Tot Doru Davidovici…

… tot din „Intrarea actorilor”

… m-am dus la vestiar să mă schimb. M-am băgat sub duş, şuvoaie de apă fierbinte îmi înroşeau pielea amorţită, mi-am spus că aş fi putut lăsa încă două secunde avionul pe traiectorie, înainte de a redresa.

      — Ce-i cu fata?

      — Lena, am zis. O cheamă Ileana, dar eu îi spun Lena.

      — Ce-i cu Lena?

      — E dansatoare. Flamenco, balet clasic şi dansuri moderne, îţi scrânteşti picioarele când dansezi cu ea.

      — Înseamnă că n-ai treabă…

      — Cu ce să n-am treabă?

      Pisi m-a privit visător: „are un trup”…

      Am ridicat din umeri, Pisi cânta la chitară, asta îl scutea de multe.

      — Nu-i vorba de trup, am încercat să explic.

      Am închis ochii, am văzut în dosul pleoapelor strânse gâtul încordat al Lenei, umerii, sânii rotunjind inscripţia „make love”… Picioarele lungi, puternice, şi am repetat:

      — Nu-i vorba de asta, deşi…

      Am tăiat aerul îngheţat cu mâna înmănuşată, am lovit cu muchea palmei în perna umflată, strânsă într-o reţea de sandouri elastice, a paraşutei pe care şedea Pisi:

Au englezii o vorbă, „last but not least”.

      — O iubeşti, a spus prietenul meu. De asta gemi toată noaptea, ca un taur înainte de coridă.

      — Dumnezeule, am făcut, şi eu gem?

      — Dar cine mai geme?

      Nu ştiam dacă trebuie să râd sau să plâng.

      — Toţi, am spus. Toţi gem noaptea, în frunte cu tine.

      Pisi a zâmbit visător; dinspre radiofar un avion venea la aterizare şi m-am ridicat în picioare pe prelata aşternută deasupra pământului îngheţat, să văd mai bine. Coborâse cam mult, părea că e gata-gata să agaţe cu roţile antenele goniometrului. Mi-l închipuiam pe Pirat spumegând în zebră cu microfonul la gură, şi n-aş fi vrut să fiu acum în cabina avionului. YAK-ul a redresat şi s-a aşezat puţin placat; a săltat mărunt şi greoi de două-trei ori, apoi s-a potolit. Îl vedeam cum frânează poticnindu-se, a degajat la capătul pistei stârnind un nor de zăpadă şi acum rula drept spre noi, parcă ar fi vrut să ne toace cu elicea care se întrevedea ca un disc argintiu.

      — Deci, Werther, a reluat Pisi.

      — Nu Werther, am spus. Nu Werther, şi nici Romeo. Şi nici tipul ăla din Love Story. Eu. Dar nu mai ştiu, şi nu-ţi spun, pentru că vreau să scap de tine, ci pentru că, într-adevăr, nu mai ştiu. A fost ceva, foarte mult, dar a venit chestia asta, şi acum nu mai ştiu.

      — Ce chestie?

      Am arătat cu un gest scurt IAK-ul care trăsese la linie; motorul i se oprea tocmai atunci, scoţând un nor de fum alb, ca un suspin.

      — Zborul.

      Pisi a făcut o grimasă, reveneam la discuţia noastră din totdeauna, el nimerise la aviaţie numai fiindcă nu reuşise la facultate, apoi mai era şi chitara… Pentru el era simplu, zborul e o felie, iar Lena e altă felie de viaţă. Pe mine feliile astea de viaţă mă întristau, fără să-mi dau seama de ce.

      — Nu-i aşa simplu…

      — De ce? A vrut Pisi să ştie.

      — Eu n-am fost picat de Otto Sacter la examen…

      M-am ridicat, am întors paraşuta pe care stătusem cu hamurile în sus, am început să-i potrivesc chingile. Mi-am scos mănuşile, chingile se întăriseră scorţoase din cauza frigului, degetele mi se lipeau de cataramele late şi nichelate. Pisi fusese trântit la admitere de cunoscutul matematician şi nu se sfia să fie mândru de asta; n-ar fi fost cazul s-o amintesc, dar nu aveam alt argument. M-am întors cu spatele, cu mâinile întinse lateral şi în jos, depărtate de corp, Pisi a venit ţinând paraşuta de ham, şi mi-a aşezat chingile pe umăr. Am închis catarama, zăvorul a pocnit sec când paftaua roşie de metal s-a siguranţat.

      — Mulţumesc. Pisi mi-a petrecut chingile printre picioare şi n-a întrebat decât când a tras de mânerele laterale, verificând ajustarea paraşutei pe corp:

      — Ce are Sacter cu zborul?

      Mi-am făcut de lucru cu mânerul cuţitului de vânătoare, care ieşea din cizma dreaptă; am prins pe picior, deasupra genunchiului, tăbliţa de metal cu coperţi străvezii de plastic, celuloidul transparent pleznise din cauza gerului şi abia mai puteam citi cifrele notate pe hârtia galbenă de dedesubt.

      — Pe mine zborul mă umple pe undeva, pe aici – am arătat cu degetul mare spre piept, unde dintre chingile crucişe ieşea fermoarul lat al salopetei – fără compromisuri.         — Atunci dansatoarea de flamenco zboară afară, în calitatea ei de compromis”.

      — Asta-i, că nu zboară. Am pornit legănându-mă spre avionul care aştepta la linie; elicea ronrăia domol la ralanti, aerul tremura străveziu deasupra capotei încinse, din cabină se vedea capul tehnicului care încălzea motorul. Pisi tropăia lângă mine, cu casca îmblănită în mână, urechile clăpăuge se înroşiseră de frig dar aşa era el, nu-şi punea casca decât când urca în avion, ca să-şi menajeze părul. Avea un păr negru, lăţos, în smocuri, ca de câine, şi îl înţelegeam cu un fel de regret când îi vedeam fruntea înaltă, prea înaltă – boltindu-se deasupra ochilor albaştri. Am întors capul şi am spus, peste umăr: „se agaţă undeva şi rămâne”.

      — Flotant, a comentat Pisi. Fă-o să înţeleagă asta…

      Am făcut semn tehnicului să nu oprească motorul şi m-am căţărat pe aripă; am păşit, alunecând, de-a lungul bordului, tehnicul a ieşit din cabină pe cealaltă aripă, apoi, când m-am instalat înăuntru, s-a aplecat să-mi lege chingile. Am cuplat radioul, oxigenul, am pus contactele, am cerut permisiunea de rulaj. Piratul a mormăit ceva la radio, în căşti era un bâzâit continuu, nu se înţelegea bine, am cuplat atenuatorul de zgomot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.