D’où viennent les symboles des évangélistes ?

D’où viennent les symboles des évangélistes ?

Résultat de recherche d'images pour "evangéliste"

Pourquoi représente-t-on l’évangéliste saint Matthieu par un homme ou par un ange? 

Le fait que Marc soit désigné par un lion, Matthieu par un homme, Luc par un taureau et Jean par un aigle vient de l’imagerie d’une vision décrite dans le premier chapitre du livre d’Ézéchiel, repris par un passage du livre de l’Apocalypse.

Je regardai : c’était un vent de tempête soufflant du nord, un gros nuage, un feu jaillissant, avec une lueur autour, et au centre comme l’éclat du vermeil au milieu du feu. Au centre, je discernai quelque chose qui ressemblait à quatre animaux dont voici l’aspect : ils avaient une forme humaine. Ils avaient chacun quatre faces et chacun quatre ailes. Leurs jambes étaient droites et leurs sabots étaient comme des sabots de bœuf, étincelants comme l’éclat de l’airain poli. Sous leurs ailes, il y avait des mains humaines tournées vers les quatre directions, de même que leurs faces et leurs ailes à eux quatre. Leurs ailes étaient jointes l’une à l’autre ; ils ne se tournaient pas en marchant : ils allaient chacun devant soi. Quant à la forme de leurs faces, ils avaient une face d’homme, et tous les quatre avaient une face de lion à droite, et tous les quatre avaient une face de taureau à gauche, et tous les quatre avaient une face d’aigle (Ez 1,4-10).

Le récit de la vision d’Ézéchiel parle de quatre animaux ailés ayant quatre faces. Il parle des quatre directions et dit que chacun des quatre animaux se déplaçait, chacun devant soi, implicitement, selon les quatre points cardinaux. Dans l’ordre, les quatre faces de chacun des animaux avaient les formes suivantes : face d’homme, face de lion, face de taureau et face d’aigle. Suivant cet ordre, et suivant l’ordre des évangiles, l’évangéliste saint Matthieu est représenté par un homme ou un homme ailé qu’on identifie à un ange, parce que les animaux de la vision d’Ézéchiel avaient des ailes ; l’évangéliste saint Marc est représenté par un lion ou un lion ailé ; l’évangéliste saint Luc est représenté par un taureau ou un taureau ailé et l’évangéliste saint Jean est représenté par un aigle qui naturellement est ailé. Ces quatre formes ont été appliquées aux quatre évangélistes pour exprimer que la prédication et la propagation de l’évangile aux quatre directions du monde, car la vision parle des quatre directions et du déplacement de chaque animal selon une de ces directions.

Mais d’où est venue l’idée d’appliquer ces quatre formes aux quatre évangélistes? Très probablement d’une interprétation du passage de l’Apocalypse qui parle à la foi de vingt-quatre vieillards (Ap 4,6-8) et de quatre vivants autour du trône [1]. Les vingt-quatre vieillards ont été identifiés aux douze patriarches, représentant l’Ancien Testament, et aux douze Apôtres, représentant le Nouveau Testament. Quant aux quatre vivants, ils ont été identifiés aux quatre évangélistes, mais c’est l’ordre de la vision d’Ézéchiel qui a été retenu et non celui de la vision de l’Apocalypse.

[1] « Devant le trône, on dirait une mer, transparente autant que du cristal. Au milieu du trône et autour de lui, se tiennent quatre Vivants, constellés d’yeux par-devant et par-derrière. Le premier vivant est comme un lion ; le deuxième vivant est comme un jeune taureau ; le troisième vivant a comme un visage d’homme ; le quatrième vivant est comme un aigle en plein vol. Les quatre vivants, portant chacun six ailes, sont constellés d’yeux tout autour et en dedans. Ils ne cessent de répéter jour et nuit : Saint, Saint, Saint, Seigneur, Dieu Maître-de-tout, il était, il est et il vient » (Ap 4,6-8.)

Jean Emmanuel Konvolbo

http://www.interbible.org/interBible/decouverte/comprendre/2017/comprendre_20170210.html

18 octombrie, Sf. evanghelist Luca

Résultat de recherche d'images pour "evangelistes"

Dei verbum: Constituţia dogmatică despre revelaţia divină, 18-19

„Este cunoscut tuturor faptul că, între toate Scripturile, chiar și ale Noului Testament, Evangheliile dețin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru.

Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oameni din apropierea apostolilor, sub inspirația Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinței, și anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca și Ioan.

Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălțarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt, aveau parte.

Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrâdu-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus.

Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care „au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului”, ca noi să cunoaștem „adevărul” (cf. Lc 1,2-4) învățăturilor pe care le-am primit.”

17 octobre, Saint Ignace d’Antioche

Résultat de recherche d'images pour "saint ignace antioche"
Saint Ignace d’Antioche
Patriarche d’Antioche, Martyr
Certains auteurs assurent qu’Ignace fut ce petit enfant que Notre-Seigneur plaça au milieu des Apôtres lorsque, pour leur donner une leçon d’humilité, Il leur dit: Si vous ne devenez semblables à de petits enfants, vous n’entrerez jamais dans le royaume des Cieux. Ce qui est certain, c’est qu’il était un familier des premiers disciples du Sauveur, disciple lui-même de saint Jean, l’Apôtre bien-aimé.
Ignace fut un grand évêque, un homme d’une rare sainteté; mais sa gloire est surtout son martyre. Conduit devant l’empereur Trajan, il subit un long interrogatoire:
„C’est donc toi, vilain démon, qui insultes nos dieux?
– Nul autre que vous n’a jamais appelé Théophore un mauvais démon.
– Qu’entends-tu par ce mot Théophore?
– Celui qui porte Jésus-Christ dans son coeur.
– Crois-tu donc que nous ne portons pas nos dieux dans notre coeur?
– Vos dieux! Ce ne sont que des démons; il n’y a qu’un Dieu Créateur, un Jésus-Christ, Fils de Dieu, dont le règne est éternel.
– Sacrifie aux dieux, je te ferai pontife de Jupiter et père du Sénat.
– Tes honneurs ne sont rien pour un prêtre du Christ.”
Trajan, irrité, le fait conduire en prison. „Quel honneur pour moi, Seigneur, s’écrie le martyr, d’être mis dans les fers pour l’amour de Vous!” et il présente ses mains aux chaînes en les baisant à genoux.
L’interrogatoire du lendemain se termina par ces belles paroles d’Ignace: „Je ne sacrifierai point; je ne crains ni les tourments, ni la mort, parce que j’ai hâte d’aller à Dieu.”
Condamné aux bêtes, il fut conduit d’Antioche à Rome par Smyrne, Troade, Ostie. Son passage fut partout un triomphe; il fit couler partout des larmes de douleur et d’admiration:
„Je vais à la mort avec joie, pouvait-il dire. Laissez-moi servir de pâture aux lions et aux ours. Je suis le froment de Dieu; il faut que je sois moulu sous leurs dents pour devenir un pain digne de Jésus-Christ. Rien ne me touche, tout m’est indifférent, hors l’espérance de posséder mon Dieu. Que le feu me réduise en cendres, que j’expire sur le gibet d’une mort infâme; que sous la dent des tigres furieux et des lions affamés tout mon corps soit broyé; que les démons se réunissent pour épuiser sur moi leur rage: je souffrirai tout avec joie, pourvu que je jouisse de Jésus-Christ.” Quel langage et quel amour!
Saint Ignace, dévoré par un lion, répéta le nom de Jésus jusqu’au dernier soupir. Il ne resta de son corps que quelques os qui furent transportés à Antioche.
Abbé L. Jaud, Vie des Saints pour tous les jours de l’année, Tours, Mame, 1950

Ways of Knowing: To Know God

Richard Rohr Daily Meditation

To Know God

Wednesday, October 16, 2019

Today, we continue with Robert McAfee Brown, who uses an excerpt from the Book of Jeremiah to describe knowing God:

What does it mean to “know God”? Who are the ones who know God?

The questions seem simple and answers come immediately to mind. Those who know God are the ones who have had some experience of God about which they are able to tell us—sometimes a little too easily and glibly to be fully convincing, but sometimes in halting and fumbling ways that are themselves authentic pointers to the magnitude and awesomeness of the encounter they are trying to describe.

Such people will tell us that they have found God in the face of another person, or in a sunset, or in a compulsion to obey a moral demand, or in a sense of the immensity of space and their own smallness, or by reading the Bible, or through meditating on the life of Jesus.

The ones we call the “saints” are often those from whom we get our clearest picture of what it must be like to know God; their lives of prayer and meditation and good works have a transparent goodness that makes their appeal to the name and will of God convincing and compelling.

In contrast to such people, we know other people who make no such claims whatever. . . . For some of them, God is simply not an issue, and they live good, decent lives apparently unruffled by concern about God’s reality or nonreality. . . .

For still others, God is something or someone they have consciously discarded. . . . They may live exemplary lives, exhibit concern for the neighbor, even make sacrifices for the cause of the poor and the destitute. But they no longer claim to “know God.”

The above description is fairly commonplace . . . but we will be doing serious violation to the Bible’s understanding of what it means to “know God” if we leave it at that. There is a short—and startling—episode in the book of Jeremiah [22:13-17] that poses the question of “knowing God” in quite another way.

Woe to him who builds his house by unrighteousness,
and his upper rooms by injustice;
who makes his neighbor serve him for nothing,
and does not give him his wages;
who says, “I will build myself a great house
with spacious upper rooms,”
and cuts out windows for it,
paneling it with cedar,
and painting it with vermilion.
Do you think you are a king
because you compete in cedar?
Did not your father eat and drink
and do justice and righteousness?
Then it was well with him.
He judged the cause of the poor and needy;
then it was well.
Is not this to know me?
says the Lord.
But you have eyes and heart
only for your dishonest gain,
for shedding innocent blood,
and for practicing oppression and violence.

I, Richard, would ask, if a “believer” does not practice some level of nonviolent justice and compassionate action, do they really know God?

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

Robert McAfee Brown, Unexpected News: Reading the Bible with Third World Eyes (The Westminster Press: 1984), 63-65.

 

Dintr-un articol de Andrei Cornea

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/vinatorii-culegatori-pe-facebook

Și astfel revenim la întrebarea de la început: de ce sînt tentați atîția oameni de radicalism și de extremism? Cred că întrebarea nu e bine pusă: poate că nu extrema și radicalitatea sînt de explicat, ci opusele lor, moderația și comprehensiunea largă. Acestea sînt mult mai rare, cumva excepționale. Se vede asta la copii: sînt prin natura lor radicali, pripiți la judecăți simple, care divid lumea fără nuanțe între bine și rău. Maturizarea schimbă această atitudine, dar ea e numai arareori completă. Majoritatea rămînem imaturi în judecățile noastre sau cădem în imaturitate îndată ce avem ocazia și anumite frîne sociale ale politeții sînt înlăturate. Oricum, înțelegerea complexității vieții, deslușirea sensurilor devenirii unui om sau a unei situații se învață cu greu și nu sînt apanajul mulțimii. Nu e întîmplător faptul că marea literatură ține tocmai de înțelegerea acestei complexități și de aceea tocmai este ea „mare“ și nu-i „populară“: fiindcă refuză clasificările binare, exclusive.

Probabil că lunga noastră existență de vînători-culegători a selectat preferențial mințile simple și cu judecată rapidă și radicală. Un alt om, un animal, te poate ucide, dacă nu-l incluzi rapid în categoria „bun-rău“ după cîteva semne de recunoaștere elementare. Și – esențial – e preferabil să-l clasifici drept „rău“ și să-l ucizi, chiar dacă îți era de fapt prieten sau neprimejdios, decît să-i studiezi „devenirea“, riscînd între timp să pieri de mîna sau sub colții lui.

Așa procedează și radicalii de azi, care însă nu mai au justificarea strămoșilor din paleolitic. Stîrniți de ceea ce cred că e un adversar „recunoscut“ ca atare după cîteva semne primare și grosolane, ei atacă, terfelesc, insultă, se chinuie din răsputeri să distrugă reputații și să tîrască în noroi valori și oameni. Teama lor e că, dacă nu-și „omoară“ ei mai întîi victima aleasă, vor „pieri“ ei. Și, în pofida iluziilor pe care ni le facem uneori, departe de a constitui excepția, radicalismul și extremismul reprezintă fundamentul naturii omenești – atîta doar că unele împrejurări numite „civilizație“ le determină să stea în adormire în public și să clocotească numai în privat, dîndu-ne falsa impresie că, statistic, sînt puțin frecvente. Dar, în fapt, numai moderația și larga comprehensiune a vieții sînt excepția.

Avem tablete, celulare, Internet, Facebook, Instagram, GPS și cîte și mai cîte. Am descoperit chiar și „inteligența artificială“. Dar inteligența noastră naturală încă judecă în chipul vînătorului-culegător de acum 30.000 de ani: se grăbește să ucidă înainte de a înțelege. Mai mult: ucide pentru a nu risca să înțeleagă.

14 octombrie…

…Sfânta Paraschiva

Moastele Sfintei Parascheva

Un articol despre moastele sfintei

https://www.crestinortodox.ro/religie/moastele-sfintei-parascheva-126667.html

Joi, 13 iunie 2019, s-au împlinit 378 ani de cand au fost aduse moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași. „A stat 160 de ani în Bulgaria, 125 de ani în Serbia și aproape tot atâta vreme în Constantinopol, însă cea mai mare parte a timpului, Sfânta Parascheva a petrecut-o și o petrece alături de înaintașii noștri, de noi și nădăjduim că și alături de urmașii noștri, ocrotind Moldova”, a marturisit  părintele profesor Ion Vicovan, decanul Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași.

Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva se afla in Catedrala Mitropolitana din Iasi. Epivata este numele localitatii unde s-a nascut Sfanta Cuvioasa Parascheva. Desi, intr-o lucrarea aparuta la Moscova, in anul 1861, unii cercetatori sustin ca localitatea Epivat este de fapt numele vechii localitati „Drastor”, din Dobrogea, acest lucru nu poate fi intarit inca pe nici o marturie istorica autentica.

Aflata pe malul nordic al Marii Marmara, la aproximativ 50 de kilometri distanta de Constantinopol, langa vechea Kallicrateia, in fosta Tracie, pe actualul teritoriu al Turciei, localitatea Epivata se numeste astazi „Boiados” sau „Selim-Pasa”. La randul ei, localitatea Kallicrateia se numeste astazi „Mir Marsinan”. Ambele localitati amintite se afla asezate pe tarmul Golfului Athira (Buyuk Cekmece).

Parascheva, cuvioasa din Epivata

Nascuta intr-o familie crestina, cuvioasa Parascheva a dus viata curata si sfanta inca din frageda varsta. Astfel, dupa o perioada petrecuta in bisericile si manastirile din Constantinopol, ea va pleca la Manastirea Maicii Domnului, din Heracleea. Dupa cinci ani petrecuti in aceasta manastire, sfanta isi va indrepta pasii spre Tara Sfanta, unde se va aseza intr-o manastire de maici din apropierea Iordanului.

Epivata - Moastele Sfintei Parascheva

In urma unei descoperiri dumnezeiesti, pe cand avea numai 25 de ani, cuvioasa Parascheva va porni spre locul natal. Cuvantul dumnezeiesc ii cerea sfintei: „Lasa pustiul si intoarce-te in patria ta, unde vei da trupul tau pamantului, iar sufletul tau se va duce in cer, alaturi de Mirele tau.” In drum spre casa, ea se va opri mai intai in Constantinopol, unde se va inchina la icoanele Maicii Domnului din bisericile principale ale capitalei bizantine.

In legatura cu trecerea sfintei la cele vesnice, exista mai multe traditii. Astfel, se crede ca ea a ajuns in localitatea Kallicrateia, aflata la mica distanta de Epivat, unde a adormit in Domnul, la varsta de numai 27 de ani. Biserica crestina din Kallicrateia, aflata aproape de mormantul sfintei, a fost transformata mai apoi in moschee, iar mai tarziu, in anul 1980, a fost daramata, fiind inlocuita de o noua moschee.

Inmormantarea in Epivata - Moastele Sfintei Parascheva

Potrivit altei traditii, dupa ajungerea in Epivata, cuvioasa a adunat in jurul ei mai multe nevoitoare, formand o manastire cu viata de obste. Impreuna cu celelalte fecioare, sfanta Parascheva acorda mult timp ingrijirii bisericilor, precum si celor nevoiasi: saraci, bolnavi, vaduve, orfani si batrani. Un lucru mai de crezut este acela ca, odata intoarsa in tinutul natal, ea se va opri la Biserica Sfintii Apostoli, din Kallicrateia, pe care o va ingriji vreme de doi ani, pana in ultimele clipe ale vietii sale.

Dupa dezgroparea sfintei, randuita de Dumnezeu in chip minunat, trupul ei neputrezit a fost asezat in biserica localitatii (Kallicrateia sau Epivata) vreme de aproape doua sute de ani, pana in jurul anului 1235, cand a fost mutat in Biserica Maicii Domnului din Tarnovo, capitala veche a Bulgariei. Deoarece mutarea sfintelor ei Moaste a avut loc intr-o zi de 14 octombrie, aceasta zi a fost aleasa drept zi de praznuire a cuvioasei.

In biserica din Tarnovo, trupul sfintei va fi pastrat vreme de peste un secol si jumatate. Mai apoi, in anul 1393, datorita invaziilor otomane, sfintele Moaste au fost mutata in Vidin si Krusevat. Dupa batalia de la Nicopole (1396), sfintele Moaste au fost recuperate de tarina Milita din Belgrad, care i le-a cerut sultanului Baiazid; astfel, trupul sfintei va ajunge intr-o biserica din Belgrad.

Epivata - Moastele Sfintei Parascheva

In anul 1521, trupul sfintei va fi dus in Constantinopol, unde va fi pastrat pana in anul 1641. In acest an, domnitorul moldovean Vasile Lupu, in semn de multumire pentru ajutorul acordat patriarhului Constantinopolului, va primi Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva. Astfel, comoare cea de mare pret va ajunge in Iasi in ziua de 13 iunie 1641, ramanand aici pana astazi. Initial, moastele sfintei au fost asezate in Biserica Sfintii Trei Ierarhi, insa dupa incendiul din data de 26 decembrie 1888, acestea vor fi mutate in Catedrala Mitropolitana din Iasi.

Teodor Danalache