Undeva în sufletul tau, Dumnezeu asteapta

„Opreşte-te şi află…”

După John Edward Southall (1855-1928)  

Iată o metodă de a face cunoştinţă cu Dumnezeu. „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău. Dumnezeu e în Templul lui sfânt; să tacă tot pământul în prezenţa lui.” (Din Ps 45/46) Cu ani în urmă, un prieten mi-a făcut cadou o cărticică cu titlul „Adevărata pace”, scrisă de un autor medieval. Citirea ei a reprezentat o răscruce în viaţa mea. Cuprinde o singură idee: Dumnezeu aşteaptă în adâncurile fiinţei mele pentru a-mi vorbi, şi o face cu condiţia ca eu să las totul la o parte şi să stau tăcut, pentru a-I putea auzi glasul.

Mi s-a părut că nu e mare lucru, şi m-am aşezat, căutând să nu spun nimic. Dar nici nu începusem bine, şi a început un adevărat circ, plin de mii de zgomote, de mii de voci venite din afară sau dinăuntru: nu auzeam decât gălăgie. O parte a glasurilor veneau din mine: erau propriile mele cuvinte de rugăciune. Altele veneau evident de la Ispititor şi din lumea dinafară, plină de zgomot şi de furie. Parcă niciodată nu avusesem atâtea lucruri la care să mă gândesc, şi atâtea lucruri de făcut: eram tras în toate direcţiile, şi nu mă întâmpina decât lipsa păcii.

Unele glasuri păreau vrednice de ascultare, dar Dumnezeu mi-a spus: „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău”.

După aceasta m-au luat cu asalt, disputându-şi atenţia mea, sumedenie de gânduri despre ziua următoare, cu sarcinile şi grijile ei, cu lucrurile ce trebuiau planificate; dar mi-am adus aminte de ce spune Dumnezeu: „Opreşte-te şi află…”

Atunci m-am pus pe ascultat, învăţând treptat cum să mă supun poruncii, cum să-mi închid auzul, împiedicând zgomotele să intre. Iar când toate s-au îndepărtat, mi-am dat seama că rămâne în inima mea cineva care a început să-mi grăiască cu o duioșie de nespus, dar şi cu putere, şi glasul acela suav îmi aducea mângâiere şi pace.

Pe când ascultam, am simţit că se contopesc în glasul acesta propriile mele rugăciuni, dar am auzit răsunând şi glasul înţelepciunii şi cel al datoriei… Nu mai aveam nevoie să recit rugăciuni, nici să cuget intens, nici să mă silesc ca să am încredere. Căci vocea aceea slabă ce răsuna în mine era chiar cea a Duhului Sfânt, era rugăciunea lui Dumnezeu în străfundurile sufletului meu, era răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările şi cererile mele, viaţa divină aducând putere sufletului şi trupului; ea a devenit substanţa oricărei cunoaşteri, a oricărei rugăciuni, a oricărei binecuvântări.

Căci era însuşi Dumnezeul cel viu, trăind în mine ca viaţa mea, şi cu totul al meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.