Dupa Iov

„Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am luat cunoştinţă de opera lui Von Dürckheim. După o viaţă întreagă în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, a survenit brusc o derivă.  M-am aflat deodată singură, părăsită, într-un sat de la capătul lumii…

Am întâlnit-o atunci pe Hildegard Graubner, discipola lui Dürckheim, o femeie admirabilă.

Aşteptam ca ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : „Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct”. Aşa a început reconstruirea, plecând de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo!

Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.

 Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoaştem, pentru momentele în care ne simtim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să ţâsneaşcă ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….) 

Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de şerpi pe două picioare.

 

Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Von Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat : miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : „Iată cum arată o femeie distrusă, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil.”

În acea clipă, în fisura revelată de o secundă de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : „Dar de fapt nu suntem despărţiţi”, şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia pe o aveam în faţa mea iradia acea plinătate, acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai!” 

(….) Este de aflat acest punct de nemiscare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găşit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită”.

 Christiane Singer