine să îl prindă pe Isus, inițiativa pare că îi aparține celui de pe urmă. Cristos îi întreabă pe cei trimiși de liderii religioși pe cine caută și astfel preia controlul evenimentelor. Pe de altă parte, dialogul care urmează este foarte important pentru că pune față în față cele două dimensiuni ale identității lui Isus și sintetizează viziunea cristologică a Evangheliei după Ioan. Mai întâi, este subliniată umanitatea lui Cristos. Ostașii îl caută pe omul Isus din Nazaret, un galilean obișnuit, fără titluri sau poziție socială. Isus își recunoaște numele și originea umilă, dar răspunde cu totul neașteptat. Prin replica lui Isus (în greacă, ego eimi) se apelează la o sintagmă folosită de mai multe ori în evanghelie pentru a sublinia originea sa divină, faptul că vine de la Tatăl și că nu este doar un simplu om. Pentru a întări această idee, la rostirea numelui său divin, Eu sunt, ostașii sunt puși pur și simplu la pământ ca efect al manifestării autorității lui Cristos. Mesajul este cât se poate de concludent. Chiar dacă liderii și ostașii trimiși nu au înțeles cine este cu adevărat Isus, arestarea sa nu este decât un act care se realizează după voia lui Dumnezeu. Isus nu este o victimă a înțelepciunii omului sau a celui rău, nu este prins pentru că este lipsit de putere și soluții, ci pentru că acționează după înțelepciunea iconomiei divine pe care toți cei implicați au neglijat-o și nu au înțeles-o. Deși Cristos putea scăpa de soldați prin simpla rostire a numelui său, el îi invită din nou și reia întrebarea retorică „pe cine căutați”?. Răspunsul trimișilor se repetă și numele pe care se insistă este Isus din Nazaret. Fiul lui Dumnezeu întrupat renunță de bună voie la autoritatea sa și decide să ia calea crucii, acceptă să fie arestat și trimis la moarte pentru că acesta este planul divin pe care și l-a asumat venind în lume.

A doua scenă pe care se focalizează autorul biblic este legată de un scurt interogatoriu la care este supus Isus de către unul dintre preoții importanți ai evreilor. După arestare, Cristos este dus mai întâi la Ana, socrul marelui preot Caiafa, o autoritate importantă în structura de conducere a iudeilor la acea vreme. Asistăm la un scurt dialog privat care nu apare la sinoptici și care îl pune, simbolic, pe Isus în fața autorității religioase și, implicit, a poporului evreu. Nu avem de a face cu un proces oficial, ci cu o confruntare a lui Cristos cu adevăratul lider al preoților. Preotul Ana îl întreabă pe Isus despre ucenicii săi și despre învățătura pe care el a promovat-o. În fața reprezentantului poporului ales, Isus decide să nu răspundă direct. Micul său discurs este o invitație la transparență și onestitate care demască caracterul fals al acestui interogatoriu. Cristos nu se apără și nu caută să aducă argumente pentru misiunea sa, ci face trimitere la cei care l-au ascultat în toate ocaziile în care el a vorbit sau s-a manifestat public. Cedarea lui Isus în fața puterii religioase exprimă profunzimea slujirii sale și arată caracterul revoluționar al misiunii lui Mesia. Evreii nu l-au înțeles și l-au respins, însă opera sa nu se rezumă doar la urmașii de sânge ai lui Avraam, ci la toți cei care trăiesc în spiritul lui, adică sunt fii ai credinței care caută să împlinească voia lui Dumnezeu. Această întâlnire dintre Mesia și conducătorul iudeilor surprinde atât drama poporului ales, care nu a înțeles logica lucrării divine și nici adevărata identitate a profetului vestit din vechime, cât și prezența de spirit pe care o are Cristos în fața acuzatorului. Isus dovedește că a lucrat deschis și după Legea Domnului, chiar dacă mesajul său a fost incomod și nu a menajat ipocrizia clasei conducătoare. Răspunsul său însă este tratat ca o lipsă de respect din partea unui soldat care intervine și îi administrează o palmă corectivă. Isus mai intervine o dată în acest tablou destul de ermetic și pare să se apere în fața violenței unui slujbaș care face exces de zel. Scena se încheie cu această replică, iar textul ne spune că prizonierul este trimis către marele preot Caiafa. Evanghelia nu relatează nimic despre această etapă, sugerând cumva că s-au încheiat conturile cu liderii religioși. Mesia este abandonat de propriul popor, iar Isus trăiește această dramă în tăcere, în solidaritate cu suferința tuturor profeților respinși și uciși de evrei chiar în numele lui Dumnezeu.

A treia întâlnire decisivă este cea dintre Isus și Pilat, dintre Mesia și autoritatea politică a epocii. Am subliniat deja că Evanghelia după Ioan alocă mai mult spațiu acestei confruntări și că reprezentantul Cezarului pare să aibă mai mult discernământ în judecarea lui Cristos. Întregul tablou este prezentat în două scene succesive, una în acest capitol și una în capitolul nouăsprezece. Ambele au un caracter teatral și sunt foarte vizuale. Prima se deschide cu aducerea lui Isus în fața lui Pilat de către reprezentanții conducerii evreiești. Interesant este că până aici textul biblic nu menționează nici o acuzație adusă lui Cristos și nici sentința dată de forul legislativ iudeu. Abia în acest context este afirmat că este considerat un făcător de rele și este subliniată dorința evreilor de a-l condamna la moarte, dar această decizie nu se poate lua decât de guvernatorul roman. După o scurtă discuție a lui Pilat cu cei care l-au adus pe Isus, urmează întâlnirea directă și oarecum privată dintre cei doi în camera de judecată. Interogatoriul începe abrupt cu întrebarea lui Pilat dacă Isus se consideră pe sine împăratul iudeilor. Sensul acestei întrebări este mai clar la sinoptici și reprezintă de fapt acuzația liderilor religioși cu care se prezintă în fața autorității romane. Doar o asemenea acuzație poate fi considerată gravă și poate fi judecată de guvernatorul Pilat pentru că ar reprezenta o amenințare la adresa stabilității administrative din Palestina.

Dialogul dintre Isus și Pilat reprezintă contextul în care autorul biblic așază alte câteva argumente teologice importante cu privire la persoana și misiunea lui Cristos. Interesant este faptul că Isus îl provoacă direct pe Pilat, iar acesta intră în joc și creează cadrul pentru răspunsul Mântuitorului. Confruntarea dintre Isus și Pilat nu se dă pe terenul autorității politice, pentru că miza nu este legată de dobândirea sau subminarea unei puteri regale din lume. Isus nu a venit să înlocuiască stăpânirea romană cu una propusă de el și să își revendice titlul de rege al iudeilor, așa cum poate și-ar fi dorit evreii de la Mesia. Cu alte cuvinte, Cristos nu este o amenințare pentru Roma, pentru că împărăția sa este de altă natură, iar autoritatea sa urmărește alte scopuri. Falsul conflict dintre Isus și Cezar este astfel demascat, iar discuția se mută în alt plan. Cristos mărturisește că are o împărăție care nu este din această lume și astfel înlătură orice obiectiv politic din orizontul misiunii sale în lume. Istoria rămâne sub exercițiul autorității politice, după voia lui Dumnezeu, iar iconomia mântuirii nu presupune nici înlocuirea și nici anexarea ei dimensiunii religioase. Așa cum o afirmă și Pilat, Isus nu refuză titlul de împărat, dar îi recunoaște natura complet diferită de cea a Cezarului. Dacă autoritatea politică este chemată să mențină ordinea în lume, cea spirituală are scopul de a proclama adevărul. Cele două coexistă și se întâlnesc pe terenul experienței umane care are nevoie de ambele. Prima scenă a întâlnirii dintre Isus și Pilat se termină cu celebra întrebare care nu primește un răspuns direct și care va fi reluată mereu de marile spirite ale umanității de-a lungul istoriei: „Ce este adevărul”?.

A doua parte a confruntării dintre Isus și Pilat are loc după ce evreii au răspuns neașteptat la propunerea procuratorului de a-l elibera pe prizonier, conform cutumei de a oferi un dar evreilor cu ocazia sărbătorilor pascale. Scena este foarte teatrală, cu intrări și ieșiri, cu mișcări între cadrul privat din sala de judecată și curtea exterioară unde se aflau trimișii sistemului religios evreiesc. Pilat este foarte viu, implicat emoțional și dornic de a-l elibera pe Isus. Liderii poporului declină propunerea și cer eliberarea tâlharului Barabas, iar pentru Isus cer pedeapsa capitală. Pilat pare convins de nevinovăția lui Isus de la prima întrevedere, astfel că apare public și anunță că nu a găsit nici o vină în dreptul lui. Cu această ocazie, autorul biblic ne pune la dispoziție a doua sintagmă care asigură celebritatea lui Pilat în memoria istoriei. Isus este adus afară în fața iudeilor, costumat de soldați într-un personaj regal pentru a sublinia ridicolul situației, iar procuratorul roman rostește în fața celor adunați: Ecce Homo (Iată omul!). Apariția și prezentarea lui Isus în această ipostază regală, dar a unui om umil, au animat și mai mult spiritele și au adus în atenție a doua acuză capitală la adresa lui, una care are îndeosebi un conținut religios. Pilat se apără că nu găsește nici o vină în Isus, însă evreii consideră că trebuie să moară pentru că s-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu. Contrastul este evident. Pe de o parte, textul insistă pe prezentarea lui Isus ca un om smerit, ca un slujitor autentic care se supune autorităților religioase și politice. Pe de altă parte, este acuzat că el se declară Fiul lui Dumnezeu, lucru care îl marchează și pe Pilat și îl face să reia dialogul cu Isus. Urmează o întrebare care vizează originea și identitatea lui Cristos, dar la care Isus nu răspunde. Această tăcere amintește de poziția lui Isus în fața preoților și de decizia de a nu se apăra în fața unor acuzații nejustificate. Provocat de insistența și viziunea lui Pilat cu privire la propria autoritate, asistăm la un ultim răspuns al lui Isus care are un profund caracter teologic. El subliniază că autoritatea politică este parte a voii și planului divin în lume, așa cum se întâmplă și cu cea religioasă. Însă asumarea și utilizarea acestora implică responsabilitatea și răspunderea în fața lui Dumnezeu.

Este remarcabil faptul cum Isus răspunde acuzațiilor și cum pune în lumină câteva principii esențiale pentru existența umană, fără a se pune pe sine în centrul atenției și fără a face caz de persoana sa. Deși este învinuit de două păcate capitale, de subminarea autorității politice și blasfemie, el nu caută să își apere nevinovăția, ci se folosește de contextul acestui simulacru de proces pentru a afirma adevărul. Confruntările cu cele două instanțe de judecată au fost ocazii de a arăta încă o dată caracterul lui Isus, fermitatea deciziei sale de a împlini iconomia lui Dumnezeu. Evanghelia ne pune la îndemână o serie de detalii cu privire la modul în care Isus a făcut față unei imense presiuni din partea forțelor lumii din vremea sa. Nu a dovedit nici superioritatea distantă a unui rege care își cunoaște poziția și prerogativele sau a unei zeități care nu este atinsă de jocul meschin al intereselor umane și nici slăbiciunea bolnăvicioasă a omului fricos care ar face orice să scape din fața acuzațiilor și a unei condamnări la moarte. Dimpotrivă, Isus a demonstrat curaj, bun simț și spirit treaz, încredere în asistența și implicarea lui Dumnezeu în toate detaliile, convingerea că a ales calea cea bună a slujirii și dedicării pentru discipolii și frații săi. În fața celor două autorități a arătat că le cunoaște menirea și natura și le-a confruntat cu onestitate, fără a ataca persoanele în cauză, ci poziția și responsabilitatea lor. Delimitările conceptuale și teologice cu care a operat Cristos în acest context reprezintă o expresie a misiunii sale, un model lăsat ucenicilor lui în privința înțelegerii naturii lucrurilor și raportării coerente la realitate. Grație lui Isus, istoria și eternitatea se întâlnesc în această lume, autoritatea politică și cea spirituală își fac simțită prezența, iar împărăția lui Cristos se manifestă pentru împlinirea scopului ei, de a-i întoarce pe oameni la Dumnezeu.

Dănuț Jemna

via Isus din evanghelii (18) — Persona

Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks — dilemaveche.ro

Editura Humanitas vă prezintă în premieră un fragment din Fluviul conștiinței, ultima carte a lui Oliver Sacks, apărută de curînd în colecția Eseu.

Fluviul conștiinței (fragment)

În copilărie eram fascinat de viteză, de gama sa largă din lumea înconjurătoare. Oamenii se deplasau cu viteze diferite; animalele, și mai și. Aripile insectelor se mișcau atît de iute, că nu le puteai vedea, deși puteai să estimezi frecvența după tonul pe care îl emiteau – un sunet neplăcut, un mi înalt la țînțari, sau un bîzîit plăcut de bas la bondarii grași care zburau mereu vara în jurul nalbelor. Țestoasa noastră de casă, căreia îi lua și o zi întreagă să traverseze grădina, părea să trăiască în cu totul alt timp. Dar cum rămînea cu mișcările plantelor? Coboram în grădină dimineața și găseam nalbele un pic mai înalte, trandafirii ceva mai strîns împletiți în jurul pergolei, dar, oricît de răbdător aș fi fost, nu îi puteam surprinde niciodată mișcîndu-se.

Asemenea experiențe au jucat un rol în interesul meu pentru fotografie, care îmi permitea să modific rata mișcării, să o grăbesc sau să o încetinesc, astfel că puteam vedea, ajustat la rata percepției umane, detalii ale mișcării sau modificări care altminteri erau dincolo de capacitatea ochiului de a le percepe. Eram încîntat de microscoape și telescoape (frații mei mai mari, studenți la medicină și interesați de observarea păsărilor, își țineau instrumentele în casă), și îmi închipuiam încetinirea sau accelerarea mișcării ca pe un soi de echivalent temporal al acestor instrumente: mișcarea cu încetinitorul, ca o amplificare, o microscopie a timpului, iar accelerarea ei ca un racursi, o telescopare a timpului.

Am experimentat cu fotografii de plante. Ferigile, în special, mă atrăgeau în multe feluri, nu în ultimul rînd prin vîrfurile lor strîns răsucite în spirale, sub tensiunea timpului pe care-l înglobau, ca niște arcuri de ceas, cu tot viitorul rulat înăuntrul lor. Așa că-mi puneam aparatul de fotografiat în grădină, pe un tripod, și făceam fotografii ale mugurilor răsuciți în spirală din oră în oră; developam negativele, le tipăream și legam vreo zece, douăsprezece într-o cărticică pe care o răsfoiam rapid. Și iată cum, ca prin minune, puteam vedea mugurii desfăcîndu-se ca trompetele răsucite de hîrtie în care suflam la petreceri, în doar o secundă sau două, pe cînd în timp real dura vreo două zile.

Încetinirea mișcării nu era la fel de ușoară ca accelerarea ei, și pentru asta depindeam de vărul meu, fotograf, care avea un aparat de filmat capabil să surprindă peste o sută de cadre pe secundă. Cu acesta, reușeam să prind bondarii la lucru, în timp ce pluteau peste nalbe, și să le încetinesc bătăile aripilor, estompate de viteză, astfel încît să pot vedea clar fiecare mișcare în sus și în jos.

Interesul meu față de viteză, mișcare și timp, precum și față de felurile posibile de a le face să pară mai rapide sau mai încete, m-a făcut să-mi placă în mod deosebit două dintre nuvelele lui H.G. Wells, Mașina timpului și Noul accelerator, cu descrierile lor viu zugrăvite, aproape cinematografice, ale timpului modificat.

„Pe măsură ce continuam, nopțile urmau zilelor ca bătăile unei aripi negre“, povestește Călătorul în Timp al lui Wells:

‑[V]edeam cum soarele urcă iute pe cer, dîndu-i ocol în fiecare minut, și fiecare minut însemna o zi. […] Mersul celui mai încet melc era mult prea rapid pentru mine. […] Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul cu viteză din ce în ce mai mare, palpitația zilelor și a nopților s-a topit într-un cenușiu continuu; […] soarele a devenit o fîșie de foc, […] iar luna o panglică mai palidă, fluturătoare. […] Vedeam copacii crescînd și transformîndu-se ca niște nori de aburi […] clădiri uriașe ridicîndu-se neclare și frumoase și dispărînd ca un vis. Întreaga suprafață a pămîntului părea schimbată – topindu-se și curgînd sub ochii mei.

În Noul accelerator se întîmplă exact invers, e povestea unui medicament care îți accelerează percepția, gîndurile și metabolismul de cîteva mii de ori. Inventatorul său și naratorul, care au luat împreună medicamentul, ies într-o lume înghețată, privind

‑oameni ca noi, și totuși nu în întregime ca noi, înlemniți în atitudini neglijente, surprinși în mijlocul gesturilor […] [și] o albină plutind prin aer, cu aripile bătînd rar și înaintînd cu viteza unui melc nemaipomenit de leneș.

Mașina timpului a fost publicată în 1895, cînd exista un interes puternic pentru noile capacități ale cinematografiei și fotografiei de a revela detalii ale mișcărilor care nu erau accesibile ochiului liber. Étienne-Jules Marey, un fiziolog francez, a fost primul care a arătat că un cal în galop are la un moment dat toate cele patru copite în aer. Munca sa, așa cum arată istoricul Marta Braun, a fost un stimul esențial pentru faimoasele studii fotografice asupra mișcării făcute de Eadweard Muybridge. Marey, la rîndul său stimulat de Muybridge, a dezvoltat aparate fotografice de mare viteză, care puteau încetini și aproape încremeni mișcarea păsărilor și a insectelor în timpul zborului și, la extrema opusă, a folosit fotografii secvențiale pentru accelerarea mișcărilor altminteri aproape imperceptibile ale aricilor-de-mare, stelelor-de-mare și altor animale acvatice.

Mă întrebam uneori dacă vitezele animalelor și ale plantelor ar putea fi foarte diferite de ce erau: cît de constrînse erau de limitele interne și cît de cele externe – gravitația pămîntului, cantitatea de energie primită de la soare, cantitatea de oxigen din atmosferă și așa mai departe. Astfel că eram fascinat de încă o poveste a lui Wells, Primii oameni în Lună, cu frumoasa sa descriere a felului în care creșterea plantelor era accelerată în chip dramatic pe un corp ceresc care are doar o fracțiune din gravitația Pămîntului:

‑Cu o siguranță desăvîrșită, cu rapiditate, aceste semințe uimitoare scoteau o mică rădăcină, în jos, către sol și un mugure ciudat, în formă de ghem, în sus. […] Mugurii în formă de ghem se umflară, se încordară și se deschiseră dintr-odată, lăsînd să țîșnească o coroniță de vîrfuri roșii și ascuțite […] care începură să crească repede, vizibil, chiar în timp ce le priveam. Era o mișcare mai înceată decît a oricărui animal, dar mai rapidă decît a oricărei plante pe care o văzusem vreodată. Cum pot să vă fac să vă imaginați felul în care creșteau? […] Ați luat vreodată un termometru în mînă, într-o zi răcoroasă, și ați observat cum se urcă în tub subțirea coloană de mercur? La fel creșteau și aceste plante lunare.

Aici, ca în Mașina timpului și Noul accelerator, descrierea are un caracter cinematografic irezistibil și m-a făcut să mă întreb dacă tînărul Wells nu văzuse cumva fotografii secvențiale cu plante sau dacă nu chiar experimentase cu așa ceva, la fel cum o făcusem eu.

***

OLIVER SACKS (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen’s College, Oxford. La începutul anilor ’60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 locuieşte la New York, unde este profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cît mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a imbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională – au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Ele sînt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of AlaskaOmul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Carti: Migraine (1970), Awakenings (1973), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007), The Mind’s Eye (2010), Hallucinations (2012), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020).

via Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks — dilemaveche.ro

Isus din evanghelii (17) — Persona

 

Inițial publicat pe Alteritas:

Rugăciunea sacerdotală din capitolul al șaptesprezecelea al Evangheliei după Ioan este un text celebru, frecvent citit și citat atât de marii teologi ai bisericii, cât și de ereticii care au contestat divinitatea lui Isus Cristos. Pentru primii, acest pasaj biblic este o mărturie vie a concepției creștine apostolice de la…

via Isus din evanghelii (17) — Persona

Yannis Ritsos, „Mai mult sau mai puțin – Pressappoco” — catalinafrancoblog

Yannis Ritsos, „Mai mult sau mai puțin – Pressappoco”

Ia în mână obiecte desperecheate – o piatră, o țiglă spartă, două chibrituri arse, cuiul ruginit din peretele din față, o frunză pe fereastră intrată, picături ce cad din vase cu apă, firul de pai adus ieri de vânt în părul tău – le ia și […]

via Yannis Ritsos, „Mai mult sau mai puțin – Pressappoco” — catalinafrancoblog

23.07.2012 — manuelasandablog

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care […]

via 23.07.2012 — manuelasandablog

Lăsați-le să crească împreună până la seceriș — Curajul credinței

 

Duminica a 16-a de peste an – 19 iulie 2020

Lăsați-le să crească împreună până la seceriș – pr. Alberto Maggi OSM

Matei 13,24-43

În acel timp, Isus le-a prezentat mulțimilor o altă parabolă: «Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânță bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a […]

via Lăsați-le să crească împreună până la seceriș — Curajul credinței

Sfanta noastra manipulare (5) VICTIMA — Laurențiu Balcan

 

Victimizarea este, probabil, una dintre cele mai prezente forme de manipulare intalnite in lumea noastra. Incepand de la politicienii care joaca rolul “nevinovatului” si al “prigonitului” – eu as fi vrut sa fac, dar nu am putut, pentru ca partidul X a tras sforile, etc. – pana la cersetorul needucat si obraznic, se pare ca […]

via Sfanta noastra manipulare (5) VICTIMA — Laurențiu Balcan