Pe timp ploios

Moment pe un aerodrom, surprins cu ani în urma de Doru Davidovici in cartea lui „Aripi de argint”

„A doua zi ploua bineînţeles, ne-am adunat la zebră, a venit Miki,
desfăşura hărţi, diagrame, prognoze pentru următoarele 12, 24, 36 de ore
elaborate de staţii cu rezonanţe impresionante: Şerementievo, Orly,
Fiumicino, lucrurile se petreceau pe sectoare şi pe înălţimi, curenţi de aer
rece se amestecau în mase de aer cald după legi care îmi scăpau, în
concluzie, a spus meteo, plouă. O să plouă şi mâine.

Arăta cu mâna pe hartă, ciclonul de ieri oprit în centrul continentului se
rotea lent pe loc în sens invers acelor de ceas, pompând aer atlantic, rece,
umed, ceţos. M-am dus la infirmerie, Nae avea un aparat formidabil, raze
diadinamice, mă durea umărul drept, surd, neliniştitor, doctorul potrivea
discuri din sticlă albă în jurul umărului bolnav, lega electrozi, agita becuri
care se aprindeau din nimic în câmpul dintre discurile metalice; stăteam zece
minute cuplat la aparatul care bâzâia, nu mai aveam nimic o lună întreagă.

Salut, am spus, mă scuturam de ploaie, salut, a râs Nae, ştiam că vii. Arăta
geamul, ce era dincolo de geam. Numai că ai de aşteptat, cine? Am întrebat,
Ion, a râs doctorul de aerodrom.

Asta-i, am ridicat din umeri, acrobaţia aeriană lasă urme. Ce facem noi
cu supersonicele, înghesuiţi treizeci-patruzeci de secunde la şase unităţi de
suprasarcină pentru fiecare buclă imelmann, viraj de luptă sau răsturnare,
asta rămâne, se strânge neştiut în oase, muşchi, în tendoanele întinse mult
peste limite fireşti, pe urmă iese afară răsucind dureros. Nae nu avea leacuri
pentru aşa ceva. Nici nu existau leacuri pentru aşa ceva. Nu cele cinci mii
cinci sute de calorii înghiţite în fiecare zi, nu ciocolata, portocalele, nici cele
două săptămâni pe an la Poiana Braşov. Tratamentul valabil era să nu
zburăm, nu se gândea nimeni la tratamentul ăsta. Zburam, pe urmă ne
cârpeam la aparatul lui Nae, razele diadinamice scoteau din nou ce era de
scos, urcam în avioane drepţi ca brazii, lipeam spatele, ne strângeau chingi
late în scaunele de catapultare, plecam din nou să ne dăm peste cap cu şase
g. Asta cât putea fiecare, pe urmă se întâmplau, lucruri la care preferam să
nu mă gândesc, Comisia medicală, şi restul. Aviaţia de transport, elicopterele.

— Salut, am mai spus o dată pentru că Nae nu era singur, vedeam abia
acum, stătea cufundat până la gât în fotoliul cu arcuri lăsate psihologul înalt,
slab, de la Centrul Aeronautic Medical. Cel cu ochelari fumurii. Cel care, la
controlul anual, înşiră pe masă cartonaşe colorate şi determină tonusul meu
psihic. Dacă nu m-am uzat. Dacă, simplu, nu sunt învins de avion, de ce se
întâmplă între mine şi avion.
— Salut, a spus.
— Vă cunoaşteţi? A întrebat Nae.
— Cum dracu să nu ne cunoaştem?
O vreme am tăcut în trei, venea de alături bâzâitul generatorului de

raze diadinamice, se amesteca cu ploaia, cu liniştea dintre noi.
— A venit să vadă cum e pe aerodrom, a spus doctorul.
— Cum se convertesc în practică rezultatele testelor?
— Aproximativ, a răspuns psihologul. Nu-i vedeam ochii în spatele
ochelarilor fumurii, cred că de asta îi şi purta. Cum rezultatele testelor decurg
din practică.
— Se pot trage o grămadă de concluzii.
— Pentru asta trebuie să particip la zbor, a spus psihologul. N-aţi avut
nici un necaz în ultima vreme?
— Pe linia dumneavoastră?
— Pe linia dumneavoastră, de fapt.

Am râs, Nae şi cu mine. Psihologul n-a râs. Psihologul analiza cum
râdeam. Exact asta nu îmi place la psihologi, nu ştiu niciodată unde încep şi
unde se termină – ca oameni. Ca ei înşişi. Dacă mai reuşesc să fie ei înşişi,
după ce au învăţat atâtea despre cum suntem alcătuiţi pe dinăuntru. Ce se
întâmplă în noi, când afară se schimbă insesizabil ceva. Să ştie, să prevadă
dinainte. Interesant, dar până la o limită. Până la limita firescului din noi.
Fiecare din noi începe exact de unde se termină asemănarea cu ceilalţi.
Ştiinţa lor, într-un fel, era iconoclastă. Există lucruri limpezi care scoase la
lumină se opacizează. N-am spus asta tare. N-avea nici un rost. Am dat
numai din mână şi am spus, sigur, necazuri sunt totdeauna. Psihologia
aeronautică, am întrebat, cu tot ce presupune noţiunea, stând cu picioarele
pe pământ şi având timp la dispoziţie, poate determina lucruri esenţiale? Cu
ce probabilitate?”