De ce a murit? De ce a înviat?

Dintr-o carte de Eloi Leclerc

„Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voinţe prometeice a unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confu­zie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi Turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forţă monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.

Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză feri­cită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace şi fră­ţie, părând a croi o cale de destindere şi de înţelegere. O firavă speranţă se naşte. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia şi izbuc­neşte o altă furtună. Pacea pe care o crezuserăm veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca şi excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu ala­iul lor de cruzimi.

Când se porneşte o nouă avalanşă de orori, Dumne­zeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri trage­dia, renunţând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Os 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creaţia pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunţa la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creaţia”. Dum­nezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.

Nu, Ziditorul nu-şi va uita măreţul proiect. Se va revela pe deplin celui pe care l-a voit şi iubit din vecie: omul, dorit ca să-i aducă lui Dumnezeu bucurie, fericire, slavă. Misiunea de a-şi mântui fraţii întru umanitate îi va reveni Fiului cel iubit; el îi va smulge din haos, din ură şi din moarte, cufundându-i în unda iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: pentru ca şi ei să se poată bucura de viaţa divină, având, de asemenea, parte de plinătatea ei. Dăruindu-se neprecupeţit omului decăzut, Dumne­zeu va revărsa asupra inimii omeneşti dragostea sa milostivă; va dărui propria privire îndurătoare asupra celui rătăcit. Pe scurt, îl va trimite pe Fiul său cel iubit pentru a fi chipul omenesc al Iubirii răscumpărătoare.

De aceea a coborât Fiul unic al lui Dumnezeu în lumea noastră dezbinată şi sfâşiată. Sosirea lui fusese anunţată, însă el a apărut printre oameni fără nimic din strălucirea aşteptată: „într-o asemenea obscuritate (ceea ce lumea numeşte „a fi obscur”), scrie Pascal, încât istoricii, cei ce nu notează decât evenimentele importante ale statelor, abia dacă l-au observat”. „Glo­ria pe care venise s-o arate” era de alt ordin. Refuzând de la început orice rol politic, orice ispită de îmbogăţire ori de cucerire a unei puteri, Isus s-a făcut servitor al tuturor, trimis al împărăţiei iubirii. Ambiţia lui nu era alta decât să reveleze şi să facă prezentă, în universul nostru nemilos, iubirea duioasă a lui Dumnezeu.

Mântuirea omenirii nu putea trece decât prin des­chiderea ei către avântul creator ce a prezidat la zidirea lumii. Isus s-a străduit, aşadar, să le arate oamenilor, prin faptă şi prin cuvânt, că adevărata viaţă este cea în care domneşte iubirea, căci ea vine de la Dumnezeu, fiind însăşi viaţa lui; iubind, putem şi noi avea parte de viaţa divină. Viaţa dumnezeirii i se oferă omului. Numai ea îl poate scăpa de ură, de dezbinare şi de sfâşiere; numai ea, făcându-l capabil de împărtăşirea infinită, îl poate ridica pe om la adevărata sa statură.

Mesajul lui Isus se poate rezuma în puţine cuvinte: „Dumnezeu este Iubire” (1In 4,8.14). Iubirea trece obligatoriu prin împărtăşire, prin dăruire de sine. Iată ce vrea Dumnezeu: să-l înveţe pe om să iubească aşa cum iubeşte El, dezinteresat, infinit de generos, fără nici un calcul. Focul care-l mistuie pe Isus, iubirea pe care o arată întreaga sa viaţă, nu se poate reduce la iubirea unui om faţă de semenii săi, nici la iubirea de Dumnezeu a unui om. Ea este chiar iubirea dumnezeiască îndreptată asupra tuturor. În Isus, prin el, Dumnezeu îi iubeşte pe oameni şi vrea să se împărtăşească lor.

Isus îşi poartă mesajul pornind de la ceea ce trăieşte el însuşi în relaţia sa atât de adâncă, de strânsă, cu Tatăl. El se simte cuprins şi transportat de dragostea ce curge dinspre Tatăl. Un talaz uriaş, purtător de viaţă, îl ridică pe Isus, vrând să se reverse prin el asupra între­gii umanităţi. Lui Isus, Tatăl i s-a arătat şi dăruit

deplin, iar dorinţa cea mai aprinsă a Fiului este să împărtăşească această plinătate cu fraţii săi întru umanitate: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine…” (In 5,26) Iar aceasta, pentru ca el s-o dăruiască tuturor oameni­lor şi ca „oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

E bine ştiut felul în care a fost întâmpinată învăţă­tura lui Isus de către mai-marii religiei. Cu neîncredere, rapid transformată în ostilitate făţişă. Isus nu se înca­dra în nici una dintre categoriile pe care le recunoş­teau. Nu intra în logica credinţei. Desigur, nu respin­gea Legea – îi amintea energic cerinţele esenţiale –, dar, în mod vădit, perspectiva lui nu era cea a dreptăţii ce trece prin respectarea poruncilor Legii. Nu a venit ca să judece, cu atât mai puţin ca să osândească în numele Legii, ci a venit ca să mântuiască ceea ce era pierdut, să tămăduiască, să dăruiască, din belşug, viaţă. Pentru el, exista ceva mai vechi şi mai puternic decât Legea. Ceva imens, absolut nemeritat. Voinţa plină de dragoste a Tatălui era dăruirea propriei sale vieţi în Fiul cel iubit, făcut om printre oameni. Iată ce preceda absolut totul, chiar şi Legea, chiar şi zidirea lumii. Creaţia îşi avea obârşia în planul binevoitor conceput de inima iubitoare a lui Dumnezeu. Nimic nu putea trece înainte şi nu se punea nici o condiţie. Un dar absolut gratuit, universal.

Iată de ce se îndrepta Isus către toţi oamenii, fără deosebire. Arăta totuşi o preferinţă: faţă de păcătoşii notorii sau de cei consideraţi ca atare. Frecventa bucu­ros „mulţimea aceasta blestemată care nu cunoaşte Legea” (In 7,49). Celor pe care aceasta îi scandaliza, le spunea: „Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi” (Mt 9,13); „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de con­vertire” (Lc 15,7). Iar misiunea lui Isus nu era de a-i întâmpina exclusiv pe cei drepţi, respingându-i pe cei­lalţi, ci de a aduce lumii împărtăşirea lui Dumnezeu, ce nu se poate merita prin ascultarea, oricât de fidelă, de Lege.

La început este Darul lui Dumnezeu: puterea năval­nică a unei Iubiri nemăsurate. Isus aducea o revelaţie enormă. Într-un univers religios în care Legea stăpâ­nea în chip absolut, era o revelaţie subversivă, pur­tând riscul sfărâmării întregului sistem. De aceea, Isus a fost tratat ca un ins periculos. Mai întâi l-au făcut impostor: cum ar fi putut un trimis al Domnului arăta atâta atenţie şi prietenie tocmai celor ce-şi băteau joc de legea lui Dumnezeu? Apoi, l-au asimilat cu excluşii blestemaţi pe care-i frecventa. Dat fiind că întregul popor îl urma, s-au hotărât să-l suprime, discreditându-l total. Au ales pentru el supliciul celor blestemaţi. Moartea pe cruce avea să le aducă tuturor dovada că Dumnezeu nu era cu el, măturând impostura.

Când Isus şi-a dat seama că misiunea lui îl conduce drept către o moarte violentă şi infamantă, nu a dat înapoi, în pofida consternării şi spaimei cărora, în unele ceasuri, le cădea pradă. „S-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim”, cum scrie Luca (9,51), vitejeşte, pen­tru a aduce prin moartea sa dovada supremă, mărtu­ria strălucitoare a dăruirii vieţii dumnezeieşti tuturor oamenilor. Jertfindu-se, avea să descopere şi să împli­nească măreţul plan al lui Dumnezeu.

Isus nu-şi va îndura moartea ca pe o fatalitate. „Îmi dau viaţa ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10, 18). Iar pentru a o arăta cât se putea de limpede, în cursul ultimei sale cine cu discipolii, „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: «Acesta este trupul meu dăruit pentru voi… Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi»” (Lc 22,19-20). Întâmpinând astfel moartea, într-o deplină acceptare, Isus lăsa să se vadă profunzimea şi puterea vieţii aflate în el, tinzând irezistibil către comunicare, într-atât încât nimic nu-l mai putea opri: nici suferinţele, nici umilinţele, nici măcar moartea.

Moartea prin răstignire a lui Isus e, aşadar, punctul culminant al misiunii sale; e actul prin care s-a împli­nit ceea ce venise el să vestească: împărtăşirea plinătă­ţii de viaţă aflate în Fiul unic al lui Dumnezeu, izvo­rând dintr-o dragoste a cărei violenţă e atât de mare, încât a provocat ieşirea lui Dumnezeu din el însuşi. Prin trupul dăruit, prin sângele vărsat de Isus, se revarsă îmbelşugat asupra întregii omeniri chiar viaţa lui Dumnezeu, iar apa şi sângele ce au curs din coasta deschisă a Celui răstignit (In 19,34) oglindesc această incredibilă, copleşitoare revărsare. În jertfa Fiului se dăruieşte pe deplin Dumnezeu.

Învierea lui Isus în dimineaţa Paştelui vine să con­firme că ceea ce s-a dăruit sub semnul trupului jertfit şi al sângelui vărsat este cu adevărat viaţa eternă a dumnezeirii: ceva mai tare ca moartea, mai vechi şi mai proaspăt, totodată, decât însăşi creaţia. Căci viaţa veşnică şi Iubirea ziditoare sunt totuna. Învierea lui Cristos aduce lumină asupra tainei actului creator. Ea revelează ceea ce s-a dorit dintotdeauna: un om care să fie Dumnezeu. E împlinirea unei străvechi făgăduinţe: „promisiunea făcută părinţilor, pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru copiii lor, pentru noi, înviindu-l pe Isus, aşa cum este scris în psalmul al doilea: «Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut»” (Fap 13,32-33). Pri­mul născut dintre morţi îl dezvăluie pe Primul născut din creaţia întreagă. În dimineaţa Învierii, prin Isus, omenirea îşi regăseşte splendoarea de la început:

„Părinte al veacurilor lumii,

îţi aducem înainte ziua aceasta din urmă,

urcând prin noi, ca să-l întâmpine

pe Cel dintâi născut al Dragostei tale” (Patrice de La Tour du Pin)

„S-a sculat din morţi Fiul lui Dumnezeu, al nostru frate.

Slobod, neînvins, s-a ridicat din mormânt, smulgându-ne morţii,

ne-a luat în inimă destinul, spre a-l umple de lumina lui”.”

 

Cale de îndumnezeire, Sapientia Iasi, 2012

© Titlul original: Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, Desclée de Brouwer, Paris, 1995