Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks — dilemaveche.ro

Editura Humanitas vă prezintă în premieră un fragment din Fluviul conștiinței, ultima carte a lui Oliver Sacks, apărută de curînd în colecția Eseu.

Fluviul conștiinței (fragment)

În copilărie eram fascinat de viteză, de gama sa largă din lumea înconjurătoare. Oamenii se deplasau cu viteze diferite; animalele, și mai și. Aripile insectelor se mișcau atît de iute, că nu le puteai vedea, deși puteai să estimezi frecvența după tonul pe care îl emiteau – un sunet neplăcut, un mi înalt la țînțari, sau un bîzîit plăcut de bas la bondarii grași care zburau mereu vara în jurul nalbelor. Țestoasa noastră de casă, căreia îi lua și o zi întreagă să traverseze grădina, părea să trăiască în cu totul alt timp. Dar cum rămînea cu mișcările plantelor? Coboram în grădină dimineața și găseam nalbele un pic mai înalte, trandafirii ceva mai strîns împletiți în jurul pergolei, dar, oricît de răbdător aș fi fost, nu îi puteam surprinde niciodată mișcîndu-se.

Asemenea experiențe au jucat un rol în interesul meu pentru fotografie, care îmi permitea să modific rata mișcării, să o grăbesc sau să o încetinesc, astfel că puteam vedea, ajustat la rata percepției umane, detalii ale mișcării sau modificări care altminteri erau dincolo de capacitatea ochiului de a le percepe. Eram încîntat de microscoape și telescoape (frații mei mai mari, studenți la medicină și interesați de observarea păsărilor, își țineau instrumentele în casă), și îmi închipuiam încetinirea sau accelerarea mișcării ca pe un soi de echivalent temporal al acestor instrumente: mișcarea cu încetinitorul, ca o amplificare, o microscopie a timpului, iar accelerarea ei ca un racursi, o telescopare a timpului.

Am experimentat cu fotografii de plante. Ferigile, în special, mă atrăgeau în multe feluri, nu în ultimul rînd prin vîrfurile lor strîns răsucite în spirale, sub tensiunea timpului pe care-l înglobau, ca niște arcuri de ceas, cu tot viitorul rulat înăuntrul lor. Așa că-mi puneam aparatul de fotografiat în grădină, pe un tripod, și făceam fotografii ale mugurilor răsuciți în spirală din oră în oră; developam negativele, le tipăream și legam vreo zece, douăsprezece într-o cărticică pe care o răsfoiam rapid. Și iată cum, ca prin minune, puteam vedea mugurii desfăcîndu-se ca trompetele răsucite de hîrtie în care suflam la petreceri, în doar o secundă sau două, pe cînd în timp real dura vreo două zile.

Încetinirea mișcării nu era la fel de ușoară ca accelerarea ei, și pentru asta depindeam de vărul meu, fotograf, care avea un aparat de filmat capabil să surprindă peste o sută de cadre pe secundă. Cu acesta, reușeam să prind bondarii la lucru, în timp ce pluteau peste nalbe, și să le încetinesc bătăile aripilor, estompate de viteză, astfel încît să pot vedea clar fiecare mișcare în sus și în jos.

Interesul meu față de viteză, mișcare și timp, precum și față de felurile posibile de a le face să pară mai rapide sau mai încete, m-a făcut să-mi placă în mod deosebit două dintre nuvelele lui H.G. Wells, Mașina timpului și Noul accelerator, cu descrierile lor viu zugrăvite, aproape cinematografice, ale timpului modificat.

„Pe măsură ce continuam, nopțile urmau zilelor ca bătăile unei aripi negre“, povestește Călătorul în Timp al lui Wells:

‑[V]edeam cum soarele urcă iute pe cer, dîndu-i ocol în fiecare minut, și fiecare minut însemna o zi. […] Mersul celui mai încet melc era mult prea rapid pentru mine. […] Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul cu viteză din ce în ce mai mare, palpitația zilelor și a nopților s-a topit într-un cenușiu continuu; […] soarele a devenit o fîșie de foc, […] iar luna o panglică mai palidă, fluturătoare. […] Vedeam copacii crescînd și transformîndu-se ca niște nori de aburi […] clădiri uriașe ridicîndu-se neclare și frumoase și dispărînd ca un vis. Întreaga suprafață a pămîntului părea schimbată – topindu-se și curgînd sub ochii mei.

În Noul accelerator se întîmplă exact invers, e povestea unui medicament care îți accelerează percepția, gîndurile și metabolismul de cîteva mii de ori. Inventatorul său și naratorul, care au luat împreună medicamentul, ies într-o lume înghețată, privind

‑oameni ca noi, și totuși nu în întregime ca noi, înlemniți în atitudini neglijente, surprinși în mijlocul gesturilor […] [și] o albină plutind prin aer, cu aripile bătînd rar și înaintînd cu viteza unui melc nemaipomenit de leneș.

Mașina timpului a fost publicată în 1895, cînd exista un interes puternic pentru noile capacități ale cinematografiei și fotografiei de a revela detalii ale mișcărilor care nu erau accesibile ochiului liber. Étienne-Jules Marey, un fiziolog francez, a fost primul care a arătat că un cal în galop are la un moment dat toate cele patru copite în aer. Munca sa, așa cum arată istoricul Marta Braun, a fost un stimul esențial pentru faimoasele studii fotografice asupra mișcării făcute de Eadweard Muybridge. Marey, la rîndul său stimulat de Muybridge, a dezvoltat aparate fotografice de mare viteză, care puteau încetini și aproape încremeni mișcarea păsărilor și a insectelor în timpul zborului și, la extrema opusă, a folosit fotografii secvențiale pentru accelerarea mișcărilor altminteri aproape imperceptibile ale aricilor-de-mare, stelelor-de-mare și altor animale acvatice.

Mă întrebam uneori dacă vitezele animalelor și ale plantelor ar putea fi foarte diferite de ce erau: cît de constrînse erau de limitele interne și cît de cele externe – gravitația pămîntului, cantitatea de energie primită de la soare, cantitatea de oxigen din atmosferă și așa mai departe. Astfel că eram fascinat de încă o poveste a lui Wells, Primii oameni în Lună, cu frumoasa sa descriere a felului în care creșterea plantelor era accelerată în chip dramatic pe un corp ceresc care are doar o fracțiune din gravitația Pămîntului:

‑Cu o siguranță desăvîrșită, cu rapiditate, aceste semințe uimitoare scoteau o mică rădăcină, în jos, către sol și un mugure ciudat, în formă de ghem, în sus. […] Mugurii în formă de ghem se umflară, se încordară și se deschiseră dintr-odată, lăsînd să țîșnească o coroniță de vîrfuri roșii și ascuțite […] care începură să crească repede, vizibil, chiar în timp ce le priveam. Era o mișcare mai înceată decît a oricărui animal, dar mai rapidă decît a oricărei plante pe care o văzusem vreodată. Cum pot să vă fac să vă imaginați felul în care creșteau? […] Ați luat vreodată un termometru în mînă, într-o zi răcoroasă, și ați observat cum se urcă în tub subțirea coloană de mercur? La fel creșteau și aceste plante lunare.

Aici, ca în Mașina timpului și Noul accelerator, descrierea are un caracter cinematografic irezistibil și m-a făcut să mă întreb dacă tînărul Wells nu văzuse cumva fotografii secvențiale cu plante sau dacă nu chiar experimentase cu așa ceva, la fel cum o făcusem eu.

***

OLIVER SACKS (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen’s College, Oxford. La începutul anilor ’60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 locuieşte la New York, unde este profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cît mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a imbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională – au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Ele sînt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of AlaskaOmul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Carti: Migraine (1970), Awakenings (1973), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007), The Mind’s Eye (2010), Hallucinations (2012), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020).

via Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks — dilemaveche.ro

Isus din evanghelii (17) — Persona

 

Inițial publicat pe Alteritas:

Rugăciunea sacerdotală din capitolul al șaptesprezecelea al Evangheliei după Ioan este un text celebru, frecvent citit și citat atât de marii teologi ai bisericii, cât și de ereticii care au contestat divinitatea lui Isus Cristos. Pentru primii, acest pasaj biblic este o mărturie vie a concepției creștine apostolice de la…

via Isus din evanghelii (17) — Persona

Yannis Ritsos, „Mai mult sau mai puțin – Pressappoco” — catalinafrancoblog

Yannis Ritsos, „Mai mult sau mai puțin – Pressappoco”

Ia în mână obiecte desperecheate – o piatră, o țiglă spartă, două chibrituri arse, cuiul ruginit din peretele din față, o frunză pe fereastră intrată, picături ce cad din vase cu apă, firul de pai adus ieri de vânt în părul tău – le ia și […]

via Yannis Ritsos, „Mai mult sau mai puțin – Pressappoco” — catalinafrancoblog

23.07.2012 — manuelasandablog

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care […]

via 23.07.2012 — manuelasandablog

Lăsați-le să crească împreună până la seceriș — Curajul credinței

 

Duminica a 16-a de peste an – 19 iulie 2020

Lăsați-le să crească împreună până la seceriș – pr. Alberto Maggi OSM

Matei 13,24-43

În acel timp, Isus le-a prezentat mulțimilor o altă parabolă: «Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânță bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a […]

via Lăsați-le să crească împreună până la seceriș — Curajul credinței

Sfanta noastra manipulare (5) VICTIMA — Laurențiu Balcan

 

Victimizarea este, probabil, una dintre cele mai prezente forme de manipulare intalnite in lumea noastra. Incepand de la politicienii care joaca rolul “nevinovatului” si al “prigonitului” – eu as fi vrut sa fac, dar nu am putut, pentru ca partidul X a tras sforile, etc. – pana la cersetorul needucat si obraznic, se pare ca […]

via Sfanta noastra manipulare (5) VICTIMA — Laurențiu Balcan

Teoriile conspirației sau mintea între evidentă și aparență — dilemaveche.ro

Teoriile conspirației au un mare filon comun, susținut simplu și răspicat de toate versiunile în care acestea se prezintă: nimic nu e ceea ce pare a fi, tot ce apare drept evident e de fapt aparent, adevărul fiind altul. Avem astfel o explicație-cadru universală: totul e rodul unei amăgiri și manipulări la scară internațională. Tot ce se întîmplă în lume este, în fapt, dat de o conspirație mondială, de un grup secret care domină și manipulează tot universul nostru. Soluția? Iluminarea noastră, în conjuncție cu devoalarea și combaterea grupului secret. Deja lumea se împarte dihotomic între noi și ei, adevărul e de partea noastră, și noi, cum altfel, vom învinge această conspirație universală. Deci, haideți la luptă! Iudeo-masonii vor să ne introducă cipuri prin vaccinare sau termoscanare, să ne controleze mental prin unde 5G și să ne facă pe toți bursieri Soros. Coaliția răului e clară, deci nu mai e timp de gîndire. Trebuie să (re)acționăm, să combatem aceste manipulări mondiale evidente. Noi sîntem liberi și puternici, noi știm cum stă treaba, planeta trebuie curățată. Firește, orice ar fi, guvernul e de vină. Virusul nu există, iar dacă se întîmplă ca aceia care cred în teoria conspirației să fie la putere, atunci apare teoria „statului paralel”. Pe de altă parte, nu ei conduc, ci, de fapt, ceilalți conduc din umbră, adică statul paralel. Oricum, permanent sînt acele forțe din umbră…

Cred că aceste idei vă sună foarte familiar. Mentalitatea lipsei unui adevăr manifest e din ce în ce mai populară și cîștigă din ce în ce mai mult teren din punct de vedere cognitiv, mai ales pe fondul pandemiei și, în genere, pe fondul unui analfabetism științific din ce în ce mai pronunțat. De ce se întîmplă toate acestea și mai ales de ce sînt așa de augmentate acum? Explicația este destul de simplă. Contextul pandemic a amplificat anxietatea și teama oamenilor, aceștia agățîndu-se dogmatic de acest „adevăr”. Credința în acest lucru, ca de altfel orice credință, (re)aduce un anumit confort mental. Confortul că acum știi cum stau lucrurile de fapt și confortul apartenenței la un grup ales, de inițiați. Aspectele sînt clare, adevărurile ascunse în sfîrșit se devoalează. Aceste atitudini mai sînt hrănite în cazul nostru și de moștenirea comunistă, de acea cultură a suspiciunii și neîncrederii, în care oricine dintre cei apropiați te putea turna la Securitate, sporind astfel insecuritatea și neîncrederea oamenilor. Paradoxal, cu cît ai mai puțină încredere în oameni și chiar și în tine, cu atît crezi mai abitir în astfel de bazaconii conspiraționiste. Mintea noastră are nevoie de explicații, are nevoie să înțeleagă contextul în care trăiește pentru a vedea modele și structuri care să o ajute să generalizeze și să obțină predicții. Crezînd în existența unei conspirații universale, deodată totul se leagă. Asasinarea lui Kennedy, Revoluția Franceză și coronavirusul au aceeași explicație simplă: un grup de oameni care manipulează lumea. Ce vreți mai atractiv în materie de cunoaștere? O soluție simplă și universală. Deodată avem o cheie de citire a lumii, cifrul lumii este al nostru. Noi știm, noi sîntem puternici. Cei care posedă secretele ascunse ale lumii știu deja că virusul SARS-CoV-2 și 5G-ul sînt strîns legate, că virusul de fapt nu există și totul e doar o perdea aparentă de fum creată pentru ca Guvernul Mondial să introducă vaccinarea obligatorie și să ne implanteze tuturor cipuri. Masca e simbolul tiraniei, ei, conspiraționiștii, vrînd să ne pună botniță, să ne subjuge și să ne controleze. Noi sîntem liberi, virusul nu există, deci nu purtăm mască. Nu vrem tirania medicilor, nu vrem să fim încătușați de știință. Știința nu există, totul e o minciună. O conspirație! O mare manipulare. Doar noi știm că este așa… Și, din păcate, scenariul poate continua așa la nesfîrșit…

Ce poți să le spui acestor oameni? Ce poți să îi spui cuiva care se crede Napoleon? Cred că este un firesc apel la bun-simț, la nevoia de a se încrede în evidențe sau dovezi și la necesitatea de a trece dincolo de aparențe. Problema e că oamenii, cu cît sînt mai proști, cu atît se cred mai deștepți (efectul Dunning-Kruger) și cu cît mai mulți cred în ceva, acel ceva devine un standard de opinie în comunitatea respectivă, opinie care se supraamplifică atunci cînd îi sînt aduse argumente valide contrare (efectul „backfire”). Există un experiment celebru pe care cu toții îl putem relua și care a fost inițial făcut de psihologul social american Stanley Milgram în 1961 (street corner experiment). Trebuie să stăm la colțul unei intersecții aglomerate și să privim mirați și cu insistență cerul, eventual unul populat de cîțiva nori. Dacă stă doar o persoană sau două, destul de puțini or să ne copieze comportamentul, oprindu-se din drumul lor și cercetînd intrigați cerul. Dar dacă de la bun început mai avem pe lîngă noi pe alții care fac lucrul acesta, dacă sîntem deja un grup, atunci cu siguranță că mult mai mulți vor face ca noi. Efectul de turmă are un efect cognitiv foarte conservativ în cunoaștere.

În mod conex, efectul democrației în cunoaștere e de asemenea uimitor: ignoranța mea e la fel de valoroasă epistemic precum cunoașterea ta. Amîndoi sîntem egali și amîndoi avem fiecare cîte un „vot” epistemic. Dar știința nu funcționează așa, acolo avem autoritatea adevărului și a faptelor. Problema e că atunci cînd nu mai crezi în știință și în dovezi, cînd crezi că totul e manipulare și că singurul adevăr e cel de tip conspiraționist, atunci, da, avem o problemă. Problema e că acest scepticism (care pînă la un punct este benefic și pe care, în definitiv, se bazează întreaga știință) nu duce la o cercetare critică a faptelor, ci la o instaurare dogmatică a unui pseudo-adevăr. Dacă ni se spune că „Totul e manipulare”, cred că o întrebare firească ar fi: „Dar oare acest fapt nu este el însuși tot o formă de manipulare?”. (Cel puțin din punct de vedere logic, aceasta ar fi concluzia firească atunci cînd avem parte de un cuantificator universal de tipul „totul”). Dificultatea e că aici nu ne îndoim metodic, cartezian, ajungînd să nu ne îndoim de un singur lucru: de faptul că nu ne îndoim. Nu, aici ne îndoim de tot, dar nu ne îndoim de faptul că lucrurile sînt altfel decît par și că există un grup de oameni care controlează totul. Avem de-a face aici cu o altă greșeală logică de gîndire. Dacă acest grup de oameni controlează totul, înseamnă că (deja) ne controlează și pe noi, acum și aici. Altfel nu ar mai controla chiar totul și nu ar trebui să fim atît de îngrijorați de soarta planetei. Dar cum acest lucru sigur se întîmplă (sic!), singura soluție e să îi combatem. Deci singura soluție e să luptăm împotriva acestei conspirații mondiale. Paradoxal, nu? Deci ne îndoim tot mai puțin de faptul că există această constipație, scuze, conspirație universală. Interesant, asta ne dă un sentiment de a fi ales, de a fi altfel, de iluminare, de a vedea lucruri ascunse pe care ceilalți nu le văd. Contextul pandemic „ajută” în multe feluri la amplificarea acestui sentiment paradoxal, deoarece dușmanul în sine e paradoxal, precum virusul însuși (mă rog, virusul care nu există…): invizibil și totuși atît de prezent pe toată planeta; e nou și totuși atît de vechi; e minuscul, dar creează probleme uriașe.

Pe lîngă sentimentul acesta de confort psihic că acum știi, că lumea îți este devoalată pînă în secretele ei ultime, credința într-o teorie a conspirației mai are și o altă mare atractivitate: acum totul e previzibil deoarece nu mai există întîmplare, acum totul este corelat cu totul. Toate lucrurile se leagă și sînt explicate simplu și clar, din păcate nu și coerent, căci am arătat ce inconsistențe logice acoperă acest tip de gîndire. Dar sentimentul că acum știi totul, că ai o explicație universală este mai mult decît înălțător, este magic! Cine te mai poate combate? Rațiunea, știința, logica sînt în definitiv simple manipulări cognitive. Oricum, e mult mai facil să te predai acestui tip de gîndire decît să faci știință, să ai momente de abandon și scepticism suprem, să te zbați pe calea căutării adevărului între cunoaștere și necunoaștere. Aici ți se dă o statuie clădită pe un soclu profund emoțional, pe care o venerezi dogmatic cu bună știință, dar fără însă să te mai încrezi în știință. Datele, matematica faptelor, nu mai contează. Tu știi, ai un punct clar și fix. Cumva, toată această zbatere cognitivă îmi aduce aminte de lupta dintre Socrate și sofiști. Aceștia apărau un punct de vedere fix pînă la capătul puterilor lor și cu orice preț. Pe de altă parte, Socrate cerceta și se îndoia de toate. El era pe calea adevărului, fără să îl fi atins încă. Sofiștii erau deja instalați în „Marele Adevăr”, după ce au ajuns acolo pe o potecuță măruntă și lăturalnică. Socrate avea drumul căutării, sofiștii aveau deja destinația. Mental, căutăm neîncetat modele și structuri, dar nu ne trebuie statui sau locuri inflexibile de devoțiune. Dacă le avem, vom sfîrși lamentabil și sofistic în pseudoștiință.

Mă întreb ce ar zice cineva care crede într-o teorie a conspirației cînd ar fi întrebat: „Dar ce te faci dacă credința într-o teorie a conspirației este dată chiar de către cei care conspiră în conducerea și manipularea lumii?”. Ce te face să crezi că însăși credința în aceste conspirații nu este de fapt dată și cerută chiar de către cei care conspiră? Problema e că astfel de oameni nu (mai) pun mare preț pe metacogniție și coerență logică. Din contra, ei au confortul unui scenariu facil care le explică lumea. Ce simplu devine totul! Cum ne împărțim imediat în buni și răi, în români și neromâni, în sorosiști și nesorosiști…

La nivel individual, o teorie a conspirației care ne acaparează mintea e un fel de infecție mentală prin care asistăm la o multiplicare malignă a aderenței noastre cognitive la tot felul de știri contrafăcute (fake news). Un fake news e un fel de virus epistemic care ne penetrează sistemul imunitar cognitiv, adică acea bună gîndire critică hrănită de un scepticism informațional și o smerenie intelectuală adecvată. Acest lucru se întîmplă cînd ne pierdem uzul rațiunii, adică exact în momente de emotivitate intensă. De aceea nici nu o să vedeți oameni raționali care susțin cu argumente științifice o teorie a conspirației, ci doar oameni pasionali care susțin cu pseudo-argumente că statul mondial vrea să pună stăpînire pe întreaga planetă. Mă rog, nu e clar dacă deja stăpînește total planeta sau mai are puțin și ajunge în acest punct. Noroc cu acești „arhangheli ai luminii” care stau de pază și se războiesc cu forțele oculte ale universului. Zău, puțină rațiune nu ne strică, că altfel, uitați ce monștri se nasc printre noi…

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.

via Teoriile conspirației sau mintea între evidentă și aparență — dilemaveche.ro

Isus din evanghelii (16)

via Isus din evanghelii (16)

Extrase:

„Un profet care moare pentru viața lumii, un Mesia umil și slujitor al tuturor nu corespunde tiparului religios și politic al omului antic sau modern. În replică, Duhul Sfânt va demonstra că Scripturile au profețit despre această identitate a lui Cristos (In. 5:45-47) și că păcatul și vina constau tocmai în respingerea lui și așteptarea unui alt trimis providențial. Nu este vorba despre un păcat în sens juridic, despre o condamnare divină a unei respingeri sau neascultări, ci de faptul că refuzul de a crede în Isus reprezintă de fapt renunțarea la a beneficia de rezultatele iconomiei sale. Acest păcat al necredinței în Isus este echivalent cu păcatul împotriva Duhului Sfânt, împotriva Parakletului care a venit să îl ofere pe Cristos lumii. Cei care resping lucrarea sa rămân în afara operei de mântuire.”

„Potrivit Scripturii, doar cei drepți îl vor vedea pe Dumnezeu, în timp ce păcătoșii vor fi departe de fața lui. După înviere însă, sarcina Duhului este aceea de a arăta lumii că Isus s-a dus la Tatăl, că el a împlinit dreptatea divină și că moartea sa pe cruce a reprezentat exact voia lui Dumnezeu de a salva omenirea din păcat și damnare. Așadar, ucenicii sunt invitați să urmeze iconomia Duhului și să combată imaginea falsă transmisă de liderii evrei și să arate lumii că dreptatea divină s-a împlinit tocmai prin acceptarea liberă și din iubire a Fiului ca să moară pentru noi toți. Dumnezeu Tatăl a confirmat acest lucru pentru că l-a primit pe Fiul său iubit (In. 8:21-29) și i-a întărit mărturia că el este mântuitorul promis.”

„Ne este greu să ne punem în locul lui Isus și să îi înțelegem trăirea din acele ultime momente de comuniune cu cei care l-au însoțit în misiunea sa și pe care trebuie să îi lase să traverseze o perioadă atât de dificilă. În egală măsură, ne este imposibil să intuim povara pe care a purtat-o Cristos atunci, însă putem vedea curajul și iubirea de care a dat dovadă în fața urii lumii și a slăbiciunii celor apropiați. I-a păsat de ucenicii săi și le-a acordat atenția și sentimentele cele mai calde până la capăt. De asemenea, s-a lăsat în mâinile Tatălui, căruia îi adresează un cuvânt lung, o rugăciune profundă înainte de patima sa.”

Dănuț Jemna, Alteritas

https://danutj.wordpress.com/2020/07/22/isus-din-evanghelii-16/

Comunitatea celor 500 de copii, distrusă de sărăcie. Opt copii își construiesc propria casă! — Lajos Kristof

Majoritatea caselor sunt împunsături din nuiele și lut de un galben-ars care se desface în bășicuțe seci. Uneori, pur și simplu se surpă sau ard ca torțele. Când intri, căldura și mirosul îți lipesc instantaneu epiglota de cerul gurii. Copilașii sunt peste tot, printre pui de căței, găini, buruieni ațoase, cai, rufe și praf. Unii […]

via Comunitatea celor 500 de copii, distrusă de sărăcie. Opt copii își construiesc propria casă! — Lajos Kristof