La ce pot folosi crizele

Christiane Singer, 1943-2007

                                                                           

Viaţa, un joc făcut din descoperiri, pierderi, regăsiri?

Da, o poţi privi şi astfel. Căci numai străbaterea unei lungi serii de asemenea experienţe poate dărui omului bunul nepreţuit care se numeste : « aflarea sinelui ». O descoperire esenţială, care trece printr-o ucenicie a « doliului », o străbatere conştientă a tragediei unor pierderi, ducând la revelaţia faptului că, în adânc, fiecare dintre noi este singur şi că nimeni nu poate asuma, în locul nostru, existenţa care ne este proprie :

«  Faptul de a avea o conştiinţă de sine, de a fi conştient de personalitatea sa, trece prin aceea că te ştii şi te simţi deosebit de celelalte fiinţe, şi nu ajungi la această conştiinţă decât printr-un şoc, printr-o durere mai mare sau mai mică, prin senzaţia atingerii propriilor limite (…) Cum să ştii că exişti fără să suferi mai puţin ori mai mult? Cum să revii la tine, cum să capeţi o conştiinţă reflexivă, dacă nu prin durere? Când te bucuri, uiţi de tine, treci în altcineva, te îndepărtezi. Nu redevii tu însuţi decât prin durere. » (Miguel de Unamuno, Sentimentul tragic al existenţei)

Nu numai că « nu redevii tu însuţi decât prin durere», adaugă Lytta Basset, dar nici nu devii cel care eşti decât prin durere. Iar aflarea identităţii proprii, instalarea în ceea ce este mai adânc în fiinţa sa, poate fi pentru om chiar mai important decât aflarea fericirii. « Nu fericirea o căutam » – declară fiul mezin din pilda biblică, asa cum îl înfăţisează piesa lui André Gide: „ce doream, era să aflu cine sunt” ».

… Omul, mai spune Unamuno, « prin simplul fapt că este om, că are o conştiinţă, este deja, în raport cu măgarul ori cu crabul, un animal bolnav. Conştiinţa este bolnavă ».

Bucuria, la care suntem chemaţi, aşa « bolnavi » şi « căzuţi » cum suntem, nu poate fi decât dumnezeiască. Bucuria paradoxală, inestimabilă, de a fi… Ne precede, ne este destinată, dar vine, şi pleacă, fără ca noi să avem vreun merit, atunci când vine, sau vreo vină, când o pierdem…

Este ce ne spune povestea biblică a lui Iov. Iat-o, rezumată de Christiane Singer, care-i adaugă mărturia ei personală, într-un minunat text numit « Du bon usage des crises ».

De fapt, ce se petrece când trecem printr-o (gravă) criză (existenţială)? Se petrece în linii mari aceasta. Un glas răsună, şi ne zice : « Ţi-ai clădit o viaţă, bravo, ei, bine, acum distruge-o; ţi-ai clădit o personalitate, formidabil, bravo, acum, fă-o praf; te-ai bătut, ai fost curajos, ai arătat un curaj extraordinar, dar acum, a sosit ceasul să te predai. » Sau, aşa cum i s-a spus lui Avraam : « Ai adus pe lume un fiu, bravo, acum, dă-l înapoi! ». Toate clipele acestea  care nu pot fi puse în cuvinte, care nu pot fi acceptate, care sunt, în economia lucrurilor trăite, pe planul realităţilor imediate, scandalul absolut!

Povestea care simbolizează pentru mine toate acestea este cea a lui Iov. Îmi place povestea, şi revin mereu la ea. Iov a fost cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, omul încununat cu toate reuşitele. O viaţă împlinită, de om stăpân peste sumedenie de  turme şi cirezi, înconjurat de fii, fiice, femei şi slujitori! O bogăţie binecuvântată de Dumnezeu. Acelaşi om, Iov, va ajunge la disperare. Aşezat pe o grămadă de gunoi, scărpinându-şi bubele, Iov nu se lasă : « Am să strig către Tine, Doamne, până ce-mi vei arăta pricina inacceptabilului, stau aici şi astept de la Tine un răspuns convingător. »

(….) Cât timp Iov Îi cere lui Dumnezeu să-i explice, să-i arate cauza, raţiunea nenorocirilor care l-au lovit… Dumnezeu nu vine, şi nu explică.

Vin în schimb tot soiul de terapeuţi, prietenii, care-i dau explicaţii : « Ascultă, precis ai făcut o greşeală, gândeşte-te bine, aminteşte-ţi! »

Iov nu le dă ascultare. În momentul în care unul din amici, Elihu îi zice : « Dumnezeu n-o să-ţi răspundă, fii sigur de asta », Dumnezeu, în pofida tuturor aşteptărilor, îi răspunde lui Iov.

Dar răspunde alături de întrebare.

Nu pomeneşte despre pierderile lui Iov, despre suferinţa lui, ci despre cer şi pământ, despre păsări şi copaci, despre mări şi oceane şi ţărmuri, pe scurt… despre altceva.

Şi se petrece ceva neaşteptat. Departe de a fi scandalizat de acest răspuns care nu ţine de logică, Iov vede lucrurile dintr-odată dintr-un alt loc, dintr-un loc unde toate se leagă. Un « loc » al universului mărit, şi atunci Iov zice : « Doamne, nu Te cunoşteam decât din auzite, dar acum ochii mei Te-au văzut ». Şi Iov devine un alt om. Din acea clipă, totul i se restituie, pentru că nu mai are nevoie de nimic.

Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Dürckheim. După ce o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă,  şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.

Aşteptam de la ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : «  Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct. » Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.

Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoaştem, pentru momentele în care ne simţim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să ţâşnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….)  Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de serpi pe două picioare.

Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat: miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »

În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în fata mea radia acea plinătate şi acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai! 

(….) Trebuie aflat acest punct de nemişcare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găşit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.

(…) Dacă mi s-a dăruit norocul de a atinge la cineva dintre dumneavoastră ceva tainic, ceva ştiut demult, care acum urcă din adâncurile memoriei, atunci spun mulţumesc.

Pentru a încheia, un vers de Rilke în care este rezumat tot ce doream să spun: « Şi, din înfrângere în înfrângere, creştea. » 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.