Factura încă nedecontată a ororii comuniste,
România a intrat în anul 100. Pe ecranul televizorului, titlul marchează 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Ceaușescu, un dictator crud și mediocru, care este vinovat de întunericul în care un întreg popor și-a ținut secretă, la lumina lămpilor, umanitatea.
Îmi spune Lucian Boia: România actuală porneşte din comunism,de aici şi funcţionarea în genere a societăţii româneşti este atât de defectuoasă. Plătim în continuare pentru comunism.
La 28 de ani de la ieșirea dintr-una dintre cele mai mari orori ale umanității, dictatura comunistă, încă se mai oftează câte un ”era mai bine în comunism!”, deși nici măcar câinele lui Vodolazkin nu ar fi stat atunci în preajma oamenilor dezumanizați, călăi ai propriilor semeni. Cât e ”ostalgie”, un fenomen pshihologic mai degrabă, o nostalgie după Estul în care, odată devenit complice al regimului, siguranța zilei de mâine părea o binefacere și cât e obiceiul de a conduce pe autostradă fără oglinzi retrovizoare, într-o călduță necunoaștere a istoriei recente, așa cum descrie fără-de-memoria socială scriitorul Aris Fioretos? Ismail Kadare e mai tranșant: numai cultura mică te ține prizonier acestei nostalgii după un regim politic criminal.
Vă propun un dialog fictiv, decupat din interviurile luate de-a lungul ultimului an, despre cum e omul sub dictatură.
Ismail Kadare: Dictaturile sunt asemeni unei nopţi fără sfârşit. Insuportabile. Am trăit în Uniunea Sovietică în studenţie, dar am călătorit mai ales în Occident. Dictatura este asemenea unei nopţi, viaţa în dictatură nu este deloc interesantă.
/…/ Dictatorii, cum a fost Enver Hoxha, făceau asta pur şi simplu pentru a-şi asigura puterea personală. Dar până la urmă ce însemna dominaţia otomană? Ostilitatea faţă de Europa. Iar cea comunistă a fost la fel, ostilă faţă de Europa. Tragedia ţărilor balcanice, în primul rând a Albaniei, a fost faptul că au fost separate de Europa.
/…/ Aveam libertatea interioară de a scrie şi asta m-a făcut fericit. În timp ce lucram la cărţile mele, uitam lumea comunistă, uitam deAlbania, uitam de Moscova, de Tirana şi toate idioţeniile legate de plenare, congrese. Cred că Pasternak, Mandelştam trăiau acelaşi lucru; dacă nu, nu ar fi putut scrie în acele vremuri. Ana Ahmatova, de pildă, are o frază foarte bizară; ea era obsedată că şi-ar fi scris unele dintre poeme atunci când era moartă. Ea credea că le-a scris când era moartă: e la fel ca atunci când eu spun că am trăit în altă lume, dar ea a formulat-o într-un mod mai interesant. Au fost câteva perioade din an, atunci când scriam, când eram mort.
/…/ Lumea comunistă îşi are originile în mediocritatea lui Marx. Doar “gauche”-ismul de astăzi insistă că ar fi fost un geniu, fără a ţine cont de sărăcia conceptelor acestuia. În esenţă, Marx a propus pur şi simplu inversarea ordinii lumii, astfel încât clasa muncitoare să învigă capitalismul. Dar nicăieri în toată opera sa nu există nici măcar o pagină sau un paragraf despre această lecţie fundamentală a gândirii, a civilizaţiei umane: nu trebuie niciodată exagerată folosirea urii atunci când vrei să schimbi ceva. Când îţi ocupi toată viaţa visând la răsturnarea ordinii existente, nu trebuie să uiţi că întreaga civilizaţie occidentală îşi are originile în această ură oarbă cu care grecii au distrus Troia. În acel demon, în acele tenebre. Au masacrat toţi locuitorii, au ras oraşul de pe faţa Pământului. Iar zeii i-au condamnat pe greci pentru această cruzime.
Marx nu s-a gândit deloc la acest lucru simplu, la faptul că această clasă muncitoare, atunci când va lua puterea, va fi extrem de crudă cu cei pe care îi numea burghezie, şi nu erau doar câţiva, ci mii, milioane de oameni. Intelectuali, militari, oameni de ştiinţă, artişti, bancheri, cu familiile lor, cu toţi cei apropiaţi. Şi iată că aşa a apărut comunismul, cea mai mare crimă din istoria umanităţii. Şi asta din aceast motiv, pentru că nici Marx, nici Lenin nu au scris un rând despre moderaţie. Dimpotrivă, au tot vorbit despre lupta de clasă, despre cum trebuie sa fii vigilent, să duci cruzimea până la capăt, fără milă. Practic la baza marxismului se află sloganul “să nu mai existe pic de umanitate”. Şi ce este ciudat este că nici măcar acum nu se vorbeşte despre adevărata faţă a marxismului. Se admite uneori că Marx a făcut unele erori, dar totuşi se spune că a fost un geniu.
Magda Grădinaru: Cu toate acestea, nu ştiu cum este în Albania, dar în România sunt mulţi care au nostalgia comunismului.
Ismail Kadare: Asta există peste tot, din păcate. Oamenii simpli, fără cultură, au această nostalgie.
Ion Vianu: Asta este o amintire extraordinară. Am făcut această nesăbuinţă, pentru că era un lucru absolut periculos, am dus-o pe Marie France Ionesco, care venea des în ţară pe vremea aceea, să vadă salonul de agitaţi, cum se numea, salonul închis al secţiei de psihiatrie în care lucram şi ea a fost impresionată. Ea, venind din afară, a văzut imediat esenţialul. A spus: bine, dar oamenii aceştia nu spun decât un singur lucru: ”Nu am făcut nimic”. Am realizat mai bine ceea ce vedeam şi auzeam în fiecare zi, prin prisma unui ochi străin, virgin de această traumă zilnică. Am realizat această culpabilitate. Un regim totalitar nici nu poate exista dacă nu contează pe culpabilitatea oamenilor. Dacă nu ne-am mai simţi vinovaţi, cum am mai suporta?
Asta este clar la Stalin. Cu cât omora mai mulţi oameni, cu atât era mai susceptibil el însuşi să fie omorât. Se instalase un fel de cursă a uciderilor în el însuşi. E ceva obiectiv în asta. El era din ce în ce mai detestat, pe măsură ce era mai temut. Nu putea decât să pluseze. Cu cât era mai temut, cu atât se temea mai tare şi probabil că mecanismul acesta joacă un rol în vieţile tuturor dictatorilor, sub forme diferite.
Nu mă aşteptam ca oamenii să iasă atât de loviţi, atât de izbiţi din această încercare a comunismului, încât să participe la o societate care, din păcate, este foarte puţin constructivă şi foarte puţin creativă, la o societate în care ideea de bine comun, ideea cea mai preţioasă pe care o putem avea cu privire la societate, nu este îndeajuns promovată.
/…/ Aşa, la prima vedere, pare imposibil un adevărat regim totalitar, dar avem regimuri iliberale şi Europa însăşi conţine un principiu totalitar, care poate fi binefăcător, în măsura în care impune anumite standarde, dar care conţine şi genele autoritarismului. Autoritarismul este în germene prezent şi se poate exercita fie printr-o relaxare totală a moravurilor, fie printr-un fel de victorianism pudic, de moralism foarte exigent.
Evgheni Vodolazkin: Da, aşa este. Pentru că orice dictatură vede în om ceea ce este cel mai rău. Iar cel mai rău pentru o dictatură este neascultarea. Însă dictatura nu este ceva atât de simplu, cum ar putea să pară. Dictatura nu este un eveniment care se petrece întâmplător. Nu este ca şi cum ar veni un om rău şi ar spune: ”am să vă organizez o dictatură”. El este aşteptat. Sună îngrozitor, însă el este aşteptat. Societatea este pregătită pentru a primi o dictatură, nu întâmplător dictatura urmează haosului. Cel puţin aşa a fost în Rusia. Câteodată, unora le place să arate că la noi, pur şi simplu de pe Marte a coborât Stalin şi a omorât câteva milioane de oameni. Dar nu este aşa. Puteţi să vă imaginaţi că Stalin vine la Londra şi spune ”Băieţi, am să fiu dictatorul vostru”?
/…/ Dacă nu ar fi fost comunismul o religie, i-ar fi fost indiferent că cineva crede în Dumnezeu. Dar a fost o religie şi nu puteau exista două religii.
/…/ Era un om care îşi omorâse tatăl, un preot, şi care a ajuns în lagărul de concentrare, însă aici au văzut că poate să facă orice treabă şi a fost pus supraveghetor. Noaptea, el împuşca oameni şi se pare că îi plăcea foarte mult să facă asta. Acolo trăia un câine, pe care îl chema Black, şi acest câine, văzând cum ducea oamenii să îi împuşte, începea să urle îngrozitor, pentru că înţelegea ce se întâmplă. Uspenski a vrut să împuşte şi acest câine, dar câinele a reuşit să fugă în pădure şi a rămas să trăiască acolo. A înţeles că e mai bine cu animalele sălbatice, decât cu acei oameni.
Matthias Nawrat: Cred că ideea principală a unui regim totalitar, strategia sa principală este de a lua oamenilor umanitatea, individualitatea, încrederea în ei înşişi. De a reduce individul la un număr. Prin urmare, viaţa unui individ nu mai este importantă şi poţi ucide oricât este necesar. Toate regimurile totalitare au reuşit să creeze structuri în care unor indivizi le era permis, şi ajungeau cu mare uşurinţă, să ucidă, să elimine alţi indivizi. Oamenii ajungeau rapid să nu mai audă vocile lăuntrice, morale, şi asta deoarece instituţiile, structurile acestora, propaganda acţionau în acest sens.
/…/ Aşadar oameni au pe de o parte nostalgia timpurilor care s-au dus şi nu disting asta de nostalgia pentru sistemul în care trăiau. Sun lucruri diferite, dar oamenii le amestecă, uitând de lucrurile rele şi asociind fericirea tinereţii cu sistemul politic. Am discutat cu mulţi ruşi, de exemplu, şi ei spuneau că măcar în comunism toată lumea era săracă, iar azi sunt unii, puţini, foarte bogaţi, şi toţi ceilalţi mult mai săraci. Acum nu se mai ajută oamenii între ei, pe când pe atunci ne ajutam cu toţii unii pe ceilalţi. Nu cred că lucrurile stăteau chiar aşa, chiar dacă ei păreau sinceri când vorbeau despre echitatea socială din trecut. De aceea e important recursul la literatura acelor vremuri, oamenii trebuie să citească Stoljeniţân sau pe alţi scriitori care au reuşit să arate cum funcţiona sistemul.
/…/
Ce vreau să spun e că libertatea e un lucru greu, adevărata libertate implică să accepţi că nu există răspunsuri uşoare, că nu există nimeni care te poate salva cu adevărat, în sens metafizic, să te salveze de la a muri. Sunt mai multe straturi aici. Oamenii astăzi se gândesc în mod normal la economie, la cum arată viaţa lor, dacă sunt sau nu fericiţi. Dar într-o zi se trezesc dându-şi seama că securitatea în care trăiesc nu e ceva ce durează la infinit, văd ca sunt războaie în lume, se gândesc: poate vom avea un război chiar aici, la noi. Într-un astfel de context apare unul ca Putin, care exploatează aceste temeri şi spune: eu sunt singurul ce vă poate salva de la o moarte altfel inevitabilă. Asta e esenţa populismului lui Putin, care se conectează foarte puternic şi la mesajul Bisericii Ortodoxe. Putin se prezintă ca un fel de Mesia, nu excelează deloc pe partea economică, tehnică sau socială, dar vine şi spune simplu: modelul meu de societate este singurul care vă poate apăra, care poate apăra valorile tradiţionale creştine de ameninţarea Islamului. În Polonia avem ceva similar: Kachinsky, prin felul în care vorbeşte, prin argumente şi prin retorică, vrea să fie şi el un mic Mesia: ”construim singurul model de societate care poate apăra Europa de aceşti imigranţi barbari care ucid şi violează”.
…
Ludmila Ulițkaia: Pentru stat este important ca toți oamenii să fie, așa cum spunea Stalin, niște șuruburi. Fiecare om are dreptul la libertate, la libertate interioară, pe cînd statul vrea să îi ia din această libertate. Individul duce așadar o luptă pentru a nu accepta această privare de libertate, dar încearcă în același timp să nu comită nici o infracțiune. Există perioade în care statul îi dă omului posibilitatea să respire, îl lasă să gîndească, nu încearcă să pătrundă în ce are el intim, în mintea lui, îi lasă acest drept, de a avea propria părere. Există, însă, și perioade în care statul este foarte dur și în care încearcă, prin orice metode, să-i îngrădească omului spațiul personal și drepturile. Sînt destul de în vîrstă să fi trăit şi în timpul lui Stalin (îmi amintesc foarte bine funeraliile lui Stalin), și în timpurile lui Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Elţîn, Putin și vă pot spune că fiecare putere are un chip anume.
…
Aris Fioretos: Dictaturile au metode insidioase de a pătrunde până în fibra profundă a oamenilor şi a relaţiilor dintre ei. Sunt metode ale paşilor mărunţi. Lucruri banale, imperceptibile, dar care reuşesc să pătrundă în oameni, să ucidă binele din ei. Când îşi dau seama că au mers prea departe, aceşti oameni sunt deja captivi. /…/ Cred că şi în România dictatura şi-a creat un vocabular propriu, cu cuvinte care încercau să mascheze realitatăţi foarte brutale. În Grecia tortura era denumită “petrecere cu ceai”, violul, o formă de tortură răspândită, era “petrecere cu ceai şi prăjituri”. Acesta era limbajul represiunii.…
Lucian Boia: (Comunismul) A distrus, practic, totul, a creat o nouă Românie, degeaba vrem noi să ne racordăm la România interbelică. România actuală porneşte din comunism,de aici şi funcţionarea în genere a societăţii româneşti este atât de defectuoasă. Plătim în continuare pentru comunism /…/
Da, nu este doar o dictatură, ci un regim totalitar, asemănător, în unele privinţe, cu nazismul sau fascismul. A fost însă un sistem totalitar complet, care a mers până la desfiinţarea proprietăţii private. Niciun regim totalitar nu a mers atât de departe, în re-elaborarea aproape completă a societăţii. Un sistem totalitar are un proiect bine definit, nu e o simplă dictatură care asupreşte şi-atâta tot.
/…/
Oamenii au trăit în comunism, dar au trăit şi în afara comunismului. Duceau o viaţă dublă si se putea, până la un punct. Sigur că economia era etatizată, a întregului popor, dar oamenii se aprovizionau şi fără voie de la conducere. Se profita cât se putea de mult, iar asta i-a marcat pe români şi se mai vede şi astăzi. Comunismul i-a învăţat pe oameni să se ascundă, să mintă, să fure. Şi lucrurile astea s-au moştenit, au rămas. Lipsa regulilor, sau nerespectarea lor, profitul dincolo de lege sau împotriva legii. Toate astea au rămas. /…/
În postcomunism au profitat tot cei care profitaseră în vremea comunismului, cei care profitaseră în mai mare măsură, nu ca aceşti bieţi ţărani deveniţi muncitori. Mă refer, bineînţeles, la cei din aparatul de partid, din Securitate, oamenii care fuseseră ridicaţi mai sus de regimul comunist şi care au profitat acum, cînd s-a făcut marea împărţeală, pentru că asta a fost, împărţirea tezaurului lăsat de comunism. Era întreaga economie, care era economia întregului popor, ceea ce înseamnă că era economia nimănui. Cei care s-au aflat în poziţii importante în regimul comunist au reuşit să îşi asigure partea leului.
- Cum să ne explicăm nostalgia după comunism, un regim dictatorial? Şi e aici un fenomen bizar: vorbim nu doar despre nostalgia părinţilor noştri, dar şi a generaţiei mai tinere, care nu a trăit, practic, comunismul.
Adam Burakovski: Chiar astăzi,când am venit la Târgul de Carte, am vorbit cu taximetristul despre asta şi el mi-a spus că mulţi oameni vorbesc în taxi despre Ceauşescu şi printre ei sunt şi tineri. Nostalgia aceasta este efectul dezamăgirii date de starea de lucru de acum.
- Scrieţi, în prefaţa acestui volum despre Ceauşescu, că nu este rentabil să fii sclav.
Adam Burakowski: Nu e rentabil. Mental nu e rentabil, pentru că scalvia este mai ales un lucru care ţine de mentalitate.
- Aşa reuşeşte un regim totalitar să se impună, speculând frica şi folosind teroarea?
Adam Burakowski: Da,exact. Este o carte excepţională scrisă în perioada comunismului, ”Jurnalul fericirii”, a lui Nicolae Steindhardt: el era în închisoare, dar nu era sclav mental.
- Dar când pui punct fricii?
Adam Burakowski: Atunci când şi alţi oameni oameni sunt împotrivă. Aşa multe schimbări au fost încurajate de partid, chiar şi perestroika.
Ion Vianu: Este ceea ce se numeşte în germană ”ostalgie”, nostalgia Estului. Probabil că ea există, dintr-un punct de vedere foarte precis, că oamenii trăiau modest, prost, trăiau psihologic într-o situaţie incomodă, cea de frică, dar, credeau ei, că au o anumită siguranţă a zilei de mâine. Era un regim paternalist, în care tatăl era pedepsitor, era un Iehova antic, dar care îţi dădea, sau era presupus că îţi dă, de mâncare. Eu când am fost dat afară de la Universitate, pentru că cerusem să plec, nu aş mai fi vrut să lucrez,aşteptam paşaportul. Mi s-a spus: ”Trebuie să lucrezi, pentru că în România toată lumea trebuie să lucreze”. Am fost numit la o policlinică de cartier, unde am făcut psihiatrie două luni, de altminteri a fost o experienţă interesantă. A trebuit să lucrez, munca,fiind o obligaţie, îţi era asigurată. Astăzi, trebuie să ne descurcăm. Există însă un avantaj psihologic care este incontestabil, acela că ştii ce vei face a doua zi dimineaţă.
Blog de albina 