Prietenul ANDREI

Câteva amintiri despre prietenul Andrei

adunate pentru Carmen si Alice, fetele lui

Am imaginea lui asa cum statea la masa, vizavi de mine, în bucataria voastra de la mansarda. Era o vreme când treceam pe la voi foarte des, dupa birou, ca sa-mi încalzesc putin sufletul zgribulit de atmosfera de la locul meu de munca din Casa Scânteii. Alt scop al vizitei era sa fac o mica pauza, culegând prietenie, pe drumul trudnic catre casa mea din Pantelimon: drumul era de fapt o lupta cu frigul, respectiv cu arsita, cu praful si celelalte bucurii ale asteptatului prin statii, urmat de o lupta tot apriga cu ceilalti calatori, stresati, înfofoliti/transpirati, rai.

Autobuzele 333 si 334… cred ca mai alerg si acum dupa ele, în vis, carând sacose…De atunci poate mi-a ramas alergia la orice împinge, bruscheaza, nesocoteste dreptul celuilalt de a ocupa un loc în spatiu. Alergia la cei care te trateaza ca pe un obiect; si mai ales la persoanele „bulldozer” care nu lipsesc niciodata total din anturajul meu.

Sueta din jurul mesei de lânga aragaz îmi dadea prilejul de a asista la adevarate recitale „Andrei Mezincescu”, în care se desfasurau în voie umorul lui, buna-vointa, toleranta, si mai ales inteligenta sclipitoare, în stare sa risipeasca în doua vorbe tot soiul de nedumeriri. L-am întrebat o data – era înainte de revolutie – cum e cu pretentia „loteriilor piramidale” de a oferi profituri foarte mari; si mi-a raspuns, cu zâmbetul lui inimitabil, ca integralitatea câstigurilor promise ar fi o posibilitate… daca ar intra în joc toti locuitorii Pamântului, si daca, pe deasupra, numarul lor ar fi infinit… ceea ce, nefiind…

Zâmbetul traducea un soi de savoare a exercitiului inteligentei, care se ridica, sigura de ea si libera, deasupra nenumaratelor contingente de care nu scapa, fireste, nici el. Dar era – cred – un om liber. Lucru extrem de rar la noi, pentru care a platit desigur scump.

În suetele noastre, Andrei se lansa în explicatii ceva mai lungi, niciodata plicticoase, oferite cu zâmbetul lui specific, voios-amuzat, si presarate cu ticul verbal „zic” în care parca-si tragea rasuflarea ca sa-si urmeze firul ideii.

Spre sfârsitul lui martie 89, Andrei ne-a dus cu masina lui, pe copiii mei si pe mine, la tara, la Doru, care era retinut la regimentul lui numit acum “baza aeriana”. Am intrat plini de buna-voie în apartamentul de la etajul întâi al cenusiului bloc stalinist, cu intrarea sprijinità pe niste mini-coloane, si palierele pline de pantofi si bocanci depusi in fata tuturor usilor, mai putin a lui Doru. Ne asteptau, în afara de locatarii principali, Doru si cockerul Tom, un musafir neasteptat: un cocor cules de pe câmp, muribund. De câteva zile, înviase…

Doru avea sa intre în pamânt peste vreo douazeci de zile. Ar fi împlinit 44 de ani pe 6 iulie. Iar Andrei, de care dupa 90 ne despartisera strainatatile respective, s-a stins neasteptat câtiva ani mai târziu. Iertati-ma, fetelor, nu stiu decât ca era într-un început de decembrie, presupun, hidos. Nu împlinise 60 de ani.